† SOFRONIE

Din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Oradiei, iubitului cler, cinului monahal şi întregului popor dreptcredincios din binecuvântatul pământ strămoşesc al Bihorului şi Crişanei, har, pace şi bucurie de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, iar de la noi părintească dragoste şi preţuire netrecătoare!

Hristos a înviat!

Binecuvântaţi fii duhovniceşti,

Duminica Învierii Mântuitorului este, prin excelenţă, aşa cum o arată şi imnografia Bisericii şi aşa cum o trăiesc toţi dreptmăritorii creştini, Ziua de sărbătoare a Bisericii, cea dintâi şi cea mai mare, cea mai însemnată şi cea mai strălucitoare, de la care îşi iau lumina toate duminicile de peste an, în jurul ei gravitând întregul an bisericesc, a cărui respiraţie liturgică se desfăşoară în strânsă legătură cu Duminica Învierii Domnului.
Precedată de zece săptămâni de pregătire, perioada Triodului, şi urmată de perioada Penticostarului, pregătitoare pentru sărbătoarea Cincizecimii, Ziua Învierii străluceşte în viaţa creştinului, primenindu-l, înnoindu-l, înduhovnicindu-l, înfăţişându-l luminat înaintea Domnului Înviat, ca pe o adevărată făclie de Paşti, gata să primească lumina lui Hristos, „Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).
Cincizeci de zile, până la Rusalii, făclia noastră de Înviere arde pentru Hristos şi pentru mântuirea noastră, amintind lumii, prin mărturia creştinilor ortodocşi, că Hristos a înviat (aşa cum ne salutăm în primele patruzeci de zile după Înviere) şi că S-a înălţat la ceruri (salutul creştinesc de la Înălţarea Domnului până la Rusalii) şi stă de-a dreapta Tatălui, cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ştefan, Întâiul Martir al Bisericii (cf. Fapte 7, 56) şi cum mărturisim în Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan. Mulţi creştini, din pricina acestei mărturisiri, şi-au vărsat sângele „şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14). Aceştia sunt Sfinţii Martiri, mărturisitori ai Învierii lui Hristos, cu veşmintele strălucind de lumina Învierii.
Dar şi noi, pentru ca să ne putem bucura în fiecare an, cu bucurie înnoită şi sfântă, ne pregătim timp de zece săptămâni, dintre care ultimele şapte, ale Sfântului şi Marelui Post, alcătuit din patruzeci de zile de postire aspră, până la Florii, la care se adaugă şi Sfânta şi Marea Săptămână a Patimilor lui Hristos. Această necesară perioadă de pocăinţă ne curăţeşte sufleteşte şi ne uşurează trupurile, pentru a putea pregusta, după putere şi nevoinţe, după măsura înduhovnicirii noastre, roadele Învierii lui Hristos, începutul învierii de obşte.
Nici nu am putea altfel, decât prin pocăinţă, să ne întâlnim, în Duhul Sfânt, cu Mirele sufletelor noastre, Mirele Bisericii, Cel Ce mărturiseşte despre Sine: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel Ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18). El, Mirele Care vine ca un fur, în miez de noapte, nu poate fi întâmpinat decât de cel care stă treaz, în stare de trezvie sufletească, aşa cum o arată şi troparul slujbei de la miezul nopţii: „Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul său, o va afla” priveghind (Matei 24, 46), stând trează, gata de întâlnirea cu Stăpânul, cu Mirele sufletului, în cămara cea de taină a inimii.
Postul, aşadar, ne pregăteşte de Paşti, pocăinţa ne curăţeşte inima, ne luminează sufletul, găteşte cămara noastră duhovnicească, pentru întâlnirea cu Domnul „Care a biruit moartea şi pe diavolul l-a surpat” . Şi cum întâlnirea are loc în inimă, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul” (Luca 17, 21) nostru, avem nevoie ca rugăciunea de curăţire a inimii, pe care ar trebui s-o repetăm mereu, pentru a împlini îndemnul paulin „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), rugăciunea lui Iisus să fie împărăteasa ce ne pregăteşte pentru Înviere. Atât pentru sărbătoarea Învierii Domnului, cât şi, mai ales, pentru propria înviere: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Preaiubiţi fii sufleteşti,

