Cu voia și binecuvântarea Preamilostivului Dumnezeu s-a pus început bun Sfântului și Marelui Post al Pătimirilor Domnului. Joi, 19 martie 2021, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat, la Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea, Pavecernița Mare, în cadrul căreia, în aceeași atmosferă de solemnă rugăciune și pocăință sinceră, a dat citire ultimei părți, cea de a patra, a „Canonului lacrimilor” al Sfântului Andrei Criteanul.

Așa cum i-a obișnuit pe bunii credincioși ai Catedralei noastre, la finele Pavecerniței Mari, Episcopul Oradiei a rostit un frumos cuvânt de învățătură în care a încheiat șirul povețelor inițiatice, special oferite spre a-i călăuzi pe întreaga perioadă prepascală și a le spori eforturile de despătimire și de înălțare a sufletului, a minții și a trupului, în vederea întâmpinării cu vrednicie și nemincinoasă bucurie a Praznicului praznicelor și Sărbătorii sărbătorilor, Învierea Domnului.

În începutul cuvântării, Preasfinția Sa a reliefat dimensiunea cosmică la care se angajează profunzimea negrăită a acestui canon de pocăință, făcându-i pe bunii credincioși să conștientizeze că prezența lor la aceste slujbe penitențiale nu este una pur ritualică, ci trebuie să fie o prezență vie, cutremurată și cutremurătoare. Irmosul cântării a doua începe cu următoarele cuvinte: „Ia aminte, Cerule, si voi grăi; și voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioară cu trup”. „Ia aminte, Cerule” – prin aceste cuvinte înțelegem și cerul creat de Dumnezeu, dar mai ales Cerul spiritual alcătuit din Cetele îngerești. Invităm ca la cântarea noastră de pocăință, plină de umilință și de lacrimi duhovnicești, să fie martori Îngerii, Cerul și Cosmosul. O cântare de pocăință, cu adevărat de proporții cosmice, în care chemăm Universul creat de Dumnezeu să ia parte la plângerea și tânguirea noastră. Cerul devine martor la mărturisirea noastră de credință.

Rugăciunea care imploră iertarea lui Dumnezeu și pocăința pe care omul o manifestă în viața sa, nu le așternem înaintea lui Dumnezeu pentru că El ar avea nevoie de ele, ci este reflexul firesc al omului care-și realizează nimicnicia și înțelege că viața nu are sens și nu se poate bucura fără prezența lui Dumnezeu. Avem nevoie de pocăință pentru că suntem mărunți, mici, slabi, vulnerabili, pradă ușoară, suntem bolnavi, suntem osteniți, suferinzi, căzuți, și Adam, strămoșul nostru, strigă în noi, și noi împreună cu Adam, din adâncul cel mai de jos al iadului, cum mărturisim și în acest canon, la Irmosul Cântării a șasea, „Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos”. Domnul aude plângerea noastră, Domnul ne primește tânguirea din iadul în care suntem. Ierarhul Oradiei a evidențiat că această tânguire adamică se regăsește la mai mulți Părinți ai Bisericii noastre, Sfântul Siluan Athonitul, mai aproape de lumea contemporană, în chip profetic trăia și simțea experiențele noastre amare, ale celor din vremurile din urmă, care trăim în iad. Dumnezeu, din iadul cel mai de jos, l-a auzit pe Siluan, așa cum ne aude și pe noi, și i s-a arătat prin icoana Sa din paraclisul de sus al lavrei Rosikonului athonit, spunându-i: „Ține-ți mintea în iad, dar nu deznădăjdui”. De ce? – „pentru că Eu cu tine sunt, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor” ne zice Domnul. Acesta este răspunsul Domnului Hristos la plângerea și tânguirea noastră din iadul cel mai de jos, iar El ne primește, ne aude și ne răspunde.

De asemenea, Chiriarhul locului i-a învățat pe credincioșii prezenți că, în fapt, Canonul Sfântului Andrei Criteanul nu este doar o etapă ocazională, nu reprezintă un program de rugăciune specific unei anumite părți din an, ci el constituie imnul vieții noastre. Viața pe pământ este sub semnul pocăinței, sub semnul Canonului pocăinței, care este imnul vieții noastre, este sinteza recapitulativă a ceea ce face omul pe pământ, pentru că viața, aici pe pământ, este o continuă pocăință; pentru care, încă, nu ne-am învrednicit să punem început bun. Când sfinții cei mari vorbesc înaintea ucenicilor lor, la sfârșitul vieții lor pământești, că nu au pus început bun pocăinței, deși chipul lor strălucește ca soarele, prin Lumina harului Duhului Sfânt, ei vorbesc despre noi și arată chipul vieții noastre pământești, sub semnul pocăinței. 

