Cu ajutorul Preamilostivului Dumnezeu am săvârșit călătoria duhovnicească a celor patruzeci de zile a Sfântului și Marelui Post, intrând, prin Sâmbăta lui Lazăr, în cea dintâi zi a Săptămânii celei Mari a Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor, în care ne aducem aminte cu multă bucurie, dar și cu strângere de inimă, de intrarea triumfală și, totodată, atât de smerită a Domnului nostru Iisus Hristos în Cetatea Sfântă a Ierusalimului.

Cu acest prilej, în cea de a șasea Duminică a Sfântului și Marelui Post, 25 aprilie 2021, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul credincioșilor Catedralei Episcopale Învierea Domnului din Oradea, săvârșind Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur dimpreună cu soborul slujitor al Catedralei.

Textul evanghelic din cadrul Sfintei Liturghii ne-a adus în atenție pasajul scripturistic ce evocă înrelatare ioaneică Intrarea Domnului în Ierusalim (Ioan 12, 1 – 18). Pornind de la acest impresionant tablou narativ creionat de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Chiriarhul Oradiei celei Mare a rostit un bogat cuvânt de învățătură în care le-a explicat credincioșilor prezenți că dincolo de caracterul obiectiv al textului ce ne relatează realitatea istorică a celor întâmplate, noi trebuie să transcendem litera și cronica, observând dimensiunea eshatologică pe care suntem invitați să o înțelegem și să o asumăm, ca înfățișare tainică a celor ce se vor întâmpla la sfârșitul veacurilor.

În debutul predicii, Ierarhul Oradiei i-a îndemnat pe credincioșii prezenți să vadă că în țesătura textului scripturistic, mesajul evanghelic este mult mai dens decât pare la o primă citire, fiind necesar să pătrundem cu ochii duhovnicești în subsidiaritatea profetică și mistică a acestor puține rânduri. În această zi sfântă, nu doar că ne amintim de ceea ce s-a petrecut în urmă cu aproape două mii de ani la Ierusalim, ci ne împrospătează memoria duhovnicească pentru cele ce încă nu s-au întâmplat și urmează să fie. Deopotrivă, serbăm intrarea triumfătoare a Împăratului cerurilor în Cetatea Sfântă, dar și venirea Sa în glorie, la sfârșitul timpurilor, când va inaugura cu putere Împărăția cerurilor.„Domnul este aproape!” – am auzit din pericopa Apostolului zilei, din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel.

De laîntruparea Domnului nostru Iisus Hristos, deși am fost eliberați de sub robia păcatului și restaurarea întregii creații s-a înfăptuit prin Jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea, atât noi, oamenii, cât și toate cele create de Dumnezeu încă suntem puși sub travaliul „durerilor nașterii”, în cumpăna existențială a unui „deja, dar nu încă”. Până la inaugurarea Împărăției cerurilor, suntem, din punct de vedere duhovnicesc, în tensiunea permanentă dintre cea dintâi venire și cea de a doua venire a Domnului. Cea dintâi, în chip smerit. Cea dintâi, spre moarte și înviere pentru mântuirea și iertarea păcatelor noastre. Cea de a doua venire, în slavă, cu putere, dimpreună cu Sfinții Îngeri, după cum El Însuși spune. Sfinții Îngeri sunt cei care neîncetat înalță cântare întreit sfântă la tronul Slavei lui Dumnezeu, cum i-a văzut Evanghelistul Vechiului Testament, Profetul Isaia, care i-a văzut pe Serafimi și pe Heruvimi și toate celelalte cete îngerești cântând neîncetat osanale Celui dintru înălțime.

Chiriarhul locului a subliniat faptul că această tensiune eshatologică este reliefată în chip minunat în Sfânta Liturghie, când Cerul și pământul se unesc, iar oamenii dimpreună cu Îngerii, într-o singură glăsuire Îi aduc lui Dumnezeu închinare și laudă. Noi, în Sfânta Biserică păstrăm vie și trează tensiunea dintre cele două veniri în timpul mistic al Liturghiei, în cadrul căreia, la Ieșirea cea mare cu Cinstitele Daruri, cântăm cântarea „Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim...”. Noi, aici, îi închipuim pe cei de Sus, pe Îngeri, și cântăm și noi „Osana!”, aducându-ne aminte de intrarea în Ierusalim a Domnului și de ceea ce încă nu s-a petrecut, inaugurarea Împărăției cerurilor. De aceea, cerem de la Domnul Iisus Hristos să ne pomenească și pe noi în Împărăția Sa, așa cum L-a rugat tâlharul răstignit în dreapta Sa. Memorialul liturgic pomenește nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce urmează să se întâmple.