„Păstorul cel bun Îşi pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). Hristos a murit pe Sfânta Cruce, Altarul, prin excelenţă, al umanităţii, pentru ca fiii lui Adam şi fiicele Evei să poată trece dincolo de moarte, la viaţa cea veşnică, prin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Ioan 20, 31) şi în puterea numelui Lui, invocându-L în rugăciunea cea de toată vremea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
Despre această scurtă, simplă, dar foarte puternică rugăciune de pocăinţă, au scris mulţi Părinţi ai Bisericii, între care şi Sfântul Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, mutat la ceruri acum şase sute cincizeci de ani, la 1359, în anul înfiinţării Mitropoliei Ţării Româneşti, prin venirea Sfântului Mitropolit Iachint de la Vicina la Curtea de Argeş. Sfântul Grigorie al Tesalonicului, pomenit în chip special în Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post, ne învaţă cum, prin neîncetata rugăciune de pocăinţă, creştinul dreptmăritor poate ajunge la vederea luminii lui Hristos, lumina necreată, lumina Învierii.
Rugăciunea de curăţire a inimii, rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea Numelui Domnului, prin care Îl invocăm pe Cel înviat, chemându-L să ne miluiască, este o datorie creştină. Ea, rugăciunea, nu este doar apanajul monahilor, al celor din pustie şi din singurătate, ci stă la îndemâna oricărui creştin şi nu puţini sunt cei care se folosesc duhovniceşte de aceasta, sub călăuzirea experimentată a unui părinte duhovnicesc îmbunătăţit, care, după multe eforturi ascetice, a ajuns să deprindă arta rugăciunii, putând astfel să-i înveţe şi pe alţii, doritori a se ruga neîncetat. 
Ceea ce constituie respiraţia creştinului, în viaţa liturgică a Sfintei Biserici, devine experienţă comunitară, respiraţie duhovnicească a întregii obşti dreptmăritoare, rugăciune de obşte. Să ne amintim de cuvintele prin care răspunde poporul binecredincios la cererile, intenţiile de rugăciune formulate de sfinţiţii slujitori: „Doamne, miluieşte!” Nu este aceasta, oare, o formă contrasă a rugăciunii de curăţire a inimii, rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”?!
Iar perioada pregătitoare pentru Sfânta Înviere nu este alta decât o prelungă invitaţie la rugăciunea de pocăinţă, în vederea curăţirii inimii, pentru a putea primi lumina lui Hristos, lumina Învierii, prin rugăciune multă, susţinută, însoţită de postire şi fapte bune, într-un adevărat urcuş duhovnicesc, pentru a putea ajunge să vedem „cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51), cum am auzit cu toţii binevestindu-ni-se în Duminica Ortodoxiei, la începutul Sfântului şi Marelui Post.
Prin pocăinţă am început călătoria spre Înviere, prin rugăciunea smerită a vameşului de la templu, care, „departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13) şi, de asemeni, prin strigătul sfâşietor al Fiului risipitor, care, „venindu-şi în sine, a zis: …sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).
Această umilă rugăciune am înmulţit-o, apoi, pe durata întregului Sfânt şi Mare Post, de la stăruitoarea repetare a rugăciunii de pocăinţă, în forma restrânsă: „miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”, după fiecare strofă a Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Cretanul, în primele patru zile ale primei săptămâni şi la Denia de miercuri seara din a cincea săptămână a Marelui Post, şi până la formulele de rugăciune de la cele douăsprezece metanii mici din cuprinsul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”, „Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieşte-mă!”, „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”.
Şi, pentru a înaripa rugăciunea cu nădejdea că orice păcătos poate fi iertat, dacă face pocăinţă, dacă se întoarce, părăsind păcatul şi întorcându-se la Dumnezeu, Sfânta Maică Biserica ne-a încurajat pe toţi păcătoşii, prin exemplul mântuitor al nevoinţelor Cuvioasei Maria Egipteanca, a cărei sfântă viaţă a fost scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Citind şi ascultând, în fiecare an, Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, obştea dreptmăritoare se înarmează cu toate armele duhovniceşti: centura adevărului, platoşa dreptăţii, sandalele pentru vestirea Evangheliei păcii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului (cf. Efeseni 6, 14-17), pentru a da răspunsul cel bun şi mântuitor, tuturor bântuielilor şi răutăţilor întunericului, care caută să înghită pe cât mai mulţi şi, îndeosebi, pe cei mai fragezi, tineri şi inocenţi.

