† SOFRONIE


Din mila lui Dumnezeu, Întâistătător al Eparhiei Ortodoxe Române a Oradiei, cucernicului cler de mir, vieţuitorilor vetrelor de sihăstrie şi harnicului şi jertfelnicului popor dreptmăritor din Bihor, har, lumină şi pace din slava Preasfintei Treimi, iar de la noi, bucurie, sănătate deplină şi binecuvântare!


Fericiţi iubitori de Hristos,

Întru netrecătoarea măreţie nepământească a Naşterii Domnului, ne regăsim şi în acest an al milei dumnezeieşti. Încărcaţi de podoabele sufleteşti ale sărbătorii, împreună serbând cu Îngerii şi cu Toţi Sfinţii, ne adâncim cu toţii, după putere şi stare duhovnicească, după vârstă şi povara experienţelor, după gradul de curăţie a inimii şi de trezvie a minţii, în oceanul frumuseţii negrăite.
Cu toate că repetăm în fiecare an acest exerciţiu contemplativ, de fiecare dată ne raportăm, la marele eveniment al naşterii Mântuitorului, sensibil diferit faţă de anii trecuţi, pentru că şi noi ne aflăm, mereu, pe altă treaptă a urcuşului nostru ascetic, într-o etapă nouă a scării ce ne duce, prin Hristos, în Duhul Sfânt, de pe pământ la Cer, din lume la Tatăl. De aceea, şi bucuria noastră este alta: mai cuprinzătoare, mai înţeleaptă, mai plină de sens, mai aproape de miezul tainei.
Şi fiindcă sub pecetea tainei se află inima sărbătorii Naşterii Fiului lui Dumnezeu, ca Fiul Fecioarei, a Celui născut din veci din Tatăl, fără de mamă, iar ca Om, născut la răspântie de ere, din Maica-Fecioară (fără de tată), fiindcă noima serbării se află, aşadar, sub pecetea tainei, nouă, oamenilor şi, deopotrivă, îngerilor, nu ne rămâne decât să ne mirăm, să ne minunăm, să ne lăsăm impresionaţi, să ne bucurăm şi să ne veselim, în profundă contemplaţie şi mistică rugăciune.
Aşa înţelegem noi, creştinii ortodocşi, tâlcul Crăciunului: Dumnezeu-Fiul, „Cel Care ştie toate” şi „a zidit pământul pentru veşnicie” (Baruh 3, 32), „Care trimite lumina, şi merge, şi o cheamă pe ea, şi ea Îl ascultă cu cutremur; din pricina Căruia stelele strălucesc la locul lor şi se veselesc” (Baruh 3, 33-34), Cel Care a chemat stelele şi „ele au răspuns: iată-ne!”, strălucind cu bucurie „pentru Cel Care le-a făcut” (Baruh 3, 35), „pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3, 38).
El, întru Care, după Sfântul Apostol Pavel, „au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii” – „toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16) – El, Care „este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 17), El vine în lume şi Se face Om, pentru a-l scoate pe om din stricăciune, de sub povara păcatului şi a consecinţei acestuia, moartea. „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”  (I Timotei 3, 16).

Binecuvântaţi cinstitori ai Naşterii Domnului,

Într-o asemenea atmosferă de taină, de rugăciune, cu o puternică încărcătură teologică, reflectată mai ales în imnele Bisericii, dar şi cu o notă feerică şi nostalgică totodată, adusă de colindele străbune şi de preafrumoasele tradiţii de Crăciun, poporul lui Dumnezeu a înţeles, dintotdeauna, să cinstească marele eveniment al întrupării Cuvântului, al înomenirii Fiului Unuia-născut din Tatăl, „mai înainte de toţi vecii”, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, prin Care toate s-au făcut”, cum mărturisim în Simbolul credinţei ortodoxe.
Şi pentru că El, „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” (potrivit aceluiaşi Simbol al credinţei niceo-constantinopolitan, 325 şi 381, pe care îl vom aniversa anul viitor, în 2010, Anul jubiliar al Crezului Ortodox în Patriarhia Română), recunoscători fiind pentru Darul ceresc, noi, oamenii, credincioşii Săi, creştinii, Îl sărbătorim şi I ne închinăm şi Îl preamărim, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi o fericim pe Născătoarea de Dumnezeu, adăugându-ne tuturor cetelor luminate ale prăznuitorilor: îngeri, magi, păstori; sfinţi, creştini, oameni, întru bunăvoire!
Cu adevărat, în faţa minunii, înaintea adâncului dumnezeiesc nepătruns, omul nu poate sta decât în stare de contemplaţie, închinându-se. Este ceea ce au făcut magii din Răsărit, care au urmat drumul stelei din Orient, pe care ei văzându-o, au recunoscut-o ca fiind a Lui, a Noului Împărat al Iudeilor şi au urmat-o, până la Ierusalim şi, apoi, la Betleem.
Magii de la Răsărit au mărturisit ei înşişi, înaintea lui Irod, că: „am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2, 1). Deşi cu viclenie, făţarnic, şi Irod îşi exprimă dorinţa de a se închina Pruncului născut, cu toate că scopul său era uciderea presupusului său rival la tron: „mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui” (Matei 2, 8). 
Revenind, însă, la magi, aceştia îşi reiau călătoria mistică, spre Betleem, urmând „steaua pe care o văzuseră în Răsărit” şi care „mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Matei 2, 9). Steaua creată de Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte şi ea, dând de ştire înţelepţilor magi, cu privire la Împăratul născut şi la locul unde se află, „împreună cu Maria, mama Lui” (Matei 2, 11). Bucuria magilor, „mare foarte” (Matei 2, 10), se împlineşte în gestul sacru şi simbolic, deopotrivă, al închinării şi oferirii de daruri: „căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11).
Aceeaşi închinare I-o aduc îngerii – „mulţimea de oaste cerească” (Luca 2, 13) – şi păstorii, „slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese” (Luca 2, 20) de către Îngerul Domnului, atunci când „slava Domnului a strălucit împrejurul lor” (Luca 2, 9). Toţi aceştia, îngeri, păstori, magi, au fost martori direcţi ai marelui eveniment. Dar lor li s-au adăugat, în curgerea istoriei mântuirii, cohorte de martori indirecţi, duhovniceşti, participanţi prin har, în Duhul Sfânt, la marea sărbătoare a umanităţii. Aceştia sunt sfinţii, credincioşii, iubitorii lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. Bineînţeles, tainic, şi noi, cu smerenie şi bucurie, ne alăturăm slăvitelor cete prăznuitoare!

