Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / Cea de a treia parte a Canonului cel Mare la Catedrala Episcopală din Oradea

Cea de a treia parte a Canonului cel Mare la Catedrala Episcopală din Oradea

Urmând cursul firesc al rânduielii Postului Pătimirilor Domnului, în cea de a treia zi a Postului Mare, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat cea de a treia parte a Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, dimpreună cu soborul slujitor al Catedralei Episcopale Învierea Domnului și Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei din Oradea.

În cuvântul de învățătură rostit la sfârșitul programului liturgic, Ierarhul Oradiei Mari a continuat șirul exhortațiilor adresate bunilor credincioși ai Catedralei noastre, sfătuindu-i să urce în corabia Bisericii pentru ca, dimpreună cu toate celelalte mădulare, să ia parte la voiajul duhovnicesc pe care Biserica îl realizează în calea întoarsă făcută către Dumnezeu.

În debutul predicii, Chiriarhul cetății orădene i-a atenționat pe credincioșii prezenți că deși lumea, la nivel global, se află într-o stare convulsivă, cauzată de pandemia ce bântuie de mai bine de un an umanitatea, nu trebuie să își astupe ochii duhovnicești ai inimii, ci să vadă că adevărata epidemie de care suferă umanitatea este răutatea. Nu doar de boală trupească suferă lumea, ci mai ales de boala sufletească. Boala sufletească principală care desfigurează chipul umanității este răutatea. Răutatea cu forma ei de criză puternică, ura. Răutatea este boala care macină sufletul lumii și care i-a infectat pe oameni într-o asemenea măsură încât am ajuns și noi, creștinii, să ne molipsim de această ură și să ne dorim răul unii altora.

De multă vreme, răutatea s-a impregnat în fibra sufletească și în reflexele gândirii involuntare ale omului. De aceea, deși Biserica este implicată în acțiuni filantropice de sprijinire a celor bolnavi și în neajunsuri, țelul suprem al Bisericii este acela de a naște și articula oameni duhovnicești, motiv pentru care, în cea mai importantă perioadă bisericească, a Postului Păresimilor, întreaga energie liturgică a cultului se concentrează asupra tămăduirii bolilor spirituale și a corijării derapajelor sufletului omului. Iubiții mei, Sfântul și Marele Post este dovada cea mai puternică a faptului că Biserica este spital duhovnicesc. Postul, rugăciunea, pocăința, nevoința, metaniile, închinăciunile, îngenuncherile, răbdarea și îndelunga-răbdare, toate, sunt mijloace care prin ajutorul harului Duhului Sfânt ne vindecă, și de suferințele sufletești și de cele trupești. Postul este nu doar oprirea de la alimente și de la cele rele, ci este o veritabilă dietă duhovnicească pe care ținând-o ne ușurăm de povara păcatelor și a greșelilor noastre. Întoarcerea la Dumnezeu este adevărata terapie, pentru noi, pentru viața și sufletele noastre.

Făcând apel la cunoștințele medicale, Preasfinția Sa a realizat o analogie grăitoare și relevantă în portretizarea inflexiunilor sufletești și a activității lăuntrice a omului în momentul în care răutatea și păcatul se ramifică insidios în inima noastră. Când suntem bolnavi și ne simțim rău, mergem și îl căutăm pe doctor pentru că durerea țipă în noi. Așa se și numește în medicină, atunci când un anume organ ajunge să doară, de pildă „țipătul ficatului”. Sufletele noastre strigă și ele după Dumnezeu, cerând ajutor de la Doctorul cel Mare al sufletelor și al trupurilor. Domnul nostru Iisus Hristos ne prescrie ca medicament principal rugăciunea către Tatăl Ceresc, prin intermediul căreia Duhul strigă în inimile noastre: „Avva, Părinte!”. De aceea, rugăciunea nu este doar respirația sufletului, ci și medicament.

