Ziua de 6 august 2014 au fost o zi plină de bucurie, sfinţenie şi binecuvântare pentru obştea monahală de la Mănăstirea Izbuc, din Eparhia Oradiei, fiind sărbătorit, pentru întâia oară, cel de-al treilea hram al bisericii de lemn din incinta aşezământului monahal, Schimbarea la Faţă a Domnului, hram ce a fost aşezat de către Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în anul 2013, la 4 august, cu prilejul resfinţirii vechii biserici. Bucuria duhovnicească a monahilor şi a mulţimilor de pelerini veniţi a fost intensificată de prezenţa Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în străvechea vatră de sihăstrie monahală a Izbucului, pentru serbarea marelui praznic al Schimbării la Faţă a Domnului din acest an.

Mulţime mare de preoţi de mir şi credincioşi au urcat la Mănăstirea Izbuc încă din ajunul sărbătorii, luând parte la slujba privegherii, săvârşită de un sobor de ieromonahi şi preoţi, condus, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, de către Preacuviosul Părinte Arhimandrit Mihail Tărău, exarhul mănăstirilor şi schiturilor din Eparhia Oradiei şi stareţ al Mănăstirii Izbuc. A urmat procesiunea la izvorul Izbuc, din incinta mănăstirii, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi cu racla cu Sfinte Moaşte, oficierea Tainei Sfântului Maslu, a Paraclisului Maicii Domnului şi săvârşirea Sfintei Liturghii.

În dimineaţa zilei de miercuri, ziua praznicului, a fost oficiată Sfinţirea apei, Aghiasma Mică, după care a urmat Sfânta Liturghie săvârşită de Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, împreună cu un numeros sobor de ieromonahi, preoţi şi diaconi, în altarul de vară al mănăstirii, în prezenţa a mii de credincioşi.

În predica rostită, Preasfinţitul Părinte Sofronie a subliniat importanţa praznicului Schimbării la Faţă a Domnului şi legătura cu Învierea Sa din morţi. Totodată Chiriahul a mai arătat necesitatea căutarea, în viaţa creştinului, a luminii dumnezeieşti necreate, care îl conduce spre Împărăţia cerurilor:

„Măritul praznic împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos împodobeşte viaţa Bisericii Ortodoxe în fiecare an, în miezul verii, în toiul Postului Adormirii Maicii Domnului, atunci când întreaga natură începe să îşi schimbe ea însăşi faţa.”

„Există o legătură foarte puternică între Schimbarea la Faţă a Domnului şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Învierea s-a petrecut datorită faptului că Cel Care a fost răstignit pe Cruce era nu doar Fiul Omului, ci şi Fiul lui Dumnezeu înomenit. Cu puterea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, a înviat, putere pe care dintotdeauna a avut-o ca Dumnezeu, pe care Şi-a arătat-o la Schimbarea Sa la Faţă.”

„Aşadar Domnul Hristos S-a schimbat la faţă în muntele Taborului, arătând celor trei ucenici prezenţi acolo, Petru, Iacob şi Ioan, slava Sa dumnezeiască, lumina divină, lumina ce străluceşte fără să ardă şi să nimicească, o lumină diferită de lumina soarelui, o lumină ce are putere să pătrundă peste tot, lumină ce nu schimbă doar faţa Domnului Iisus Hristos, ci şi veşmintele lui le face albe ca lumina.”

„Lumina cea dumnezeiască au văzut-o şi Moise şi Ilie, care au venit ca martori, spre a mărturisi slava şi lumina divină a Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu-Tatăl a mărturisit că Fiul Său este Domnul nostru Iisus Hristos, iar Apostolii, cutremurându-se, au căzut cu faţa la pământ şi atât de bine s-au simţit ei duhovniceşte, în lumina necreată a lui Dumnezeu, încât nu au mai vrut să plece. Cu totul în stare de smerenie fiind, au cerut Domnului Hristos să rămână acolo şi să facă trei colibe, una pentru Domnul Hristos, una pentru Moise şi una pentru Ilie, ca să rămână cu această lumină lină, cu lumina blândă, extraordinar de discretă dar atât de puternică a dumnezeirii, lumina lină în care, în slava lui Dumnezeu, au recunoscut pe Dumnezeu-Omul.”

