În luminoasa și de niciun nor umbrita sărbătoare a Sfântului Crăciun din anul acesta, când credincioșii Bisericii noastre Ortodoxe Române prăznuiesc Nașterea după trup a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Întâistătătorul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Preasfințitul Părinte Sofronie, a oficiat solemna Liturghie a Crăciunului la Catedrala Episcopală din Oradea, în sobor de ieromonahi, preoți și diaconi.

Deși din punct de vedere epidemiologic criza sanitară generată de noul virus nu s-a ameliorat, credincioșii nu au ezitat nicio clipă să calce pragul Sfintei Catedrale într-un număr impresionant, poate mulți dintre ei nemailuând parte la sfintele slujbe de luni întregi. Credem cu tărie că dorul de Casa lui Dumnezeu al acestor buni credincioși a fost astâmpărat de Pruncul Iisus Hristos, Emanuel, Care tainic S-a regăsit conlucrând haric cu sfințiții Săi slujitori în cuvântul și pacea pe care aceștia le-o dăruiesc necontenit în cadrul Dumnezeieștii Liturghii.

Intensitatea rugăciunii și profunzimea înțelesurilor duhovnicești ale acestei importante sărbătoria Creștinătății au fost sporite de îndemnurile la reflecție spirituală și arheologie interioară pe care Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, le-a mijlocit prin cuvântul de învățătură rostit după citirea pericopei evanghelice rânduite.

Încă dintru începutul cuvântării, Preasfinția Sa a debutat cu îndrăzneața exhortație evanghelică, cea care rezumă sub forma unui aforism chintesențial întreaga învățătură morală de factură creștină: Fiți sfinți precum și Tatăl vostru cel din Ceruri sfânt este. Această sfințenie constituie o invitație la o realitate cu totul extraordinară, diferită de perceperea noastră mundană. Această realitate, deși la prima vedere insesizabilă, o aflăm comprimată în antiteza neobișnuită pe care ne-o propune Hristos încă de la nașterea Sa. Grandoarea, splendoarea și frumusețea nepământească a acestei sărbători a Luminii ne descoperă smerenia dumnezeiască izvorâtă din bunătate și iubire, bunătate și iubire care au mers până la sacrificiu. De asemenea, El, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Stăpân peste toți stăpânitorii lumii, nu vine să impresioneze. Nu Se naște într-un palat. Deși Maica Sa dimpreună cu logodnicul Iosif nu găsesc loc în cetate, nu năvălesc, nu dau buzna în case, ci discret, cuminte și smerit merg în câmpul păstorilor, într-o peșteră, unde Fecioara Îl naște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat; nu în așternuturi luxoase, ci pe paiele fânului, încălzit de răsfularea boului și a asinului. 

În continuare, Ierarhul Oradiei a evidențiat discrepanța fundamentală ce caracterizează raportul dintre nebunia iubirii egoiste și iubirea nebună a lui Dumnezeu. Mândria, slava deșartă care a ajuns să guverneze viața noastră, întunecă mintea și cultivă în noi egoismul. „Eu” - ca măsură a tuturor lucrurilor, „eu” - singurul care am dreptate, iar fratele meu, nu. Doar „eu”. Cu astfel de forță a întunericului avem a ne lupta în fiecare zi și, de multe ori, în fiecare clipă a vieții noastre. Înaintea acestui egocentrism morbid, Cel ce Se naște astăzi în Betleemul Iudeii ne oferă o alternativă dumnezeiască, care în fapt este singura Cale spre mântuire, iubirea răstignită, iubirea crucificată, iubire care merge până la sacrificiu. Iubirea lui Dumnezeu față de om și față de lume este o iubire sacrificială, o iubire jertfelnică și o dragoste răstignită; iubirea nebună a lui Dumnezeu, nebună după legea lumii căzute, dar descoperind frumusețea de taină din adâncul vieții lui Dumnezeu, comuniunea de dragoste a Preasfintei Treimi, în care Tatăl Îl trimite în lume pe Fiul, sub chipul cel mai smerit, prin Duhul Sfânt, ca să-l ridice pe om din starea de păcat, din întuneric și din moarte. Așadar, starea de comoditate, înțeleasă în paradigma zilelor noastre, nu este un modus vivendi care să fie compatibil cu vreunul din principiile creștine.