Măreția cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om nu trebuie să ne măgulească prea mult, deoarece ea se află ca și potențialitate în noi, fiind capabili să ajungem la stări duhovnicești angelice doar prin efortul nostru consistent și susținut pe durata întregii noastre vieți. În acest sens, Preasfinția Sa i-a sfătuit pe credincioși să nu omită niciodată cadența și succesiunea celor întâmplate atunci, la Ierusalim, și a celor ce se întâmplă în relația noastră cu Domnul Hristos. Doar câteva zile desparte aclamația debordantă, deificatoare, de huiduielile isterice, infame, care au dus la supliciul și moartea Mântuitorului.  Sărbătoarea de astăzi ne umple de bucurie pentru că ne aduce nădejdea că, deși suntem oameni slabi, schimbători, vulnerabili, totuși, mai avem o șansă la întoarcere. Dumnezeu Omul ne cunoaște și ne înțelege. El știe cât de lipsiți de cuvânt suntem. Și noi, ca și mulțimile de acum aproape două mii de ani, Îl întâmpinăm pe Domnul cu bucurie și entuziasm atunci când suntem în stare de bine, când vedem minunile Domnului, așa cum au văzut cei de atunci învierea lui Lazăr. Însă, în timpuri de încercare și de prigoană prea repede ne lepădăm. Peste doar câteva zile, mulțimile au schimbat osanalele în cuvinte de ocară, cerându-I condamnarea la moarte. Oare, noi, în viața noastră, de câte ori nu facem aceasta atunci când nu ne convine ceva?

În acest sens, în zadar ne mândrim cu statutul de creștini, clamându-ne demnitatea, emanciparea spirituală și integritatea morală, căci dacă aruncăm o privire critică asupra propriilor noastre vieți, vom regăsi aceeași simptomatologie a interiorității noastre slăbănogite de păcate, compromisuri și patimi, la fel ca atunci, în vremea viețuirii pământești a Domnului Hristos. Când căpeteniile lumii încearcă să-și impună punctul lor de vedere, foarte ușor ne potrivim comodităților de aici. E mai ușor să mergi pe calea cea largă decât să pășești pe cea îngustă. Atunci când Domnul este prigonit și alungat din cetate, ne facem că nu-L vedem și nu-L mai recunoaștem. Cu lașitate nu ne mai facem semnul Sfintei Cruci când trecem prin fața bisericii, cu lașitate nu ne mai apărăm credința atunci când e amenințată, cu lașitate nu ne mai apărăm copiii atunci când este amenințată educația lor sănătoasă. Am capitulat demult, nu ne mai interesează, pentru că suntem schimbători. Una zicem, alta facem. Cu toate acestea, Domnul ne așteaptă și ne primește, cu condiția să vrem să ne întoarcem. Pentru toate acestea, însă, Domnul, cu brațele întinse pe Cruce, ne transmite rugăciunea pe care El a înălțat-o către Tatăl Ceresc pentru cei care se bucurau că-L văd mort. „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”. Acesta este mesajul lui Dumnezeu pentru lumea de astăzi. De aici e nădejdea noastră și, din nădejde, bucuria!

În încheiere, Preasfințitul Părinte Sofronie i-a îndemnat pe credincioși la conștientizarea stării decadente în care cu toții ne aflăm, însă, în mod indisolubil legat, această conștientizare trebuie să fie însoțită de credința, dragostea și nădejdea că bunătatea lui Dumnezeu este nesfârșită. El cunoaște particularitățile sufletești și trăsăturile personalității ale fiecărui omși fiecărei inimi îi vorbește pe propria ei limbă, ni se adresează tuturor, intim, personal, discret, cu multă blândețe și gingășie, este necesar doar să înțelegem și să asumăm dimensiunea spirituală la care ne cheamă Biserica. Pentru fiecare suflet Dumnezeu este aproape! Domnul vine la fiecare dintre noi, bate la ușa inimii fiecăruia, vorbește pe limba fiecăruia, dăruindu-ne darul de a fi împreună cu El. Darul de a fi împreună cu Dumnezeu este mai puternic decât moartea, pentru că cel care crede în Domnul și de va muri, va fi viu. De aceea, creștinul nu are de ce să se teamă de moarte, pentru că trece de la cele triste, la cele fericite. Pentru realitățile duhovnicești mai presus de fire, ale apropierii și viețuirii împreună cu Domnul, ne pregătește necontenit Sfânta Biserică, mai ales prin sfintele ei slujbe și rugăciuni. Prezența dumneavoastră rugătoare și smerită, aici, este un răspuns la toate încercările prin care am trecut în tot acest timp și mai ales la întrebarea Domnului: „Fiul Omului, când va veni, va mai găsi, oare, credinţă pe pământ?”.

De asemenea, Preasfinția Sa a rostit cuvinte de felicitare, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste toți credincioșii și credincioasele care poartă nume de flori și derivate, în Bihor existând o frecvență mai crescută a acestora, urând tuturor o săptămână binecuvântată, cu mult folos, așteptând cu pocăință și inimă curată Praznicul praznicelor și Sărbătoarea sărbătorilor.

Andi Constantin Bacter