În Vinerea cea Mare, întreaga creștinătate plânge și se tânguiește, îngropându-și și prohodindu-și în chip anamnetic și liturgic Fondatorul și Mântuitorul, Domnul nostru Iisus Hristos, alături de Maica Domnului și Ucenicii Domnului. Comunitatea credincioșilor ortodocși de la Catedrala Episcopală Învierea Domnului din Oradea a făcut același lucru, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, aflându-se în mijlocul acestora și prezidând Slujba Prohodului Domnului, Denia din Vinerea cea Mare. Însuflețiți și bucuroși, prezența bunilor credincioși, cântând cu multă evlavie cântările funebre ale Prohodului Domnului, s-a resimțit ca o descătușare a sufletului însetat după Preabunul Dumnezeu, ostoindu-și dorul după superbele slujbe ale Bisericii noastre din această perioadă, după trecerea a doi ani de la ultima dată când aceștia au putut fi alături de sfințiții slujitori la slujba Vinerii celei Mari.

După îndătinata procesiune cu Sfântul Epitaf, elementul liturgic care preînchipuie într-o manieră simbolică Sfântul Mormânt al Domnului, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a rostit un amplu cuvânt de învățătură în care a tâlcuit înțelesurile duhovnicești ale slujbei săvârșite.

Cuvântul Ierarhului a debutat prin a evidenția și tâlcui taina inexplicabilă a iconomiei dumnezeiești, a felului în care Dumnezeul transcendent, în imanența Sa, S-a întrupat și a lucrat în lume în chip incomprehensibil unei minți care nu conlucrează cu acest Dumnezeu care Se lasă descoperit personal și atât cât îi este cu putință omului. Tainele acestea sunt explicate, dar totodată adâncite și mai mult, în slujbele Bisericii. Noi, de fiecare dată când săvârșim Sfânta Liturghie, atunci când cădim la vremea Heruvicului, vorbim despre Domnul Iisus Hristos spunând în fața Sfintei Mese: „În mormânt cu Trupul...”; apoi, mergând în partea dinspre miazăzi a Sfintei Mese, spunem: „în iad cu sufletul ca un Dumnezeu”; în partea dinspre răsărit: „în Rai cu tâlharul”; iar în partea dinspre miazănoapte: „și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, ca Cela ce ești necuprins”. Prin cuvintele amintite arătăm că Domnul Iisus Hristos în același timp a fost cu trupul în mormânt, cu sufletul S-a coborât în adâncurile iadului, ca să-i scoată pe Adam și pe Eva, și, de asemenea, în Rai cu tâlharul cel răstignit în dreapta Mântuitorului, așa cum i-a făgăduit. Totodată, El a rămas pe tronul slavei, fiind Fiul lui Dumnezeu. Mintea omenească nu poate înțelege așa adâncuri de taină! Cel răstignit și mort pe Cruce nu este oricine, El este Fiul lui Dumnezeu, deoființă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Pentru a înțelege cu adevărat măreția celor întâmplare și marea dragoste a lui Dumnezeu pentru om, este absolut necesar să credem în veridicitatea umanității lui Hristos, în unirea firii Sale dumnezeiești cu cea omenească, în persoana unică a Celei de a doua persoane a Sfintei Treimi. Frica de moarte, supliciul crunt și dezamăgirea nu L-au ocolit pe Domnul Hristos lăsându-L impasibil. Dimpotrivă, cu trupul a îndurat toate cât se poate de real și uman, ba chiar augmentându-se agonia văzând lucrul mâinilor Sale, pe oameni, cum Îl batjocoresc, scuipă, schingiuiesc și-L omoară, pe El, Creatorul și chipul după care au fost plăsmuiți cu atât de multă dragoste. Nu o aparență, nu doar trup fără suflet, ci și trup omenesc și suflet omenesc. Firea omenească este întreagă, întruparea este reală. Dacă prin ochii credinței Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu așa cum este, putem înțelege și ne putem da seama cum poate în același timp Cineva, Cuvântul veșnic al Tatălui, Care este și Dumnezeu și Om, să fie în slavă ca Dumnezeu și om adevărat, cu trup adevărat și suflet adevărat. Când moare, și prin aceasta se vede că întruparea este cât se poate de reală, Domnul Hristos Își dă sufletul în brațele Tatălui ceresc, iar trupul este pogorât în mormânt. Cu toate acestea, Hristos coboară cu sufletul în iad ca un Dumnezeu, căci nu merge acolo în chip de rob. Pentru aceasta, căpeteniile și cetele întunecate se înspăimântează pentru că se întâlnesc cu Dumnezeu Omul. Acum, și Cerul și pământul și cele dedesubt se cutremură deoarece Fiul lui Dumnezeu moare pentru a învia și a restaura făptura umană.

