În Duminica a treizeci și una după Rusalii, 24 ianuarie, când Biserica Ortodoxă Română face amintirea pentru prima dată în calendarul bisericesc a Sfintei Cuvioase Xenia din Petersburg, cea nebună pentru Hristos, credincioșii Catedralei Episcopale Învierea Domnului din Oradea au primit vizita Arhipăstorului Oradiei, Preasfințitul Părinte Sofronie, care a slujit Dumnezeiasca Liturghie în sobor de ieromonahi, preoți și diaconi.

Textul Evangheliei din cadrul sfintei slujbe ne-a înfățișat fragmentul lucan (Luca 18, 35 – 43) ce evocă Vindecarea orbului din Ierihon. După lectura liturgică a acestor răscolitoare cuvinte scripturistice, Episcopul Oradiei a tâlcuit înțelesul duhovnicesc pe care dialogul relatat și minunea tămăduirii ni-l mijlocește.

În debutul cuvântării, Preasfinția Sa a contextualizat situarea scripturistică a pericopei citite, cât și locul Duminicii acesteia în iconomia timpului sacru pe care Biserica îl inserează în viețile credincioșilor, indicând către orizontul pocăinței pe care perioada Triodului, din ce în ce mai aproape, ni-l așază înaintea ochilor duhovnicești ai inimii. Duminicile acestea, atât cea de a treizeci și una, cât și cea de a treizeci și doua, anunță sosirea Duminicii Vameșului și Fariseului, cea de a treizeci și treia, adică începutul Triodului, perioada care ne pregătește pentru călătoria duhovnicească spre Învierea Domnului. Fapt pentru care Preasfinția Sa a evidențiat că Sfântul Evanghelist Luca este responsabil cu arhitectura interioară a pregătirii noastre duhovnicești pentru Sfântul și Marele Post, un demers care începe încă de acum.

Chiriarhul locului a făcut o scurtă aducere aminte a pericopei Duminicii anterioare, arătând complementaritatea și omogenitatea învățăturii pe care, și Duminica aceasta, Hristos Domnul vrea să ne-o ofere. Mai precis, tămăduirea neputințelor noastre și plinirea lipsurilor noastre sunt posibile cu adevărat doar prin lucrarea stăruitoare a unei credințe vii și statornice. Ce a spus Domnul samarineanului întors să mulțumească pentru vindecarea de lepră? – „Ridică-te și du-te, credința ta te-a mântuit!” Ce i-a spus Domnul orbului din Ierihon? – „Vezi! Credința ta te-a mântuit!”. Astfel, înțelegem că Domnul ne descoperă că orice minune pe care o săvârșește asupra omului are o condiție. Fără credința în Dumnezeu, din care izvorăsc toate cele bune ale noastre, nu putem să facem nimic în viața pe care o străbatem în lumea de aici; nu doar când suntem în suferință, nevoi și necaz, ci avem nevoie de credință și de Dumnezeu pentru orice facem în această viață.

Episcopul Oradiei a insistat asupra înțelegerii corecte a tămăduirii pe care o dăruiește Domnul celor bolnavi și suferinzi, însănătoșirea venită de la Dumnezeu fiind fundamental diferită de cea meșteșugită de om și lucrarea lui neputincioasă și incompletă aici pe pământ. Vindecarea pe care o oferă Domnul nu este una simplă, pe care și medicii o pot face de multe ori, ci El aduce vindecarea totală, pentru că împreună cu dispariția bolii El ne dăruiește și iertarea păcatelor. Deci, vindecare, iertare și mântuire – toate acestea fiind rodul încununat de stăruința celor care vor să fie vindecați, arătându-ne că adesea este nevoie să ne rugăm intens și insistent, căci nu întotdeauna suntem pregătiți de intervenția divină în viața noastră. Vindecarea fără iertare nu poate duce la mulțumire, iar vindecarea însoțită de iertarea păcatelor duce la mântuire, cel mai de preț dar.