În răspăr cu curentele ideologice ale lumii contemporane și ale filosofiilor postmoderne, care consideră Creștinismul o religie submisivă, „a sclavilor”, o credință nevertebrată, Ierarhul Oradiei a consolidat ideea de Creștinism ca civilizație a iertării, iertarea, deși percepută de mai marii lumii ca marcă a slăbiciunii, ea este gestul de noblețe supremă pe care poate să-l întreprindă omul și care-l izbăvește pe om de la pustiitoarea urâciune a filosofiilor fără de Dumnezeu. Iertarea este antidotul pentru boala de care suferă lumea. Antidotul împotriva răutății. Iertarea este antidotul pentru sufletele noastre rănite, antidotul pentru umanitatea sătulă de atâta sânge, de atâta violență, de atâta ură. Este antidotul pentru salvarea lumii. Unde primim antidotul? În Biserică, unde învățăm să iertăm și unde, prin harul lui Dumnezeu, primim putere să iertăm atunci când noi nu suntem în stare s-o facem, aici este adevărata putere a omului, în lucrare cu Dumnezeu. Îl chemăm pe Dumnezeu și El lucrează în noi, rodind iertarea.

Chiar dacă adesea în rugăciunile noastre și în gândul nostru, care tinde cu râvnă către Dumnezeu, pare că nu suntem auziți și că glasul sufletului nostru nu ajunge înaintea lui Dumnezeu, nu trebuie să ne dezolăm și să cedăm aparențelor, căci înțelepciunea și pedagogia infailibilă a lui Dumnezeu le potrivește pe toate în funcție de particularitatea sufletească a fiecărui om. Deși ne pare nouă că Dumnezeu întârzie să ne ajute, în realitate noi nu suntem pregătiți să primim tratamentul pe care Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre vrea să ni-l administreze. Nu suntem pregătiți pentru că unele tratamente sunt dure, la fel ca și pentru trup, unele aduc reacții adverse, altele au efecte secundare, la fel și în viața sufletului. Nu le simțim pentru că sufletul este nevăzut și noi ne-am înstrăinat de propriul suflet atât de tare pentru că am viețuit trupește și am devenit grosolani, nu mai avem subțirimea necesară ca să sesizăm bolile de care suferim, pentru că dacă am avea-o ar fi mult mai limpede și mai senină viața noastră, primind și suferința, și încercarea, ca pe ceva îngăduit de Dumnezeu, pentru a se arăta slava Lui, puterea Lui și dragostea Lui în viața noastră.

În încheierea predicii, Episcopul Oradiei i-a îndemnat încă o dată la exercițiile ascetice care străpung inima și ne ajută să ne întoarcem la Dumnezeu, însă totodată i-a atenționat părintește să nu judece și să nu osândească pe cei care nu sunt prezenți la biserică, la slujbele bisericii sau nu îi văd să se roage, ci să își poarte cu demnitate propria cruce și să își folosească energia interioară pe propriul progres spiritual. Dumneavoastră ați ales și ați venit la biserică. Dumnezeu vede lucrul acesta și știe. Însă, nu numai pe dumneavoastră vă vede, ci îi știe și pe cei care au dorit să vină, dar nu pot. Poate că sunt la serviciu, să câștige bucata de pâine ca să-și întrețină familia. Poate că sunt bolnavi, prea bătrâni, sau stau împreună cu cei vârstnici și suferinzi și îi îngrijesc. Poate că sunt în închisori, poate sunt părăsiți și uitați, poate că sunt orfani și nu mai au pe nimeni, dar ar vrea și ei o mângâiere duhovnicească, pe care Biserica o mijlocește, pentru că dorința lor îi face prezenți împreună cu noi, nevăzut, iar harul lucrează asupra lor și asupra inimilor lor, așa cum a lucrat necontenit asupra dumneavoastră anul trecut, când din pricina restricțiilor sanitare nu ați putut lua parte la slujbele Bisericii.

Andi Constantin Bacter