Preasfinția Sa a accentuat caracterul enigmatic, inexplicabil și cu totul de neînțeles pentru mintea umană a deciziilor dumnezeiești, a felului în care Dumnezeu, în Atotștiința Sa, rânduiește toate cele ale acestei lumi create de El. De aceea, orice încercare a omului de a-L așeza pe Dumnezeu într-un șablon de gândire rațională, care să-L cuprindă și să pretindă că știe cum „operează” Dumnezeu, este ridicolă și o dovadă grăitoare că n-am înțeles nimic din credința noastră. Motiv pentru care nu ar trebui să ne mirăm de lipsa de vocație a slujitorilor și a viitorilor slujitori ai Bisericii și de absența evlaviei și a trăirii autentice a poporului botezat.Adam a avut mai întâi doi fii, Cain și Abel. Ei, recapitulând parcă întreaga istorie omenească ce urma să fie, trăiesc o dramă. Mai precis, Cain își omoară fratele, pe Abel, care era drept. Când Abel moare, primul om care moare, nu se mai poate întoarce în Rai căci s-a închis, iar Domnul a pus un Heruvim cu „sabie de foc vâlvâietoare” ca să păzească Raiul să nu se mai poată întoarce omul în Rai. Primul om care a murit a devenit cetățean al iadului, iar primul cetățean al iadului a fost un drept, Abel. Pentru Abel și pentru toți ceilalți drepți, dar și pentru toți cei care au ajuns în întuneric și în moarte, Domnul Iisus Hristos a coborât cu sufletul ca să aducă Lumina Învierii și a speranței. Totodată, murind pe Cruce, se deschide Raiul. Cine este primul cetățean al Raiului după alungarea lui Adam și a Evei? Tâlharul din dreapta! Primul cetățean al iadului este un drept, Abel, iar primul cetățean al Raiului, un tâlhar care, însă, s-a pocăit.

Această învățătură nu ne revelează doar imposibilitatea omului de a înțelege lucrarea lui Dumnezeu, ci ne revelează mai mult decât atât. Chiar dacă nu înțelegem prea multe, nu trebuie să credem că avem un Dumnezeu al secretelor, ezoteric și inaccesibil, ci trebuie să ne întindem privirea dincolo de toate acestea și să vedem că avem un Dumnezeu al iubirii, El fiind Însăși Iubirea. Ce semnifică toate acestea? Înseamnă că noi toți avem speranță! Nimeni să nu creadă că s-a pierdut cumva sau că i s-au închis toate ușile în nas. Noi oamenii suntem în stare să ne facem unii altora astfel de lucruri. Dumnezeu, însă, nu gândește ca și noi. Ca dovadă, Tatăl Îl sacrifică pe Fiul Său pentru păcatele noastre. Aceasta este judecata lui Dumnezeu. Noi oamenii judecăm strâmb, căci avem mintea căzută, firea coruptă și făptura noastră este decrepită. De fapt, moartea pe Cruce a Fiului Său este darul pentru noi, oamenii, căci prin moartea Lui a fost biruită moartea noastră și, înviind El, ne-a dăruit și nouă posibilitatea Învierii.

În final, Chiriarhul Oradiei a reliefat faptul că prezența tuturor la prohodirea Domnului Hristos indică nu doar unitatea și dragostea pe care o aduce Domnul Iisus Hristos în lume, ca numitor comun și punctul de plecare al întregii umanități, ci și faptul că întreg poporul binecredincios se face contemporan cu Maica Domnului și cu toți cei care au plâns și s-au tânguit la moartea și îngroparea Domnului. Cu toate acestea, perspectiva Bisericii Ortodoxe, deși aflată într-o stare profundă de smerenie și de pocăință în fața supliciului hristic, nu se rezumă la o lamentație autoflagelantă și cuprinsă pentru câteva zile de deznădejde, ci privește cu speranță spre orizontul luminos pe care Dumnezeul iubirii ni-l deschide nouă, umanității căzute și ridicate „iară și iară” de El. Pe lângă adorația pe care suntem datori să o aducem Domnului, venim la Prohodul Domnului ca să plângem împreună cu Maica Sfântă. Dar, îndată după ce am terminat cântările prohodului, rânduiala de slujbă, care este privegherea pentru Sâmbăta Mare, așa este alcătuită de Sfinții Părinți, încât imediat după ce se termină prohodul, prin repetarea ultimului stih al celei de a treia stări, „Neamurile toate laudă îngropării Ți-aduc, Hristoase al meu!”, imediat încep „Binecuvântările Învierii”. Nu s-a sfârșit bine cântarea prohodului, că întreaga Biserică izbucnește în imne de bucurie, pline de nădejdea Învierii, a cărei tensiune crește pe parcursul întregii slujbe, culminând cu citirile biblice de la sfârșit, unde lectura din profeția lui Iezechiel ne aduce aminte de învierea morților și Apostolul este ritmat de stihurile Învierii de la sfârșit, „Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmașii Lui și fugind de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe Dânsul!”, urmând ca în noaptea Învierii, mâine, să ascultăm și completarea, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!”.

Andi Constantin Bacter