Locaţia curentă este: Prima pagină / Centrul Eparhial / Istoricul Episcopiei Oradiei

Istoricul Episcopiei Oradiei

Stema Episcopiei Oradiei

Începuturile istorice ale Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei se pierd în negura vremurilor. Pe meleagurile transilvane vestice, creştinismul a pătruns încă de la începuturile sale, iar acest spaţiu aureolat de pronia divină s-a aflat dintru început sub jurisdicţia unor horepiscopi veniţi din centrele bisericeşti sud-dunărene.[1]

Primele mărturii documentare despre existenţa unui episcop şi a unei „organizări” bisericeşti în zona Crişanei sunt relatările cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela. Din descrierile acestuia deducem faptul că în secolele IX-X, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinţa Voievodatul lui Menumorut, exista şi o organizare bisericească de sorginte bizantină, care însă începând cu secolul al XI-lea, odată cu cucerirea cetăţii Bihariei de către unguri, este desfiinţată şi înlocuită cu o episcopie latină.[2]

Cel dintâi episcop ortodox cunoscut cu numele este pomenit, în documentele vremii, în contextul politico-social creat în urma desfiinţării Paşalâcului turcesc de la Oradea, de către trupele habsburgice (1692), când se aminteşte despre faptul că în Oradea, reprezentanţii coroanei habsburgice nu au aflat niciun episcop catolic, ci doar unul „schismatic” (ortodox). Este vorba despre episcopul Efrem Banianin, care îşi avea reşedinţa la Velenţa, acolo unde se afla şi o biserică ortodoxă, de altfel, străvechea catedrală episcopală până în anul 1920, care dăinuie şi azi. Diploma leopoldină din 4 martie 1695 confirma, între alţi 7 episcopi, şi pe episcopul Efrem al Oradiei şi Agriei.[3] El era de neam macedo-român şi a păstorit aici până în anul 1706, când din cauza prozelitismului catolic susţinut de Curtea imperială, care, începând cu septembrie 1700, a hotărât ca românii din Bihor, fie uniţi, fie „schismatici”, să fie trecuţi sub jurisdicţia episcopului catolic Benkovics, precum şi din cauza persecuţiilor la care a fost supus, episcopul Efrem a fost nevoit să plece în Râmnic, la episcopul Antim Ivireanul, iar de acolo la Constantinopol.[4]

Următorul episcop ortodox amintit în documente este Petru Hristofor, care a venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea episcopului Antim Ivireanul. În perioada 1708-1712, acesta a desfăşurat o activitate de decalvinizare şi decatolicizare a parohiilor din zona Beiuşului care au avut de suferit cel mai mult de pe urma campaniilor prozelitiste.[5]

Odată cu plecarea lui Petru Hristofor, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri (până în anul 1920), ajungând sub oblăduirea episcopilor sîrbi, iar mai târziu români, ai Aradului. Trebuie precizat faptul că Episcopia Oradiei nu s-a desfiinţat prin vreun rescript imperial şi nici nu a fost anexată ca teritoriu la Eparhia Aradului; ea a rămas pe mai departe ca episcopie cu scaun vacant a cărui locotenenţă era asigurată de către episcopii de la Arad şi care era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu (Consiliu) eparhial.[6] Episcopii de la Arad oficiau hirotoniile şi sfinţirea bisericilor, a antimiselor şi se îngrijeau de procurarea Sfântului Mir, dar în privinţa problemelor administrative ei erau reprezentaţi de către un vicar (namestic), mai apoi acesta era arhimandrit şi mai târziu protopop, care era implicit şi preşedintele Consistoriului şi locuia la reşedinţa de la Oradea Velenţa.  Până la anul 1920, ierarhii sârbi şi mai apoi români ai Aradului, care au arhipăstorit şi pe credincioşii bihoreni, au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea bisericească a românilor de aici şi, totodată, prin strădaniile lor, au îngreunat acţiunile prozelitiste de catolicizare şi unioniste.

