La praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, Duminica a şasea din Sfântul şi Marele Post al Paştilor, Duminica Floriilor, 5 aprilie 2015, Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească, înconjurat de un sobor de ieromonahi, preoţi şi diaconi, în Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” şi „Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei” din Oradea.

Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de către corul „Sfântul Niceta de Remesiana” al Catedralei Episcopale.

În predica rostită la această mare sărbătoare a Bisericii, după citirea pericopei evanghelice rânduite, Preasfinţitul Părinte Sofronie a reliefat semnificaţiile duhovniceşti ale praznicului Floriilor, subliniind că Intrarea Domnului în Ierusalim este în strânsă legătură cu minunea învierii lui Lazăr din morți, săvârșită de Mântuitorului Iisus Hristos, deschizând drumul pătimirilor şi a morţii Fiului lui Dumnezeu înomenit, spre Învierea Sa, cea de a treia zi:

„Pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care se citeşte la Sfânta Liturghie în Marea şi Sfânta Duminică a Floriilor, a Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, gravitează în jurul marii minuni săvârşite de Domnul Iisus Hristos prin învierea lui Lazăr, cel care murise de patru zile. Datorită învierii lui Lazăr din morţi, mulţime mare de iudei s-au adăugat celor care deja crezuseră în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru minunile multe săvârşite de El şi pentru cuvintele pe care le-a rostit lor, pline de putere şi energie dumnezeiască, pentru că El, Cel Care a rostit cuvintele şi a înfăptuit minunile, nu era un om oarecare, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, venit în lume pentru mântuirea oamenilor, Cel mult aşteptat de cei din vechime, proorocit, vestit mai înainte în Legea lui Moise şi în Prooroci, aşteptat de generaţii întregi de credincioşi din neamul lui Israel, aşteptat cu multă înfrigurare de cei din vremea în care Domnul a venit în lume şi S-a arătat.”

„Aşteptările mesianice ale poporului Legii celei vechi, aşteptările iudeilor înspre Mesia, Mântuitorul, Împăratul Care fusese vestit, erau atât de mari, atât de acute, atât de fierbinţi, încât mulţimile aşteptau o minune ca cea care s-a petrecut prin învierea lui Lazăr pentru a crede şi a-L urma pe Cel Care venea ca Împărat, Mântuitorul lui Israel. Pe acest mare Împărat Îl aştepta, de fapt, nu doar neamul israeliţilor, ci întreg neamul omenesc, chiar şi păgânii Îl aşteptau pe Mesia pentru că, deşi nu s-au învrednicit a crede într-un singur Dumnezeu, nici pe ei Dumnezeu nu i-a lăsat în întuneric total, ci le-a trimis, fie prin filozofi, fie prin sibile, prin profetese, veste că va veni Cel Care avea să-i mântuiască pe oameni din moarte, Mântuitorul lumii.”

„Aşadar, aşteptările mesianice, în timpul în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat, erau acute, semne multe se arătaseră, profeţiile erau pe cale de împlinire, plutea ceva în aer. Nu erau cu toţii conştienţi de ce se va petrece şi nu înţelegeau deplin ceea ce se întâmpla, dar Mesia era în mijlocul lor. Cel mult aşteptat venise deja şi a fost destul să îl învieze pe Lazăr pentru ca oamenii să înţeleagă că El, Domnul Iisus, este Mesia, Cel mult aşteptat, Împăratul lui Israel. Pe El L-au urmat, L-au întâmpinat şi, după cum ne descriu evangheliştii că s-au petrecut faptele, aproape că L-au luat pe sus atunci când a venit călare pe mânzul asinei, L-au făcut să intre triumfal în cetatea Ierusalimului, cântând osanale, purtând ramuri de finic, semnele biruinţei, ale bucuriei şi veseliei, şi şi-au aşternut hainele lor, la fel cum înaintea împăraţilor se aşternea covorul de purpură, ca pe ele să păşească Împăratul ce intra în cetate.

Numai că mulţimile, care aşteptau să vină Împăratul, Mântuitorul, Cel pe Care L-au văzut şi ştiau că l-a înviat pe Lazăr din morţi, aveau o altă concepţie cu privire la împărat, gândindu-se ca la împăraţii din lumea aceasta, care au slava lor dată de lume, datorită puterii pe care aceşti împăraţi o au peste întinse teritorii, datorită forţei cu care ei stăpânesc popoarele, considerând împăratul un om cu totul excepţional. De aceea, se aşteptau ca Cel Care vine şi este întâmpinat de ei ca un împărat să se comporte la fel ca şi ceilalţi împăraţi din lumea aceasta. Dar Împăratul Care a venit nu doar pentru israeliţi, ci pentru tot poporul urmaşilor lui Adam, nu este un împărat din lumea aceasta, iar împărăţia Lui nu este de aici. El nu este un împărat cu domnie glorioasă, dar efemeră, şi vedem în istoria civilizaţiilor cum toate marile împărăţii s-au prăbuşit ca uriaşul din Scriptură, cel cu picioarele de lut, şi au ajuns praf şi pulbere, iar împăraţii care au stăpânit peste ele au murit.