Chiar dacă periplul pământesc al omului este frecventat adesea de încercări și provocări abrupte, gândul stabilizator și perspectiva încurajatoare cu care trebuie să ne întrarmăm sunt cele care vizează binecuvântările pe care Dumnezeu ni le-a oferit și ni le oferă. Minunile Domnului în viața noastră sunt realități curente și cotidiene, începând de la cele mai banale, pe care le survolăm cu ignoranța inconștientă a unui „mi se cuvine” sau a unui „este normal să fie așa”, și culminând cu intervențiile directe și uimitoare ale lui Dumnezeu, pe care nu de puține ori le numim coincidențe. Secretul fericirii, iubiții mei, este acela a te mulțumi cu ceea ce ai și a nu jindui, a nu tânji, a nu te lupta să dobândești ceea ce nu poți avea și nu îți este de folos, căci știe Dumnezeu ce este de folos fiecăruia dintre noi. Dacă noi ne-am mulțumi și am mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem, ar fi mult mai multă liniște în sufletele noastre, iar pacea s-ar răsfrânge și asupra comunităților noastre și nu ar mai fi atât de multe conflicte, războaie și lupte fratricide. Dar noi suntem departe de acest ideal, căci nu știm să fim fericiți. 

De asemenea, Ierarhul Oradiei le-a explicat credincioșilor că unul dintre aspectele distructive care a adus omenirea în degringoladă și dezorientare este absența văduvitoare a iertării, iertarea fiind o coordonată imposibil de ocolit în viața unui creștin. Noi așteptăm iertarea lui Dumnezeu și mântuirea, însă am uitat să ne iertăm unii pe alții. Fericiți sunt cei care iartă și binecuvântați cei care îi învață pe ceilalți să ierte! Dacă noi am ierta din inimă aproapelui ceea ce ne greșește, pacea și bucuria s-ar așterne pe pământ. Se întâmplă atât de multe rele pentru că refuzăm să mai iertăm, nu iertăm nici pe aproapele și nici pe noi înșine. Suntem foarte aspri în a critica și judeca pe cel de lângă noi, iar dacă ne-am ierta și pe noi înșine, am păcătui mai puțin. Însă nu facem aceasta, ci ne purtăm cu lipsă de milă față de bietul nostru suflet.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, soborul preoțesc în frunte cu Întâistătătorul Eparhiei Oradiei s-au așezat dinaintea soleei pentru săvârșirea slubei de Te Deum în nobila aducere aminte a celor care au trudit și s-au jertfit pentru ca firescul unității naționale și administrative a Principatelor Române, Țara Românească și Moldova, să devină o realitate politică de netăgăduit. Ierurgia a culminat prin cuvântarea ocazională pe care Preasfinția Sa a adresat-o credincioșilor prezenți. Ierarhul, realizând un arc de legătură cu predica rostită în cadrul Sfintei Liturghii, a reliefat importanța iertării în cultura noastră românească, iertarea fiind o realitate spirituală profund metabolizată în fibra neamului nostru, care simplifică în chip recapitulativ comuniunea puternică a Bisericii luptătoare cu Biserica triumfătoare, a celor ce „au luptat lupta cea bună”. Înaintașii noștri ne-au învățat multe lucruri importante, iar printre acestea este și iertarea. Cum putem spune noi că din tezaurul nostru național face parte iertarea? Simplu, prin comuniunea noastră de dragoste cu cei adormiți. Ce spunem noi, între noi, când vorbim și-i pomenim pe cei de dincolo? -„Dumnezeu să-i ierte!”; dar atunci când îi pomenim pe cei adormiți la slujbele Bisericii? - spunem, „Dumnezeu să-i ierte!”; iar când vorbim despre oricine care nu mai este printre noi, spunem tot așa, „Dumnezeu să-i ierte!”. Vedeți, iubiți credincioși, în ce cuvinte puține și frumoase moșii și strămoșii noștri ne-au transmis învățătura despre iertare și importanța ei în viața omului, viața de aici și cea veșnică. Aceasta am moștenit de la înaintași, rugăciunile de iertare.

Andi Constantin Bacter