Preasfinția Sa a insistat pe această acuratețe a nuanțării modului în care trebuie să ne înțelegem propria credință, transpunând concret în viața cotidiană ceea ce credem. Orice altă tendință centrifugală care se depărtează de la acest ideal hristic, nu face decât să se înscrie în seria derapajelor adamice, alterând și parazitând creștinismul, hoinărind lăturalnic, departe de inima vie a Bisericii, care este Însuși Iisus Hristos, experiat autentic numai în duhul apostolic al învățăturii propovăduite de Fiul lui Dumnezeu. Acesta este, iubiți frați și surori, Creștinismul. Nu așa cum este înțeles de unii și alții, chiar și duși la biserică, care văd în viața bisericească o ideologie. Nimic mai fals. Creștinismul ortodox nu este ideologie, ci este teologie. Nu este teorie, ci „theoria” lui Dumnezeu; Viață în Dumnezeu. Nu poate fi identificată credința noastră sfântă, Ortodoxia, cu ortodoxismul, cum din păcate mulți o confundă.

Prin urmare, odată cu nașterea lui Iisus Hristos, Dumnezeu nu ne mai grăiește prin medierea profeților, ci, surpând acel perete al vrajbei și dând la o parte vălul - aspecte de care pomenea Sfântul Pavel, vine Însuși El, în trup, și ne vorbește „pe față”. Mesajul pe care Pruncul îl aduce și Biserica îl păstrează cu sacralitate nu este unul de ură, războinic, nu de răutate sau de răzbunare, ci de blândețe, de iertare, de îngăduință, care începe cu respectul, cu care suntem datori unii față de alții. Totodată, Dumnezeu nu dă buzna în viața noastră, nu ne silește, nu ne provoacă, ci discret, subtil și fin caută să pătrundă, blând, în sufletul nostru pentru a ne întoarce la El. „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Acesta este mesajul, taina creștinismului care aduce cu el atâta speranță, atâta bucurie, atâta candoare și mângâiere.

Din nefericire pentru noi, mădularele tainice ale Trupului mistic al Bisericii, nu mai căutăm nici cu privirea la înălțimile dumnezeiesc-omenești la care suntem chemați. Oare și în zilele noastre mai ajunge mesajul acesta la confrații noștrii în umanitate, cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu sau L-au părăsit? Sau, mai degrabă, în loc să le arătăm tuturor cum ar trebui să fim, ne comportăm altminteri. În vremurile de început ale Creștinismului, filosofii păgâni spuneau „priviți la ei, cât de mult se iubesc”. Oare n-am ajuns, astăzi, de râsul demonilor și la disprețul oamenilor care nu cred? Oameni care ne arată cu degetul spunând „priviți la ei, cât de mult se batjocoresc”. Așa am ajuns, fiindcă dăm curs  orgoliilor, ambițiilor și vanității, pentru că nu am renunțat la egoism. Pentru că ne este greu să ne călcăm mândria care ne stârnește și ne domină, născând în noi disprețul față de aproapele, molipsiți de răutatea din lume.

Deși peisajul curent este unul dezolant și dezarmant, este oare totul pierdut? Nicidecum. Pentru a rezista la tăvălugul răutaților este nevoie de asceză, care începe prin disciplina minții, tăierea voii și ajunge la străpungerea duhovnicească a inimii; cale lungă de străbătut în războiul nevăzut de aici, însă altfel nu putem să ne bucurăm deplin în comuniunea sfinților la care suntem chemați – a mai adăugat Preasfințitul Părinte Sofronie.

Acestui cuvânt cu putere multă li s-a adăugat colindul sfânt și bun, sub forma unui concert polifonic susținut de psalții și diaconii Catedralei Episcopale la finele programului liturgic. Concertul a constat în colinde și cântece de stea de origini folclorice distincte, cărora li s-au alăturat și cântece de Crăciun din repertoriul apusean, redate în limba de obârșie, evidențiindu-se și prin aceasta universalitatea chemării și inclusivismul hristic. De asemenea, copiilor prezenți la sfânta slujba li s-au oferit „cadouri dulci” din partea Catedralei Episcopale Învierea Domnului.

Andi Constantin Bacter