Fericiţi şi luminaţi creştini dreptmăritori,

Efortul fiecăruia, împreunat cu nevoinţele întregii Biserici, se întâlneşte acum cu bucuria. Ascezei îi urmează acum bucuria. Scara paradisiacă, pe care am căutat s-o urcăm în săptămânile trecute, a ajuns la ţinta multdorită. Pocăinţa îşi primeşte răsplata. Rugăciunii smerite îi urmează imnele triumfale ale biruinţei morţii şi iadului, prin Învierea lui Hristos. Sfintei Cruci îi revine strălucirea Învierii, iar crucii fiecăruia dintre noi, bucuria şi veselia Zilei Domnului. Faptelor noastre celor bune, milosteniilor, pomenilor pentru cei adormiţi, nădejdea răspunsului bun „la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos” . Toţi am intrat, împreună cu Cel înviat, în Ierusalimul duhovnicesc, la praznicul cel mare.
Prin călătoria şi încercările aspre ale postului, am căutat să fim mai buni, mai blânzi, iertători faţă de aproapele, rugători „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” , iar prin lacrimile sincere de pocăinţă, am căutat să primim şi noi cuvântul Domnului: „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor, ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!” (Apocalipsa 22, 14). Chiar dacă nu am vărsat sângele nostru pentru a mărturisi că Hristos a înviat, am încercat să urmăm nevoinţelor atâtor cohorte de Sfinţi ai Bisericii, Sfinţi Mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi, Dascăli ai pocăinţei, Mari Cuvioşi şi de Dumnezeu purtători Părinţi, Cuvioase Maici, smeriţi monahi şi monahii şi milioane de Sfinţi neştiuţi, preoţi şi credincioşi, credincioase, văduve şi fecioare, care, prin lacrimile pocăinţei, şi-au spălat haina luminată de la Sfântul Botez.
Învierea lui Hristos este răspunsul la pocăinţa Bisericii. Hristos pogorându-Se în adâncurile iadului şi smulgându-i afară pe Adam şi Eva, aşa cum Îl vedem ţinându-i de mâini în icoana canonică a Învierii, este răspunsul Noului Adam la căderea celui dintâi, bucuria Bisericii, arătându-şi nădejdea, ca răspuns la Izgonirea lui Adam din Rai. Ascultarea Noului Adam dă răspunsul cuvenit neascultării lui Adam cel Vechi. Dacă Omul creat de Dumnezeu (Facere 1, 26), Adam, a adus moartea (cf. I Corinteni 15, 21), Fiul Omului, Hristos, a înviat, şi prin El „toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22). Vom învia. Începutului Postului (Duminica lăsatului de sec de brânză, a Izgonirii lui Adam din Rai), îi răspunde sărbătoarea Învierii, prin însăşi icoana praznicului, Pogorârea Mântuitorului la iad, de unde îi trage afară pe Protopărinţi, Adam şi Eva.
În icoana Înfricoşătoarei Judecăţi, lângă Dreptul Judecător, lângă Noul Adam, stă Noua Evă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Bisericii, Icoana Bisericii, Cea ascultătoare, rugându-se pentru omenirea căzută în păcat, mijlocind pentru iertarea bieţilor oameni. De aceea poporul dreptcredincios al lui Dumnezeu o preacinsteşte şi o iubeşte pe Sfânta Fecioară, cântându-i, în Sfântul şi Marele Post, Imnul Acatist, plângând împreună cu Ea la Denia Prohodului Domnului şi iarăşi chemând-o în ajutor, în Săptămâna Luminată a Învierii, la praznicul Izvorului Tămăduirii, pentru a mijloci la vindecarea noastră sufletească şi trupească, preambul la rugăciunea cea mare de mijlocire, la Tronul Veşnicului Arhiereu, Marele Judecător.
Născătoarea de Dumnezeu, Preacurata, Maica Celui mort şi înviat, Cea plină de har, este acum împreună cu noi, nevăzut, dar privindu-ne din sfintele-i icoane, pe care le cinstim aşa cum se cuvine şi cum au hotărât şi dogmatizat Sfinţii Părinţi, la Sinodul al şaptelea al Bisericii din toată lumea, din 787, de la Niceea şi la Sinodul din Constantinopol, din 11 martie 843. Şi noi, fericiţi şi plini de bucurie, îi cântăm, împreună cu Îngerul Domnului: „bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a ridicat, veseliţi-vă popoarelor… Iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te, întru învierea Celui născut Al tău!” 
Pentru bucuria, pentru slava, pentru frumuseţea şi măreţia neîntrecute, ale Sărbătorii sărbătorilor, datorită semnificaţiei adânci, mântuitoare, cu extraordinar conţinut dogmatic şi spiritual, Învierea este cea mai mare şi mai fastuoasă sărbătoare a creştinilor ortodocşi. Cultural, noi aparţinem Învierii lui Hristos. Dincoace de mântuire, în istorie, în istoria aceasta, care curge, cultura ortodoxă este cultura Învierii. Poporul lui Dumnezeu este poporul Învierii. Toate popoarele ortodoxe aparţin, cultural, Învierii. Poporul dreptmăritor din toate timpurile, din Biserica nedespărţită, aparţine, din punct de vedere cultural, Învierii.
De aici, atâta lumină şi slavă, pace şi bucurie, har şi binecuvântare, în toate bisericile ortodoxe de pretutindeni şi din toate timpurile: biserici ale Învierii. Iar dincolo de orizontul istoriei noastre trecătoare, dincolo de ruine şi restaurări, de cimitire şi nădejdi, de aşteptări şi memorie, lumina netrecătoare a Învierii, strălucind, în toată splendoarea, în Biserica triumfătoare a Mirelui-Miel Hristos, Cel înjunghiat şi înviat pentru noi. Aici – şcoli ale Învierii, acolo – Învierea întru Împărăţia cerurilor. Vai de cei rămaşi afară! Aici – Biserica luptătoare, creştinii luptând cu păcatul. Acolo – Biserica triumfătoare, Sfinţii în lumina Învierii lui Hristos. În Biserica din ceruri. Biserica Învierii.