Începând cu a doua jumătate a veacului al XIX-lea, contextul general bisericesc şi politic, care va duce la realizarea unirii celor două Principate (1859), precum şi la obţinerea autocefaliei bisericeşti naţionale (1885), susţinute de amplele demersuri ale Mitropolitului Andrei Şaguna de a recupera autonomia bisericească a Mitropoliei Transilvaniei şi Ungariei, petrecută la 30 iunie 1868, a pregătit calea pentru refacerea statutului de odinioară al Episcopiei Oradiei. În acest sens, în 13 noiembrie 1860, Consistoriul orădean trimite o petiţie la Curtea imperială de la Viena în care expune motivele determinante ale necesităţii reînfiinţării Episcopiei de Oradea şi cere sprijinul moral al împăratului Francisc I pentru realizarea acestui deziderat.[7] Odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei (1864), Consistoriul va înainta un memoriu mitropolitului Andrei Şaguna solicitându-i acestuia să mijlocească pentru restaurarea vechii Eparhii a Oradiei, argumentând necesitatea acesteia prin aceea că, în cuprinsul Bihorului existau, la vremea respectivă, 6 protopopiate, 309 biserici şi 182 000 de suflete. Răspunsul mitropolitului este pozitiv, iar pentru susţinerea concretă a înfăptuirii acestui act, Andrei Şaguna a lăsat prin testament 25 000 de florini[8], însă contextul vremii avea să amâne cu încă câteva decenii împlinirea acestui deziderat.

Dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) a generat o dinamică şi mai accentuată în rândul preoţilor şi credincioşilor bihoreni, susţinuţi şi de pătura intelectualilor, care se vădeau foarte implicaţi în bunul mers al destinelor Bisericii străbune, în privinţa obţinerii unei autonomii eparhiale integrale, prin reînfiinţarea episcopiei.

În perioada 1880-1892, la cârma Consistoriului din Oradea se afla Ierotei Beleş, fost preot la Arad şi profesor la Institutul Teologic de aici. Vocaţia sa de dascăl îi va marca profund activitatea de preşedinte al Consistoriului. Preocuparea sa esenţială a fost culturalizarea preoţimii şi „luminarea” credincioşilor, stăruind mereu pe lângă preoţi şi pe lângă învăţători să înfiinţeze biblioteci, societăţi de lectură şi coruri poporale în satele Bihorului. Pe lângă aceste preocupări nu a ignorat nici dorinţa de veacuri a românilor ortodocşi bihoreni de a reactiva vechea episcopie. La iniţiativele repetate ale Consistoriului, precum şi ale forurilor bisericeşti locale, Congresul bisericesc de la Sibiu întrunit în şedinţele din anii 1881, 1886, 1888, 1891 şi Sinoadele eparhiale de la Arad din 1880, 1881, 1888, 1894 au pus în discuţie, de fiecare dată, chestiunea reînfiinţării Episcopiei Oradiei.[9]

Demersurile au continuat şi în timpul următorului preşedinte consistorial, Iosif Goldiş (1892-1899). În memoriul din 16/28 august 1894, adresat Consistoriului mitropolitan se sublinia „dreptul istoric şi interesele culturale şi vitale ale Bisericii greco-ortodoxe române în Oradea-Mare de a reînfiinţa vechea episcopie”.[10] Propunerile Consistoriului mitropolitan, înaintate Congresului Naţional Bisericesc de la Sibiu, au făcut obiectul unor dezbateri ample în şedinţa din 5/18 octombrie 1900, care, în urma sufragiilor, a decis înfiinţarea a trei eparhii noi, între care şi Episcopia Oradiei, stabilind şi schema administrativă a acestora, precum şi fondurile bugetare. La vremea despre care vorbim, în Bihor existau 6 protopopiate: Oradea, Tinca, Peştiş, Beliu, Beiuş şi Vaşcău, alcătuite din 242 de parohii matre, cu un număr de 195 519 suflete.[11]

