În Duminica a treizeci și treia după Rusalii, a Vameșului și a Fariseului, 21 februarie 2016, Întâistătătorul Episcopiei Oradiei, Preasfințitul Părinte Sofronie, a săvârșit Sfânta Liturghie arhierească în Catedrala Episcopală Învierea Domnului și Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei din Oradea, la aniversarea a 17 ani de la primirea cerescului dar al arhieriei, 21 februarie 1999.

Spaţiul liturgic deosebit de generos al noii Catedrale Episcopale din Oradea a fost plin de credincioşi, care au venit să se înalţe sufleteşte prin participarea la Sfânta Liturghie, având marea binecuvântare de a se închina la racla din tezaurul catedralei în care se află părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae și Sfântului Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei.

În cadrul Sfintei Liturghii, după citirea pericopei evanghelice de la Sfântul Evanghelist Luca, Preasfinţitul Părinte Sofronie a rostit o frumoasă predică în care a tâlcuit celor prezenţi semnificaţiile duhovniceşti deosebit de bogate ale cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos din Pilda vameșului și a fariseului:

„Suntem astăzi în Duminica a treizeci și treia după Rusalii, după numărul anilor pe care i-a trăit pe pământ, până la pătimirea Sa, învierea și înălțarea la ceruri, Domnul nostru Iisus Hristos, Duminica vameșului și a fariseului, când începe perioada Triodului, una dintre cele trei perioade ale anului bisericesc, ce gravitează în jurul Sfântului și Marelui Post, perioadă ce ține zece săptămâni, până la Învierea Domnului. O perioadă de pocăință în care toți credincioșii ortodocși suntem chemați la întoarcere spre Dumnezeu, la părăsirea păcatelor, la desprinderea de cele rele, la apropierea de Dumnezeu Cel Bun și Milostiv.”

„Dacă ne gândim la pericopa evanghelică pe care am ascultat-o acum, a vameșului și a fariseului, vedem că fariseul, făcând parte din acea partidă vestită a israeliților care împlinea cu strictețe Legea, era foarte mulțumit de ceea ce făcea în afară, căci postea, dădea zeciuială, împlinea toate poruncile și nu era ca ceilalți oameni, respectiv închinător la idoli, desfrânat, așa cum îl considera el pe vameș. În vremea aceasta, vameșul, care făcea parte din categoria cea mai urâtă de către popor, a vameșilor, cea mai coruptă pătură a societății din vremea Mântuitorului Iisus Hristos, nu se gândea la cele din afară, ci, văzându-și păcătoșenia și greșeala, corupția din el, în adâncul sufletului său făcea pocăință, își cerea iertare adâncă de la Dumnezeu. În profunzimile sufletului său el se pocăia, îi era rușine de viața sa, de sine însuși și îi cerea iertare lui Dumnezeu: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!».”

„Prin urmare, în vreme ce fariseul se duce la templu ca să se laude, ca să își arate mulțumirea, satisfacția pentru împlinirea poruncilor Legii, vameșul vine la templu ca să își ceară iertare de la Dumnezeu și să cheme mila lui Dumnezeu, pentru că avea sufletul îmbolnăvit de păcat, pentru că știa că este păcătos și avea nevoie de iertarea lui Dumnezeu. El este cel care, de fapt, în lumina lui Dumnezeu fiind, își vedea propriile păcate, dar nu deznădăjduia, ci se ruga lui Dumnezeu să-i fie milostiv. Fariseul, însă, deși vine la templu, în locul unde sălășluiește slava lui Dumnezeu, nu se află în lumina lui Dumnezeu, ci este în lumina falsă, artificială a autosatisfacției, a automulțumirii a ceea ce el împlinea și avea conștiința acestui fapt, deci se socotea pe sine drept și credea că din aceasta vine mântuirea. Toate acestea îl limitau pe fariseu la lumea exterioară și îl rupeau de comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu și Adevărat, Care transcende lumea aceasta, pe care El a creat-o, Care este Stăpânul veșniciei, unde orice om credincios dorește să ajungă.”

„Autosatisfacția personală a fariseului îl determina să se și laude, să se fălească cu aceea că împlinește întru totul poruncile Legii și, ceea ce este mai îngrijorător pentru suflet, îl judeca pe aproapele său, pe vameșul care a venit și el la templu ca să se roage și, văzând cele din afară ale lui, adică faptul că era vameș, l-a judecat, socotind că nu este atât de virtuos pe cât el, fariseul, era. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învață în predica Sa: «Nu judecați, ca să nu fiți judecați» (Matei 7, 1) sau «Cu judecata cu care judecați, veți fi judecați» (Matei 7, 2). Ambele sentințe ale Domnului Hristos ne privesc pe fiecare dintre noi în parte și ne ajută să ne îndepărtăm de această ispită, de a-l judeca pe aproapele nostru și a ne lua după aparențe. Cu alte cuvinte, ispita judecării, care este la tot pasul și care paște în special în lumea secularizată și păcătoasă din zilele noastre, trebuie să o îndepărtăm de la noi, pentru ca să împlinim cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos.”