Dacă în serile anterioare Ierarhul Oradiei le-a vorbit despre Biserică, văzută ca „spital duhovnicesc”, în ultima zi a Canonului Mare a numit Biserica școală a pocăinței. O școală care ne învață să ne întoarcem la Dumnezeu. De ce spunem că încă nu am pus început bun pocăinței? Pentru că în Lumina lui Dumnezeu vedem limpede cât de păcătoși și mici suntem. Cu toate acestea, nu ne lasă Dumnezeu să deznădăjduim. Continuând această idee, Preasfinția Sa l-a evocat pe Sfântul Sofronie de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care spunea că noi, aici, suntem într-o școală pentru care vom dea examenul abia atunci când închidem ochii și doar atunci vom ști dacă am primit diploma de absolvent al școlii vieții. Dragii mei, Biserica este școală a vieții pentru că ne învață cum să moștenim viața cea adevărată, viața cea veșnică.

Pentru ca bunii credincioși să asume și mai bine starea de rugăciune, de data aceasta într-o formă mai deosebită, Episcopul Oradiei i-a sfătuit călduros să audieze creațiile muzicale ale compozitorului estonian Arvo Pärt. Un alt ucenic al Sfântului Cuvios Sofronie, de data aceasta unul dintre cei mai mari compozitori contemporani, creștin ortodox din Estonia, este Arvo Pärt, care a compus lucrări atât de frumoase și de profunde, arătând frumusețea și slava Ortodoxiei. Arvo Pärt a compus și „Kanon Pokajanen” – Canonul Pocăinței – punând pe note muzicale, specifice sonorităților și armoniilor veacului al XXI-lea, nu în sensul decadenței și al haosului, ci al armoniilor din muzica străveche inspirată din monodiile și cântarea veche a Rusiei Kieviene și de cântarea bisericească a Novgorodului celui bătrân și mare. Cu această recomandare, Ierarhul Oradiei se adresează în special celor care critică și nu înțeleg Ortodoxia, datorită superficialității și lenei, socotind-o anacronică, demodată și vetustă. Adesea și noi ajungem să judecăm Ortodoxia după aparențe și după exemplele negative. Ortodoxia este mult mai mult decât greșelile oamenilor care o alcătuiesc. Superficialitatea, lenea și mintea trufașă împiedică omul să îmbrățișeze Ortodoxia.  

La sfârșitul predicii, Preasfințitul Părinte Sofronie i-a încurajat pe credincioși să privească cu bucurie și nădejde spre orizonturile luminoase ale Paștilor, ale trecerii noastre de la moarte la viață, chiar dacă acum nevoințele postului ne fac trimitere doar la tenebrele și miasmele pe care le găzduim în inimi și în minte. În acest sens, Preasfinția sa a subliniat frumusețea continuității armonioase care există între perioada penitanțială a Triodului și cea Penticostarului. Din Canonul pocăinței înfloresc imnele pascale. Cum începe Sfântul și Marele Post? Prin Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, iar din primele zile Adam se tânguiește în fiecare dintre noi, iar noi împreună cu Adam. Cum se încheie Sfântul și Marele Post? Ce sărbătorim în Sâmbăta Mare? Pogorârea la iad, cu sufletul, ca un Dumnezeu, a Domnului Iisus Hristos, pe care o avem reliefată superb în Luminânda Învierii, unde spunem că, moartea pierzând-o Hristos, pe Adam din stricăciune l-a ridicat.  Noi, în Cântarea a șașea a Canonului cel Mare, spunem că strigăm către Dumnezeu din iadul cel mai de jos, iar în Luminânda pascală Îl vedem pe Hristos scoțându-l pe Adam din stricăciune. Postul începe cu izgonirea lui Adam din Rai și tânguirea lui și se sfârșește cu scoaterea lui afară din iad. Acesta este ținta și scopul vieții noastre, să trăim în pocăință, aici pe pământ, unde simțim că ne-am înstrăinat de rai și am căzut, și așteptăm ca la sfârșitul vieții pământești, Domnul să ne smulgă din întunericul morții și al iadului.

Andi Constantin Bacter