La 25 aprilie/5 mai 1900, Sinodul eparhial al Aradului alege în fruntea Consistoriului ortodox de la Oradea, cu titlul de vicar consistorial, pe protosinghelul Vasile Mangra.[12] Bihorean de origine şi cunoscător al realităţilor cu care se confruntau preoţii şi credincioşii din aceste locuri, principala sa grijă a fost restaurarea Episcopiei Oradiei în drepturile sale. Memoriile[13] sale, adresate Consistoriului mitropolitan şi Congresului naţional-bisericesc de la Sibiu, precum şi autorităţilor oficiale ale vremii sunt exemplul cel mai elocvent al strădaniilor sale de a repune Episcopia Oradiei în drepturile istorice ale acesteia. Prin Testamentul pe care l-a scris cu trei luni înainte de plecarea sa în veşnicie, lăsa 10 000 de coroane pentru fondul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei.[14]

A fost mereu alături de preoţi şi de învăţători, şi i-a susţinut în promovarea sentimentului românesc ortodox în procesul educaţional, în ciuda legilor impuse de Guvernul maghiar care urmăreau maghiarizarea învăţământului românesc din Transilvania. De pildă, în anul 1909, printr-un ordin al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Budapesta, s-a dispus ca pe viitor catehizarea elevilor din clasele superioare ale gimnaziilor de stat să se facă în limba maghiară. În consecinţă, Vasile Mangra a trimis un ordin-circular către toţi cateheţii, interzicându-le să facă educaţia religioasă a acestor elevi în limba maghiară, ci numai în limba română.[15] În anul 1911 a înaintat un memoriu către ministrul Culturii şi Instrucţiunii, contele Zichy Janos, împotriva abuzurilor organelor locale de stat faţă de şcolile româneşti din Bihor, care au fost închise.[16] Se pare că protestele sale au găsit ecou, astfel că, Ministerul a revenit asupra deciziilor sale şi a repus şcolile româneşti din Bihor în drepturile lor. Deşi controversat în istoriografia românească, Vasile Mangra a militat foarte mult pentru drepturile politice şi bisericeşti ale credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.

Alegerea lui Vasile Mangra în scaunul mitropolitan de la Sibiu a adus în arealul bisericesc bihorean pe omul providenţial, cel de al cărui nume avea să se lege „reaprinderea candelei ortodoxe” la brazda de nord-vest a ţării, arhimandritul Roman Ciorogariu.[17]

În urma alegerii vicarului Vasile Mangra ca mitropolit al Ardealului, (instalat la 29 octombrie 1916), Consistoriul eparhial de la Oradea rămânea vacant. În acest context se punea problema alegerii unui nou vicar la Oradea. Roman Ciorogariu, pe atunci director al Institutului Teologic-Pedagogic din Arad, era unul dintre cei spre care se îndrepta atenţia tuturor, recunoscut fiind pentru prodigioasa sa activitate cultural-bisericească. Din nefericire, Guvernul maghiar nu agrea deloc varianta alegerii lui Roman Ciorogariu ca vicar la Oradea, deoarece acesta constituia un obstacol în faţa planurilor lor subversive de deznaţionalizare. Cu toate acestea, sinodul eparhial al Aradului, în şedinţa din 12 aprilie 1917, după lungi dezbateri, prin conclusul (decretul) nr. 69, a confirmat alegerea lui Roman Ciorogariu ca vicar episcopal la Oradea, cu 31 de voturi, din cele 34 exprimate.