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Iată cum am intrat cu toţii în marea taină a sărbătorii, în adâncă prosternare, cu mintea pogorându-se în peştera inimii, la întâlnirea duhovnicească, în stare de contemplaţie, închinându-ne înaintea Celui Ce a venit la noi, pentru a ne înălţa împreună cu El în ceruri. Şi noi, după putere, după nevoinţe, ajutaţi de dumnezeiescul har, luminaţi de Preasfânta Treime, prăznuim acum. Ne bucurăm şi ne veselim, pentru începutul acesta mereu nou, a cărui prospeţime nu poate trece defel, în ciuda anilor ce se scurg peste noi, în pofida greutăţilor şi ispitelor de tot felul.
Dar experienţele noastre de acum sunt la fel cu cele ale vrednicilor noştri înaintaşi, chiar dacă, umili, noi ne considerăm mult în urma lor. Să nu uităm, totuşi, că lumea s-a schimbat, iar contextul în care ne mărturisim noi, astăzi, credinţa, este, în multe privinţe, sensibil diferit de cel al înaintaşilor imediaţi şi substanţial deosebit de cel al strămoşilor noştri. Dar chiar şi aşa, în epoca noilor tehnologii şi a transformărilor radicale ale societăţii, esenţa sărbătorii este aceeaşi, din punct de vedere teologic şi al spiritualităţii creştine. Ne bucurăm la fel ca şi cei de dinaintea noastră, ne pregătim duhovniceşte asemenea lor, colindăm, cântăm şi ne veselim, chiar dacă felul în care ne exprimăm nu seamănă întotdeauna cu ce a fost odinioară.
Şi totuşi, nimeni nu poate contesta continuitatea sfântă şi neîntrerupta prezenţă a Naşterii Domnului, în tot parcursul istoriei noastre, chiar şi în timpuri de restrişte. Chiar şi atunci când era foarte greu să sărbătoreşti Crăciunul, mai ales în oraşe, sărbătoarea nu a putut fi nimicită de nici o putere potrivnică. Aniversăm acum douăzeci de ani de când tradiţiile noastre străbune au pătruns din nou, cu putere, pe multiple căi, în casele, în oraşele, în aşezările noastre.
În aceste zile, la douăzeci de ani de la prăbuşirea totalitarismului ateist, Biserica noastră este prezentă, mai mult ca oricând, în casele şi în localităţile noastre. Prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României, Biserica Ortodoxă Română are propria sa televiziune, Trinitas TV şi propriul radio, Radio Trinitas; la douăzeci de ani de la căderea comunismului, în România, religia este predată ca obiect de studiu în şcolile de stat; ne putem ruga în biserici noi în toate noile cartiere urbane şi aproape că nu este sat din care să lipsească biserica; s-au reînfiinţat toate organismele bisericeşti desfiinţate de regimul străin de neam şi ţară şi s-au înfiinţat aşezăminte bisericeşti noi. Biserica Română s-a întors în spaţiul public, de unde fusese alungată de ideologia materialismului dialectic şi s-a întors cu putere. Pentru toate, se cuvine să-I mulţumim Preasfintei Treimi.
Iar pentru Sfânta şi de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei, haina de sărbătoare se îmbracă întru şi mai multă cinste, cu şi mai mare mulţumire către Atotţiitorul: în anul ce vine, 2010, vom aniversa nouăzeci de ani de la reînfiinţare, de la renaşterea noastră spirituală, în toată cinstea şi demnitatea cuvenită, după atâtea sacrificii şi pilduitoare mărturisire a Ortodoxiei străbune, în condiţii dificile şi, adesea, ostile. Nouăzeci de ani de creştere duhovnicească firească, în trunchiul cel mare al României reîntregite, în copacul cel trainic al Patriarhiei Române.
După ce am serbat, anul acesta, 2009, nouăzeci de ani de la reaprinderea candelei, prin eliberarea ţinutului strămoşesc al Bihorului de sub stăpânirea străină şi şaizeci şi cinci de ani de la eliberarea brazdei de nord-vest a ţării de sub ocupaţia hortisto-fascistă, anul viitor, în 2010, ne pregătim de înveşmântarea în haina recunoştinţei pioase înaintea Ziditorului şi a tuturor celor care, înainte de 1920 umil şi înlăcrimat, iar după 1920, în demnitate şi unitate sfântă cu toată suflarea românească, au serbat şi ei Crăciunul. Dimpreună cu ei, cu toţi, sărbătorim, tainic şi feeric, bucuroşi şi veseli, fericiţi şi recunoscători, Naşterea Domnului.

„Hristos Se naşte, măriţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!
Cântaţi Domnului tot pământul,
Şi cu veselie lăudaţi-L, popoare,
Că S-a preamărit!”

Sărbători fericite!
La mulţi, fericiţi, binecuvântaţi şi plini de har ani,
Vă doreşte,
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi smerit rugător la ieslea din Betleem,

† SOFRONIE
Episcopul Oradiei