Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / Sfinții Împărați Constantin și Elena cinstiți la Catedrala Episcopală din Oradea

Sfinții Împărați Constantin și Elena cinstiți la Catedrala Episcopală din Oradea

În fiecare an, la data de 21 mai, Biserica ne face aducere aminte a doi dintre cei mai iubiți Sfinți ai Creștinătății, Sfinții Împărați Constantin dimpreună cu mama sa, Elena, constituindu-se într-un prilej de a ne manifesta recunoștința față de doi dintre pionierii esențiali ai Creștinismului, cei „întocmai cu Apostolii” și „de Dumnezeu încununați”. Cei care, descoperindu-li-se Adevărul, au făcut din credința în Domnul Hristos factorul cel mai important al coeziunii sociale a Imperiului Roman și solul fertil în care aveau să înflorească civilizația și cultura creștină, europeană.

Cu acest prilej sărbătoresc, anul acesta, 21 mai 2021, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a oficiat Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Episcopală Învierea Domnului și Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei, din Oradea,  dimpreună cu soborul slujitor al Catedralei. Deși o zi lucrătoare, vineri, bunii credincioși ai Catedralei au venit într-un număr impresionant, reflectându-se în acest fel evlavia și respectul sfânt pe care poporul român îl are față de cei întocmai cu Sfinții Apostoli.

Îndată după citirea cuvântului evanghelic, Ierarhul Oradiei Mari a rostit un panegiric, în care a evidențiat rolul providențial pe care Sfinții Împărați Constantin și Elena l-au avut în răspândirea și statornicirea credinței creștine și în acordarea libertății, demnitățiiși unității de închinare în Duh și Adevăr, eliberând Creștinismul de stigmatul unei religii obscure și ilicite.

În începutul cuvântului de învățătură, Preasfinția Sa a calificat această sărbătoare mereu aflată în luminata perioadă pascală, a Penticostarului, ca fiind o zi a recunoștinței și a bucuriei. Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt cu adevărat prototipul conducătorilor creștini. Ei sunt cei care au deschis șirul lung al multor binecredincioși împărați și împărătese, țari și țarine, regi și regine, mari cnezi și mari cneaghine, voievozi și voievodese, domnitori și doamne, principi și principese, care, prin ungere cu Sfântul și Marele Mir, au primit de la Dumnezeu demnitatea înaltă, de unde și, după modelul Sfinților Împărați Constantin și Elena, demnitatea de a conduce popoarele pe drumul deschis de Sfinții Apostoli la limanul mântuirii, în jurul Păstorului celui Mare al turmei, Arhiereul sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Ziua lor de sărbătoare nu este doar o zi a bucuriei, ci și a recunoștinței pentru ceea ce au făcut ei pentru unitatea credinței și a Bisericii, dar mai ales pentru libertatea și manifestarea cu demnitate a credinței creștine în lume.

Chiriarhul Oradiei a expus câteva detalii cu privire la activitatea Sfântului Împărat Constantin prin care a acceptat și, mai apoi, favorizat viața Bisericii în cetate. Cu câteva excepții, Sfântul Constantin a început tradiția ca împăratul roman să devină din postura celui mai înverșunat dușman al lui Hristos, în fidel colaborator și apărător al credinței creștine. Motiv pentru care, Tradiția Sfintei noastre Biserici a rânduit ca la Apostolul zilei să se citească fragmentul din Faptele Sfinților Apostoli (26, 1, 12-20), în care este evocată convertirea impresionantă a „Apostolului neamurilor”, devenit din unul din cei mai aspri prigonitori, în cel mai înfocat propovăduitor al Evangheliei, aceste aspecte analogice fiind surprinse și în troparul Sfinților Împărați. Sfântul Împărat Constantin cel Mare este cel care, prin Edictul de la Milan din anul 313, a dat libertate de manifestare credinței creștine. A eliberat religia creștină, iar în timpul său creștinii au ieșit din catacombe. Deși, ca să înțelegem mai bine, catacombele erau locuri de îngropare a primilor creștini, nu unde se ascundeau. Creștinii se ascundeau în case, erau prigoniți și uciși pentru că refuzau să cadă în idolatrie, refuzau să îmbrățișeze credința păgână care propovăduia mulțime de zei, care nu sunt altceva decât chipuri luate din viața de zi cu zi a oamenilor.