Binecredincioşi creştini şi creştine,

Făcând parte din Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, în unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe locale surori, Biserica Ortodoxă Română este Biserică a Învierii. Poporul nostru dreptmăritor aparţine, voi toţi, iubiţi fraţi şi surori, aparţineţi, Învierii. Cultura românească poartă pecetea Învierii lui Hristos. Iar Sfânta noastră Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei, parte a Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale Române, este, la nivel local, Biserică a Învierii. Icoană locală a Bisericii Ortodoxe Universale, fiică a Patriarhiei Române, de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei reprezintă, local, Biserica Învierii.
Nu întâmplător, acum nouăzeci de ani, în Sfânta noapte a Învierii, la 20 aprilie 1919, la Catedrala Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Oradia-Mare, biserica „Adormirea Maicii Domnului” sau „Catedrala cu lună”, s-a reaprins candela Învierii noastre, aşa cum au dat de veste slujitorii de atunci, puţinilor creştini dreptmăritori, care s-au încumetat să înfrunte pericolele şi au venit noaptea la Catedrală, pentru a lua lumina Învierii lui Hristos. Ziua de Paşti, 20 aprilie 1919, a adus şi Oştirea Română eliberatoare la Oradia-Mare, când, în veşminte luminate, întâiul vlădică ortodox al Cetăţii de pe Crişul Repede, Roman Ciorogariu, l-a întâmpinat, la Catedrala cu lună, pe Generalul Traian Moşoiu, în fruntea bravei armii române eliberatoare de bandele bolşevice.
Noaptea Învierii, Protopopul Vasile Popovici de la Catedrală a avut curajul să răspundă, la intrarea în biserică, la întrebarea: „Cine este Acela, Împăratul măririi?” prin:  „Domnul Cel tare şi puternic, Domnul oştirilor, Acela este Împăratul măririi, Care astăzi ne va elibera pe noi!” În acea noapte sfântă şi în ziua Sfintelor Paşti, la 20 aprilie 1919, adică exact acum nouăzeci de ani, s-a reaprins candela noastră. Am înviat! S-a renăscut speranţa restaurării străvechiului tron vlădicesc al Orăzii. Iar anul 1920 a adus idealul la împlinire: reînfiinţarea, prin Decret Regal, a Episcopiei noastre Ortodoxe. Şi s-a reaprins speranţa ridicării unei Catedrale Ortodoxe reprezentative.
Din păcate, vremurile nu au fost prielnice şi, deşi a fost obţinut terenul pentru ridicarea „Catedralei cu soare”, în stil tradiţional, de inspiraţie bizantină, noua Catedrală nu a putut fi începută, cu toate stăruinţele primilor doi episcopi ai Oradiei-Mari, Roman Ciorogariu şi Dr. Nicolae Popoviciu. A urmat prigoana asupra Episcopiei Ortodoxe Române, în răstimpul armatei străine de ocupaţie, când şi Episcopul Nicolae a fost izgonit din oraş, iar după Război, în condiţiile ocupaţiei sovietice şi instaurării regimului comunist, visul noii Catedrale a devenit tot mai îndepărtat, iar Episcopia şi-a văzut doi întâistătători alungaţi din tronul episcopal, Episcopul martir Dr. Nicolae Popoviciu şi Episcopul Valerian Zaharia.
Vrednicul de pomenire Episcop Dr. Vasile Coman, a aşteptat, cu multă răbdare, vremuri mai bune, reorganizând exemplar Eparhia Oradiei. Aşa se face că, prăbuşindu-se regimul comunist ateu, au reapărut zorii ridicării noii Catedrale, aşa cum s-a întâmplat şi în alte eparhii din ţară. Unele au avut şansa de a-şi vedea noile Catedrale înainte de izbucnirea Războiului: Cluj, Timişoara, Alba-Iulia. Altele, în aceleaşi condiţii ca la Oradea: Arad (unde Catedrala nouă a fost sfinţită, la 6 decembrie 2008, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al României, înconjurat de aproape toţi ierarhii Sfântului Sinod), Caransebeş (unde este gata construcţia, urmând sfinţirea în anul 2010), Baia-Mare sau chiar noua Catedrală Patriarhală, ale cărei lucrări de construcţie încep în primăvara aceasta.
Nu întâmplător, Catedrala nouă a Oradiei poartă hramul Învierii Domnului. El, Hristos, este „Soarele dreptăţii”, aşa cum Îl numim în troparul Naşterii Sale, Catedrala Învierii din Oradea fiindu-I închinată. Şi înviere a însemnat, pentru toţi românii ortodocşi, fiecare început nou al istoriei lor locale, când, la fel ca pasărea Phoenix, au înviat din propria lor cenuşă. Şi drept recunoştinţă faţă de Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru, că ne-a scăpat de comunism şi de dictatură, înviindu-ne la libertatea şi demnitatea umană şi naţională, pe care ni le doream demult, au hotărât străluciţii noştri înaintaşi, Episcopii de pie memorie Dr. Vasile Coman şi Dr. Ioan Mihălţan, hramul „Învierea Domnului” şi începerea lucrărilor de înălţare a noii Catedrale orădene, care au ajuns la stadiul actual, prin dragostea şi jertfa ierarhilor orădeni (la cei amintiţi adăugând pe fostul Arhiereu-vicar, actualul Episcop al Sălajului, Preasfinţitul Dr. Petroniu Florea), ale preoţimii bihorene, ale onoratelor autorităţi şi ale întregii suflări dreptmăritoare din Crişana, care, de la mic la mare, cu rugăciuni multe şi daruri frumoase, au pregătit această nouă mireasă pentru Hristos Domnul.

