În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, 21 septembrie 2014, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în vizită pastorală în parohia Ghighişeni, Protopopiatul Beiuş, prilej cu care a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească în biserica parohială cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, în prezenţa dreptmăritorilor creştini din această parohie şi a numeroase oficialităţi centrale, judeţene şi locale, la împlinirea a 85 de ani de la zidirea bisericii parohiale.

Chiriarhul Oradiei a fost așteptat și primit cu multă bucurie și căldură sufletească de mulţime mare de credincioşi, îmbrăcaţi în straie populare, în sunetul clopotelor, dar şi al tulnicelor, prin grupul de tulnicărese de la Nucet, copii şi tineri oferind Întâistătătorului Eparhiei Oradiei alese buchete de flori. Răspunsurile liturgice au fost date de corul Parohiei Şega I din Arad.

În cadrul Dumnezeieştii Liturghii, în predica rostită după citirea pericopei evanghelice de la Sfântul Evanghelist Marcu, Ierarhul a subliniat rolul şi importanţa Sfintei Cruci în lucrarea de mântuire a neamului omenesc şi necesitatea luării şi purtării, de către fiecare creştin în parte, a crucii personale, şi urmării Mântuitorului Iisus Hristos, pe calea spre Împărăţia cerurilor:

„Suntem astăzi, din mila lui Dumnezeu, în Duminica de după sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, la o săptămână după măritul praznic, fiind, totodată, şi odovania, încheierea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, o zi specială în care, prin rânduiala Bisericii noastre Ortodoxe, se aduce aminte tututor, prin întreaga desfăşurare liturgică a zilei, de jertfa pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de datoria pe care noi o avem, ca şi creştini, de a-L urma pe Hristos Cel Răstignit, pentru a ajunge să ne bucurăm de Învierea Sa.”

„Atât pericopa din Apostolul zilei, cât şi pericopa evanghelică duminicală şi cântările de la strană, de la cele foarte frumoase ale vecerniei şi până la utrenia duminicii, ne aduc aminte de datoria noastră creştinească de a ne răstigni împreună cu Hristos, de a nu ne ruşina de Crucea Domnului, de a primi crucea în viaţa aceasta pentru a ne salva sufletele. A prefera mai bine să suferim şi chiar să ne pierdem viaţa, aşa cum se arată în pericopa evanghelică a zilei, că cel care îşi pierde sufletul pentru Domnul Hristos şi pentru Evanghelie, îl va câştiga, adică pierzându-şi viaţa, dobândeşte, însă, viaţa veşnică. Şi aici este vorba de martirii Bisericii, care şi-au dat sufletul pentru Hristos şi pentru credinţa în El şi în Evanghelie şi, murind, au dobândit viaţa cea veşnică şi înalta demnitate de rugători în ceruri pentru noi, cei de pe pământ.”

„Aşadar, tot ceea ce ascultăm în Biserică în ziua de astăzi, începând din ajun, de la vecernie, şi până la încheierea liturgică a zilei, ţinteşte spre Crucea Mântuitorului şi spre crucea pe care o avem fiecare de purtat, asumându-ne cu demnitate această cruce, pentru că nimeni nu va ajunge la Domnul Hristos dacă nu va trece prin Crucea Sa.”

„Este cât se poate de limpede că, în cazul martirilor, vărsarea sângelui lor pentru credinţa în Hristos nu doar că i-a mântuit, dar i-a înălţat la cinstea de se ruga pentru noi, aşa cum îi vedem în cărţile sfinte ale Bisericii, începând cu Sfânta Scriptură a Noului Testament, mai precis cu ultima carte, Apocalipsa, unde se descoperă priveliştea sfinţilor martiri care şi-au spălat hainele lor în Sângele Mielului, deci s-au răstignit împreună cu Hristos, atunci când au murit pentru Hristos, şi sângele lor, duhovniceşte vorbind, s-a amestecat cu sângele jertfei de pe Golgota şi, astfel, haina albă a Botezului a redevenit albă, iar acum rugăciunile lor sunt ca tămâia binemirositoare înaintea Tronului slavei lui Dumnezeu.”