„Starea de păcătoșenie a omului este o realitate. Conștiința păcatului este, însă, o lucrare a Duhului Sfânt în inima celui care vrea să fie și să rămână în legătură cu Dumnezeu și care se roagă, iar rugându-se, în lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, vede omul cât este de păcătos, lumină care îl mângâie, îl ajută, nu îl lasă să deznădăjduiască, ci îl întărește, pentru ca, văzându-și păcatele, să strige către Tatăl ceresc, chemându-L în ajutor pe Fiul: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul». Rugăciunea vameșului, «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!», rugăciunea celor cinci cuvinte pe care orice om le înțelege cu mintea sa și le pricepe, le simte în inima sa, este rugăciunea care îl îndreptează pe om, rugăciunea ce ne stă la îndemână tuturor, rugăciunea pe care o putem face tot timpul, rugăciunea de toată vremea, despre care vorbea Sfântul Apostol Pavel când îndemna pe tesaloniceni, și prin ei și pe noi: «Rugați-vă neîncetat!» (I Tesaloniceni 5, 17).”

„Începem, așadar, astăzi, perioada celor zece săptămâni, până la Învierea Domnului, perioadă de pocăință în care rugăciunea vameșului va fi amplificată, îndată ce ne apropiem de Sfântul și Marele Post, prin rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în care învățăm, iarăși, să nu judecăm pe aproapele și cerem ca să îndepărteze Dumnezeu de la noi toate duhurile necurate care pot strica sufletul nostru, dar cerem și tot ceea ce ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, adică blândețea, smerenia, pocăința și iertarea.”

În cadrul slujbei, la Ectenia întreită, s-au înălţat rugăciuni de mulţumire către Atotputernicul și Milostivul Dumnezeu pentru toate darurile revărsate cu îmbelşugare peste Preasfinţitul Părinte Sofronie, în cei 17 ani trecuți de la hirotonia întru arhiereu, petrecută în Catedrala Episcopală Sfântul Ierarh Nicolae din Giula, Ungaria, la 21 februarie 1999.

După Sfânta Liturghie, Preasfințitul Părinte Sofronie şi soborul slujitor au oficiat slujba Parastasului, fiind pomeniți: Patriarhul Teoctist al României, Mitropolitul Nicolae al Banatului și toţi ierarhii care au participat la hirotonia Preasfinţiei Sale, trecuți la cele veșnice, Episcopii Roman, Nicolae, Valerian, Vasile și Ioan ai Oradiei, Episcopul Emilian al Alba Iuliei și, mai apoi, al Caransebeșului, împlinindu-se 40 de ani de la întronizarea sa la Alba Iulia și 20 de ani de la înveșnicire, Regina Elisabeta a României, la împlinirea unui secol de la mutarea la Domnul, și Emanoil Gojdu, marele mecena al românilor, de la a cărui naștere, petrecută la Oradea, s-au împlinit în această zi 214 ani, dimpreună cu toţi cei adormiţi din neamul lor.

În încheierea zilei de sărbătoare pentru Chiriarhul Oradiei, pentru clerul și dreptmăritorii creștini din Episcopia Oradiei, a fost oficiat un Polihroniu.

În cuvântul festiv rostit la final, Preasfinţitul Părinte Sofronie a adus mulţumire Preasfintei Treimi, Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi Tuturor Sfinţilor pentru darurile primite şi ajutorul oferit pe parcursul celor 17 ani de arhierie. De asemenea, Preasfinția sa a evocat personalitatea marelui mecena Emanoil Gojdu, care a jertfit tot ceea ce a adunat pe parcursul vieții pământești pentru neamul său, lăsându-și întreaga sa avere, prin testament, spre folosul românilor ortodocși din Transilvania, prin fundația care îi poartă numele.

În această zi de 21 februarie 2016, urmare a îndemnului părintesc al Chiriarhului Oradiei transmis printr-un ordin circular, în toate bisericile parohiale și mănăstirești din cuprinsul Episcopiei Oradiei, după Sfânta Liturghie, s-a oficiat o slujbă de pomenire însoțită de un scurt cuvânt comemorativ-omagial despre personalitatea lui Emanoil Gojdu, fiu iubitor al Bisericii dreptmăritoare și neobosit luptător pentru drepturile românilor din Transilvania.