Iubit popor credincios,

Pregătindu-ne în anul ce vine, în 2010, să serbăm nouăzeci de ani de la Învierea Episcopiei noastre, Adunarea Eparhială a Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Oradiei, din care fac parte delegaţii aleşi de clerul şi credincioşii din cele zece circumscripţii electorale ale Episcopiei, în proporţie de o treime clerici şi două treimi credincioşi, în total treizeci de deputaţi clerici (zece) şi mireni (douăzeci), întrunită în şedinţă anuală ordinară de lucru, la 16 ianuarie 2009, a hotărât să facem apel la bunătatea şi bunăvoinţa voastră pentru Catedrala Învierea Domnului din Oradea, acum, când se împlinesc nouăzeci de ani, a doua zi a Sfintelor Paşti, de la memorabilul eveniment al eliberării Oradiei, în ziua de Paşti, 20 aprilie, a Anului Domnului 1919. Vă rugăm, aşadar, ca, pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, din noaptea Sfintei Învieri şi până la Duminica Tomii inclusiv, să participaţi la colecta de fonduri pentru continuarea lucrărilor la Catedrala Învierii din Oradea.
Cu deosebit respect şi cu părintească purtare de grijă, ne adresăm Preacucernicilor şi Preacuvioşilor Părinţi şi tuturor credincioşilor şi credincioaselor din cuprinsul Eparhiei Ortodoxe Române a Oradiei, cu rugămintea şi îndemnul de a da curs acestei necesităţi pastorale şi misionare a Episcopiei noastre, încredinţaţi fiind că fiecare danie, mică sau mare, oferită zidirii Catedralei va fi bine chivernisită, la fel ca şi până acum, noi asigurându-Vă de preţuirea şi recunoştinţa noastră. Iar Bunul Dumnezeu Vă va răsplăti pe Voi, pentru generozitatea arătată Catedralei Sale.
Dorindu-Vă să aveţi parte de sărbători fericite şi binecuvântate, Vă mulţumesc şi Vă îmbrăţişez, în bucuria şi lumina Domnului Celui înviat din morţi.


Hristos a înviat!




Al Vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi
împreună cu Voi prăznuitor al Învierii,

† SOFRONIE
Episcopul Oradiei