„Lumina dumnezeiască nu este o lumină de sine stătătoare, independentă, ci este legată întotdeauna de Dumnezeu, de Persoanele Preasfintei Treimi, pentru că ea ţâşneşte din Fiinţa lui Dumnezeu, fără a se confunda cu El, şi ni-L face cunoscut nouă oamenilor, în ceea ce Dumnezeu ne descoperă despre Sine, că este lumină, bunătate şi iubire. Aşadar, cunoaşterea lui Dumnezeu se face în sensul cunoaşterii slavei dumnezeieşti necreate, a cunoaşterii luminii dumnezeieşti, lumină care în Biserică dintru început a stat, de la întemeierea ei, aceeaşi lumină a slavei divine primind-o Apostolii la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a coborât în chip de limbi de foc.”

„Primii creştini au căutat lumina dumnezeiască ca să se sălăşluiască întru ei, şi pe care au văzut-o cei dintâi martiri şi toţi cuvioşii şi sfinţii. Sfântul Arhidiacon şi Protomartir Ştefan, pe când era omorât cu pietre, a văzut cerurile deschizându-se, adică a văzut cerurile în altă lumină, în lumina lui Dumnezeu, în lumina taborică, văzându-L pe Domnul Iisus Hristos şezând în slavă, strălucind cu lumina de pe Tabor, de data aceasta întru veşnicie, de-a dreapta Tatălui, acolo unde S-a înălţat, la patruzeci de zile de la Învierea Sa.”

„Mântuitorul Iisus Hristos le arată ucenicilor Săi în muntele Taborului şi, prin ei, nouă tuturor, că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Omul. El a venit, însă, nu doar să Îşi arate slava Sa, ci să o împărtăşească şi altora. A arătat-o celor trei ucenici pe Tabor, dar la Cincizecime coboară această slavă peste toţi Apostolii şi îi transformă, din oameni neînvăţaţi îi face vorbitori de limbi străine, gata să propovăduiască Evanghelia, să vestească Învierea Sa, îi transformă din simpli pescari în pescari de oameni, pentru corabia cea mare a Bisericii, pentru a-i duce pe oameni la mântuire.”

„Aşadar, Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când a venit pe pământ nu S-a înomenit doar pentru Sine, ca să arate în firea omenească pe care Şi-a asumat-o slava cea dumnezeiască, ci a venit ca să se facă Om pentru ca pe noi, oamenii, să ne transforme, prin lucrarea harului, ca să depăşim păcatele noastre şi să ne schimbăm, să devenim purtători de har, de lumină dumnezeiască necreată, iar prin lumina harului Duhului Sfânt să ajungem la ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii numesc îndumnezeirea omului. Această slavă prezentă în Biserică o au sfinţii pe care îi reprezentăm în iconografia noastră ortodoxă cu aureole în jurul capului, ce sunt semnul vizibil al slavei dumnezeieşti prezente în viaţa sfântului.”

„Căutarea harului dumnezeiesc este prezentă în Biserică dintotdeauna, dar mai ales în cazurile speciale ale celor care urmăresc cu tot dinadinsul să ajungă să dobândească acest har, cele mai cunoscute fiind cele ale însinguraţilor, ale celor care atunci când vremea persecuţiilor a încetat au părăsit lumea şi s-au dus în pustiuri şi au pus început şcolilor de rugăcine, întemeind mănăstiri. Mănăstirea, şcoala rugăciunii, şi prin extensie, Biserica, este locul în care creştinul învaţă cum să ajungă la dobândirea vederii luminii celei necreate. Şcoala rugăciunii ne conduce la vederea luminii de pe Tabor, scopul vieţii creştine fiind vederea luminii slavei dumnezeieşti încă din viaţa aceasta. Dar la această vedere poţi ajunge numai dacă ai dorinţa de a intra în şcoala rugăciunii şi ai un povăţuitor iscusit, un duhovnic care este un părinte bun, care te poate ajuta şi care el însuşi are experienţa greutăţilor acestei vieţi, dar s-a şi învrednicit de mângâiere de sus pentru a putea călăuzi sufletele în drumul către aflarea luminii celei netrecătoare.”