„Dacă sfinţii martiri s-au mântuit prin moartea martirică pe care au suferit-o, unii dintre ei chiar prin moarte pe cruce, aceasta nu înseamnă că toţi ceilalţi sfinţi ai Bisericii, care nu şi-au încheiat viaţa în mod martiric, nu sunt şi ei împreună cu martirii, dar fiecare în ceata sa, în aşa fel încât îi vedem în slavă pe toţi sfinţii împreună, dar separat fiecare în ceata sa, după cum aici pe pământ s-au nevoit. Pentru că toţi sfinţii, chiar dacă nu au murit de moarte martirică, şi-au purtat crucea în viaţa pământească. Sfinţii ierarhi, cuvioşi şi sfinţii dintre dreptcredincioşii creştini care au avut în viaţă multe lipsuri de suportat şi care neîncetat şi-au răstignit patimile egoiste, s-au întins pe cruce, răstignindu-se împreună cu Hristos, aşa cum suntem chemaţi toţi creştinii, întreaga lor viaţă, a fiecărui sfânt în parte, fiind o cruce luminoasă. Pentru martiri cruce de jertfă, pentru ceilalţi sfinţi crucea jertfei de fiecare zi, prin lepădarea de tot ceea ce îl poate despărţi, pe omul doritor să fie împreună cu Hristos, de Domnul Hristos, Mântuitorul său, Mirele, Arhiereul sufletelor noastre.”

„Acelaşi efort ascetic ne este îmbiat şi nouă, prin Biserică. Şi noi suntem chemaţi, toţi, ca să ne răstignim împreună cu Hristos, să omorâm în noi patimile cele egoiste şi să creştem împreună cu Domnul, zdrobind în noi tot ceea ce nu ne este de folos şi lăsând să crească în noi chipul lui Hristos Mântuitorul.”

„Am ascultat în pericopa evanghelică de azi că nu îi foloseşte nimic omului să dobândească lumea întreagă, dacă sufletul său şi-l pierde, nu îi foloseşte nimic să adune averi, să îşi salveze viaţa atunci când apar ispitele şi prigonirile şi, în schimb, să îşi piardă sufletul. Această taină evanghelică au înţeles-o toţi sfinţii martiri, iar atunci când au fost puşi în situaţia de a alege viaţa, cu preţul lepădării de Hristos Domnul, au ales să îşi piardă viaţa aceasta pământească, ca să rămână împreună cu Hristos, dobândind mântuirea, aşa cum s-a întâmplat şi cu Sfinţii Martiri Brâncoveni, pe care îi serbăm anul acesta la împlinirea a trei sute de ani de la moartea lor martirică în cetatea Marelui Constantin, Constantinopol, devenită, sub stăpânirea otomană, Istanbul. Toţi cei şase Martiri Brâncoveni, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele voievodului, boierul Ianache Văcărescu, atunci când au fost puşi în situaţia de a-şi salva sufletele, cu condiţia să se lepede de Mântuitorul Iisus Hristos, au ales să rămână împreună cu Hristos, împlinind cuvântul Evangheliei şi înţelegând că nu este de folos să îşi păstreze sufletele, dimpreună cu toate bogăţiile adunate în lumea aceasta, preferând să piardă tot, inclusiv viaţa pământească, dar să nu îşi piardă mântuirea sufletelor lor.”

„Dacă este să ne gândim la crucea pe care o avem de purtat ca şi creştini, trebuie să înţelegem că nu doar fiecare dintre noi, în parte, îşi poartă crucea. Aşa cum fiecare dintre noi are un înger păzitor al său, aşa şi neamurile, fiecare neam are un înger păzitor. La fel este şi cu crucea. Fiecare dintre noi are de purtat o cruce, dar şi neamul întreg din care facem parte are de purtat crucea sa. Nu doar sfinţii de pretutindeni, din toate locurile şi dintotdeauna, au purtat cruci, ci, în mod particular, ficare neam are pe sfinţii săi care au purtat crucea în viaţa aceasta şi s-au mântuit şi acum se roagă pentru neamul lor. La fel este şi neamul nostru românesc şi toate neamurile creştine, mai ales neamurile creştine ortodoxe.”