Ei bine, Cel Care a venit să împărăţească peste lume nu este un astfel de împărat, împărăţia Lui nu este un colos cu picioarele de lut, iar puterea Lui să dureze doar până la moartea Sa. Şi ce curând avea să I Se întâmple Lui moartea. Oh, nu! El este Împăratul cerurilor, a cărui împărăţie nu se va stinge, nu va pieri, a cărui împărăţie este deja prezentă, dar va străluci în slavă în Ziua Domnului. El este un Împărat Care nu moare, Împărat peste o împărăţie care nu trece. Şi pentru că împărăţia aceasta este altfel decât împărăţiile oamenilor, şi pentru că El Însuşi, Împăratul împăraţilor şi Regele regilor, Domnul domnitorilor şi Voievodul voievozilor, este adevăratul Împărat şi Rege şi Domn şi Voievod, şi viaţa Sa nu seamănă cu nimic cu viaţa marilor împăraţi, regi, domnitori şi voievozi din lumea aceasta trecătoare.

Viaţa Sa este smerită, căci alege să Se nască, ca om, într-o peşteră. Intră ca împărat în Ierusalim, cetatea Sa, călare pe mânzul asinei, şi nu purtat pe umeri pe un tron sau pe o lectică, aşa cum erau purtaţi împăraţii din antichitate. Mai mult decât atât, El intră în Ierusalim pentru a merge la moarte, şi El ştie aceasta, dar mai ştie că nu va avea moartea ultimul cuvânt şi că a treia zi după ce va muri, va învia. Învierea Sa este preînchipuită prin învierea lui Lazăr, dar Lazăr, odată înviat, a fost doar readus la viaţă, pentru a muri din nou, la vremea cuvenită, pe când Mântuitorul Iisus Hristos înviat nu mai moare.”

„Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o cu toţii este un rezumat a tot ceea ce avea să se petreacă în zilele următoare intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, un rezumat al Săptămânii Pătimirilor Mântuitorului, în care vom intra, din seara aceasta începând deniile, slujbele de priveghere, culminând cu Denia celor douăsprezece Evanghelii, slujba Patimilor Domnului, joi seara, pentru Sfânta şi Marea Vineri, şi cu Denia Prohodului Domnului, de vineri seara, privegherea pentru Sfânta şi Marea Sâmbătă, adică punerea în mormânt a Mântuitorului Hristos şi, deja, vestirea Învierii Domnului.”

„Sfânta noastră Biserică, iubiţi credincioşi şi credincioase, atât prin sfintele slujbe, cât şi prin lecturile biblice, prin pericopele evanghelice, prin pericopele din Apostol, prin paremiile care se vor citi în zilele ce urmează, ne pregătesc pe noi să înţelegem cât de mare era aşteptarea omenirii după Mântuitorul, cât de mare este darul pe care Dumnezeu L-a făcut lumii şi omului, în special, prin înomenirea, prin trimiterea în lume a Fiului Său, ca să Se facă Om şi, apoi, să pricepem cum, venind la biserică, toate aceste daruri le actualizăm în viaţa noastră devenind, prin harul Duhului Sfânt, contemporani cu evenimentele care s-au întâmplat şi, ce este lucru mai înfricoşător, cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, anticipând deja şi cele care încă nu s-au întâmplat, care urmează să vină, pentru că Domnul vine, este aproape, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.”

La finalul Sfintei Liturghii,  Ierarhul a citit rugăciunea de binecuvântare a ramurilor de salcie, ce au fost stropite cu apă sfinţită, acestea fiind împărţite, după Sfânta Liturghie, numărului mare de credincioşi care au participat cu bucurie şi cu dragoste la prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim, la noua Catedrală Episcopală din Oradea.

În cuvântul rostit la încheierea sărbătorii, Ierarhul Oradiei a felicitat pe credincioşii şi credincioasele care îşi sărbătoresc ziua onomastică: „Deoarece în părţile noastre, ale Bihorului, sunt mulţi dreptmăritori creştini şi creştine care astăzi îşi serbează ziua onomastică, dorim să urăm tuturor celor dintre dumneavoastră care poartă nume de flori ani mulţi şi buni, fericiţi şi binecuvântaţi, rugând pe Bunul şi Atotmilostivul Dumnezeu să ne ajute, pe toţi, să trecem, cu pace, această ultimă parte a Sfântului şi Marelui Post, Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ajunge să ne închinăm şi Sfintei şi Luminatei Sale Învieri.”