„Sărbătoarea Schimbării la Faţă este foarte îndrăgită îndeosebi la mănăstiri. Mai ales începând din veacul al paisprezecelea, de la marea mişcare isihastă a Sfântului Grigorie Palama, de pe la întemeierea Ţărilor Româneşti, şi până în prezent, trecând prin înnoirile filocalice din cursul veacului al optsprezecelea, marcate de două evenimente cruciale, respectiv tipărirea la Veneţia a Filocaliei Sfântului Nicodim Aghioritul şi renaşterea isihastă din codrii Moldovei, de la Mănăstirea Neamţului, prin Sfântul Paisie Velicikovski, care a dus şi la marea renaştere spirituală din Rusia, pregătind marele popor rus pentru dezastrul bolşevic şi ateist din veacul al douăzecilea, în mănăstirile noastre Schimbarea la Faţă a Domnului a devenit un praznic deosebit de important, iar icoana Schimbării la Faţă, în care Îl vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos strălucind în slavă, devine o icoană de referinţă pentru lumea monahală, o icoană centrală a nevoinţelor pentru cei care intră în mănăstire.”

„Însă nu doar monahii sunt chemaţi să vadă lumina lui Dumnezeu cea necreată, ci toţi creştinii sunt chemaţi la aceasta. Monahii şi mănăstirile sunt cei şi cele care le aduc aminte neîncetat celor care vieţuiesc în lume că punctul central al vieţii este dobândirea luminii taborice, a luminii dumnezeieşti, ce ne trece dincolo, în veşnicie. În felul acesta înţelegem, din sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, cât de important este pentru viaţa noastră, a creştinilor, să nu ne pierdem direcţia înspre care mergem, spre Dumnezeu, în sus, pe scara raiului şi oricât ar fi de greu, oricâte căderi am avea, trebuie să ne ridicăm şi să mergem mai departe spre Dumnezeu. Iar sfintele noastre mănăstiri îndeplinesc, până la sfârşitul lumii, rolul de busolă, în călătoria noastră pe marea vieţii, spre farul mântuitor, spre Dumnezeu, spre lumina lui Hristos, busola ce ne ajută să nu pierdem direcţia, busola ce indică întotdeauna direcţia corectă, spre Împărăţia cerurilor.”

În cuvântul rostit la final, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Mihail Tărău, stareţul mănăstirii, a mulţumit Preasfinţitului Părinte Sofronie pentru prezenţa la acest hram şi pentru purtarea de grijă necontenită pe care o are faţă de aşezământul monahal de la Izbuc. Mulţumiri au fost aduse tuturor pelerinilor veniţi din toate colţurile ţării şi tuturor celor care se jertfesc pentru sfânta mănăstire şi pentru construcţia noii biserici mari ce a ajuns, în doar trei ani de zile, la faza de placare exterioară. La final a fost oficiată o slujbă de pomenire pentru ctitorii aşezământului monahal şi a fost binecuvântată pârga de poame.

După terminarea Sfintei Liturghii, potrivit obiceiului, obştea mănăstirii a invitat pe toţi pelerinii prezenţi la o agapă creştinească, fiind servite bucate tradiţionale de post în cele două trapeze, precum şi în corturi special amenajate în acest scop în incinta aşezământului monahal.

Mânăstirea Izbuc a devenit o binecuvântată oază duhovnicească din ce în ce mai căutată, atrăgând mulţi pelerini din toate colţurile ţării, şi chiar de peste hotare. Numeroşi pelerini vin să-şi îngrijească sufletul, atraşi de cadrul natural deosebit în care se află mânăstirea, de sfintele slujbe ce se săvârşesc, de dragostea şi căldura cu care sunt întâmpinaţi de către obşte, cât mai ales de „Izbuc”, un izvor de apă tămăduitor, cu curgere intermitentă, şi de o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, copie după icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Mănăstirea Dălhăuţi, din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, care se află aici încă de la reînvierea mănăstirii, din anul 1928.

Mânăstirea Izbuc a funcţionat din străvechime ca vatră de sihăstrie monahală, fiind reactivată în anul 1928 de către venerabilul Episcop ctitor Roman Ciorogariu al Oradiei. Ea funcţionează neîntrerupt de la reluarea firului vieţii monahale, fiind singurul aşezământ monahal existent în Episcopia Oradiei până la evenimentele din decembrie 1989.