„Dacă ne uităm în istoria Bisericii, vom vedea că nu este Biserică scutită de martiraj, vom vedea că nu este neam creştinesc, mai ales între popoarele ortodoxe, care să nu fi trecut prin baia de sânge a martiriului. Este suficient să ne gândim la veacul ce s-a scurs, la secolul al douăzecilea, poate cel mai sângeros secol din istoria umanităţii, în care niciunul dintre popoarele ortodoxe nu a scăpat de cruce. Fiecare popor creştin ortodox a avut în veacul al douăzecilea o cruce grea de purtat. Ştim cu toţii prin ce au trecut înaintaşii noştri ca să îşi salveze credinţa şi câte prigoane au trebuit să suporte şi, totuşi, nici o forţă întunecată nu a putut să zdrobească credinţa, să îngenuncheze Biserica sau să o închidă pentru totdeauna, aşa cum s-ar fi dorit, nici în ţara noastră şi nicăieri în lume. Toţi înaintaşii noştri în credinţă, de peste tot, au fost umiliţi şi sărăciţi, prigoniţi şi batjocoriţi, au fost răstigniţi, aşa cum astăzi, sub privirile de multe ori neputincioase ale lumii, fraţii noştri creştini ortodocşi sunt omorâţi şi prigoniţi, unii chiar răstigniţi, în Siria, în Liban, în Irak sau în Egipt. Şi astăzi creştinii mor pentru Hristos, dar nu se tem, ci merg la moarte senini şi cu fruntea sus, pentru că nu vor să îşi salveze proprietăţile de pe pământ şi nici chiar vieţile lor, cu preţul lepădării de Domnul Hristos, lepădării de credinţă.”

„De ce nu a putut fi îngenuncheată Biserica? Pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a spus că nici porţile iadului nu o vor birui şi pentru că toţi cei care au fost omorâţi, pentru Hristos şi din cauza lui Hristos, de la începuturile Creştinismului, nu doar că prin moartea lor nu s-a putut opri elanul credinţei şi nu a putut fi distrusă Biserica, ci sângele lor a devenit, după o expresie cunoscută din vechea literatură bisericească, sămânţă de creştin. Sângele martirilor şi în zilele noastre rodeşte bogat în Biserică. Ei se nasc în ceruri, Biserica triumfă acolo, iar aici pe pământ se luptă, rezistând tuturor presiunilor, ispitelor şi prigonirilor.”

Părintele Ioan Nat Balint, Protopopul Beiuşului, Seghiştei şi Şteiului, a rostit un cuvânt de bun venit Preasfinţitului Părinte Sofronie, din partea clerului Protopopiatului Beiuş și a credincioșilor din Parohia Ghighişeni, mulţumind Ierarhului pentru grija părintească ce a arătat-o obştii binecredincioşilor creştini din această parohie, rânduind ca nou păstor de suflete pentru această enorie, în urmă cu mai puţin de un an de zile, pe tânărul dar jertfelnicul şi destoinicul părinte Sorin Marcel Mance, care a adus deja un suflu nou în viaţa bisericească din această veche vatră de dăinuire românească şi ortodoxă.

Părintele paroh Sorin Marcel Mance a rostit un cuvânt în care a mulţumit Bunului Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Maria, ocrotitoarea bisericii parohiale din Ghighişeni, pentru această sfântă zi de bucurie și binecuvântare. A mulţumit, apoi, Preasfinţitului Părinte Sofronie pentru aleasa purtare de grijă, pentru Sfânta Liturghie arhierească şi pentru bogatul cuvânt de învățătură, dar și dreptmăritorilor creștini din Ghighişeni pentru că se dovedesc a fi vrednici urmaşi ai celor care, în urmă cu opt decenii şi jumătate, s-au jertfit şi au zidit noua biserică, rămânând statornici în credinţa strămoşească.

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfinţitul Părinte Sofronie al Oradiei l-a felicitat şi l-a încurajat pe tânărul părinte paroh în frumoasa lucrare pastoral-misionară pe care a început-o în această parohie. De asemenea, a adresat felicitări fiiilor şi fiicelor Bisericii dreptmăritoare din parohia Ghighişeni pentru frumoasa misiune de mărturirsire a credinţei ortodoxe şi păstrare a vechilor tradiţii româneşti, în neîntreruptă continuitate cu înaintaşii, pe care o împlinesc cu râvnă în aceste plaiuri binecuvântate din Ţara Beiuşului.

Satul Ghighişeni face parte componentă din comuna Rieni, fiind situat în sudul județului Bihor, în apropierea drumului național care leagă Oradea de Deva, la 3 kilometri distanţă de oraşul Ştei. Este o veche aşezare românească, atestată documentar în anul 1581. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ghighişeni a fost construită în anul 1929, din cărămidă, prin contribuţia şi jertfele credincioşilor din localitate, împlinind anul acesta 85 de ani de la zidire.