Chiar dacă sunt voci care îl contestă pe Sfântul Împărat Constantin, trebuie să înțelegem nivelul stării sociale și contextul istoric despre care vorbim, Constantin cel Mare fiind singurul dintre împărații de până la el care a cutezat, inspirat fiind de Duhul lui Dumnezeu, să iasă din inerția confortabilă și conformistă împământenită în conducerea Imperiului și să pună fundamentul unui nou început, al începutului celui bun,al unei civilizații extraordinare și al unei noi epoci, în care „simfonia bizantină” a adus echilibru șinenumărate beneficii progresului moral și cultural al întregii omeniri. Dragii mei, să nu uităm, în panteonul vechilor religii păgâne, între zeități era zeificat, încă din timpul vieții, și împăratul. Împărații păgâni, deși erau oameni cu patimi, muritori la fel ca și noi, datorită autorității imperiale înalte pe care o dețineau, se socoteau a fi zei și erau proclamați astfel. Cetățenii imperiului erau obligați să aducă un cult împăratului prin jertfe și ofrande și să se închine împăratului. Era lege aspră în imperiu, care pedepsea inclusiv cu moartea pe cel care refuza și rezista, refuzând să se închine împăratului ca unui zeu. Cu toate acestea, Împăratul Constantin nu doar că nu a mai cerut această închinare, ci Biserica a primit drept casă de închinare chiar casele împăratului.  Împăratul avea propriile lui case unde se împărțea dreptatea, unde se făcea judecată în toate cetățile, iar această casă se numea „basilica” – „casa împăratului”. Constantin este cel care a dăruit basilicile, Bisericii, de unde vine și numele cel vechi de „biserică” din limba română. În felul acesta, casa împăratului a devenit „casa lui Dumnezeu”.

De asemenea, Preasfinția Sa a adus aminte credincioșilor că tot Sfântul Împărat Constantin cel Mare a fost cel care a acordat o grijă cu totul deosebită unității Bisericii care, la acea perioadă, trecea printr-o provocare care-i amenința omogenitatea și autenticitatea învățăturii de credință. Totodată, la nivel legislativ și civic, Împăratul Constantin a fost cel care realizat o serie importantă de reforme care au vizat viața de zi cu zi a oamenilor și raporturile interumane. De la Constantin cel Mare încoace, Duminica a fost proclamată oficial ca zi de odihnă. Iudeii aveau sabatul, dar romanii nu se bucurau de zi de odihnă. Atunci, Constantin cel Mare a proclamat prin lege Ziua Domnului ca fiind Duminica, zi de odihnă. Ne arătăm recunoștința față de Constantin cel Mare și pentru că el este cel care a abolit sclavia și, în special, a apărat unitatea Bisericii amenințată de erezia ariană, convocând Sinodul I de la Niceea, în anul 325, pentru apărarea Dreptei Credințe. Un sinod la care toți cei 318 Sfinți Părinți dimpreună cu însoțitorii lor, de la marginile Imperiului până la Niceea, în Asia Mică, au avut toate cheltuielile de transport și de cazare suportate din vistieria imperiului. Împăratul a iubit, așadar, unitatea Bisericii și unitatea credinței căci a văzut în unitatea credinței premisele sfinte și sănătoase pentru unitatea Bisericii, cea care este, de fapt, fermentul pentru unitatea lumii întregi. De aceea, dragii mei, nu numai ca fii și fiice ai Bisericii ne arătăm recunoștința, ci și pentru că prin gesturile sale exemplare, esențiale, civilizația creștină a biruit și vedem cum până astăzi, în marea majoritate a țărilor civilizate, Duminica a rămas ziua de odihnă, iar chipul unității Bisericii îl vedem în efortul popoarelor de a trăi în unitate.

În încheiere, Ierarhul Oradiei a insistat asupra ideii de unitate în Biserică, dar și în lume; o unitate a umanității care nu poate fi stabilită și menținută decât prin sacrificiu, iar în viziunea creștină elementul suprem care aduce concordie și armonieeste răscumpărarea sângeroasă, plină de dragoste, pe care Fiul lui Dumnezeu întrupat a realizat-o pentru toți oamenii, o realitate istorică și, totodată, eshatologică, mereu actualizată în Sfânta Biserică.Pacea și unitatea în Biserică, dar și în lume, nu s-au ivit fără jertfă, iar jertfa este Însuși chipul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul - sursă permanentă de inspirație pentru cohortele de martiri din toate timpurile și locurile. Crucea pe care Domnul a fost răstignit este, însă, și izvorul Învierii. În Cruce stă ascunsă biruința asupra morții. Semnul biruinței, semnul Sfintei Cruci, l-a văzut în vedenie cerească și Sfântul Împărat Constantin, poruncind ca pe steagurile sale să fie așezat chipul Crucii, așa cum l-a văzut pe cer, sub forma literelor grecești, „hi”, adică litera „H”, și „ro”, adică litera „R”, primele două litere din cuvântul Hristos. Astfel, el a biruit pe adversarul său punând semnul Crucii pe steagul roman. De atunci, acvila imperială romană a primit crucea în plisc, devenind „acvila cruciată”, simbol al regalității și unității tuturor popoarelor creștine.

Frumusețea slujirii arhierești s-a întregit prin săvârșirea Tainei Sfintei Hirotonii, în cadrul căreia tânărul teolog Ovidiu Vlad Botiș, care a îndeplinit până la acest moment și ascultarea de cântăreț bisericesc al Catedralei Episcopale din Oradea, a fost prohirisit în treapta sacramentală a diaconiei pe seama bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din satul Rohani, protopopiatul Tinca.

Andi Constantin Bacter