Din punct de vedere social-politic, la Oradea, şi în toate zonele limitrofe, presiunile conducerii comuniste maghiare întreţineau o atitudine ostilă oricărei manifestări româneşti. Personalităţi locale de marcă, precum: Dr. Aurel Lazăr, Coriolan Pop, Nerva Traian Cosma, militau pentru o cauză nobilă seculară: autodeterminarea spaţiului românesc al Bihorului şi a toată zona Ardealului. Acestora li s-a alăturat şi vicarul ortodox Roman Ciorogariu, care, în anul 1918, împreună cu profesorul Gheorghe Tulbure, va înfiinţa ziarul Tribuna Bihorului, organism de presă locală, în care erau exprimate opiniile legate de imperativele naţionale şi bisericeşti ale românilor. În acelaşi an, în urma îmbolnăvirii lui Coriolan Pop, preşedintele Consiliului Naţional, Roman Ciorogariu devine preşedinte „de facto” al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, calitate în care intensifică lupta pentru unire în Bihor. La 12 octombrie 1918, în casa doctorului Aurel Lazăr din Oradea, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au semnat Declaraţia de Independenţă naţională, care statua separarea definitivă de Imperiul austro-ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale. Această „hotărâre epocală”, cum o numeşte „Unchiaşul” va fi preambulul Marii Uniri de la Alba-Iulia. Împreună cu o delegaţie formată din reprezentanţi ai românilor din Bihor, Satu-Mare, Sălaj şi Arad, la 1 Decembrie 1918, Roman Ciorogariu a participat la actul Marii Uniri de la Alba-Iulia. Din păcate, românii din părţile Bihorului nu s-au putut bucura de Marea Unire de la 1 Decembrie, până la data de 20 aprilie 1919, odată cu eliberarea Oradiei de sub stăpânirea armatelor comuniste maghiare. În acest răstimp, Roman Ciorogariu, alături de alţi intelectuali ai urbei, au fost „hărţuiţi” şi expuşi pericolului furiei armatei maghiare, trăind cu speranţa sosirii grabnice a Armatei române.

Cu toate acestea, unificarea naţională de la 1 Decembrie 1918 a pregătit şi calea unificării Bisericii Ortodoxe Române şi, totodată, a deschis calea pentru reînfiinţarea Episcopiei Oradiei. La 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului, alcătuit din cei doi ierarhi: Iosif Papp de la Arad – pe atunci şi locţiitor de mitropolit - şi Miron Cristea de la Caransebeş, a hotărât să intre în Sfântul Sinod de la Bucureşti, urmând ca Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş să se considere „parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”.[18] În acest context, în 12/25 februarie 1920, în urma deciziei Congresului Naţional Bisericesc: „Mitropolia Românilor ortodocşi din Transilvania şi fosta Ungarie se uneşte pentru vecie cu Biserica vechiului Regat, cu a Basarabiei şi cu a Bucovinei alcătuind o singură Biserică Ortodoxă Română autocefală”.[19]

Odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea Unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, şi mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei române, conduse de generalul Traian Moşoiu, în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a duce la bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei. Cu ocazia vizitei suveranilor români la Oradea (22 mai 1919), Roman Ciorogariu a prezentat această doleanţă seculară a românilor bihoreni, aflaţi până la acea dată sub jurisdicţia canonică a episcopilor care au păstorit la Arad. Regele Ferdinand a încurajat această iniţiativă şi a promis că: „Episcopia Orăzii Mari se va înfiinţa mai curând decât credeţi”.[20] Aşa se face că în 23 iulie 1919, Consistoriul ortodox din Oradea, înaintează un memoriu Consiliului Dirigent de la Sibiu (guvern al românilor din Transilvania, Banat şi Maramureş), în care argumentează legitimitatea reînfiinţării Eparhiei Oradiei. La 9 martie 1920, înaintează un nou memoriu către Ministerul Cultelor şi Artelor din Bucureşti, respectiv către Consiliul Dirigent, în vederea susţinerii material-financiare a reînfiinţării Episcopiei.[21] Demersurile, susţinute cu înflăcărare, n-au rămas fără răspuns deoarece, la 23 iulie, respectiv 26 august 1920, în Senat şi în Camera deputaţilor a fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată, la 30 august 1920 prin Decret regal. Unicul articol al acestei Legi avea următorul conţinut: „Vechea Episcopie Ortodoxă din Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”.

La 16 octombrie 1920 a avut loc, la Biserica cu Lună din Oradea, şedinţa extraordinară, prezidată de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, în cadrul căreia a fost ales cel dintâi episcop al reînfiinţatei Episcopii a Oradiei care, „rupând pecetele a înviat din nou în lumina libertăţii naţionale” (mitropolitul Dr. Nicolae Bălan). Conform Statutului, pentru funcţia de episcop trebuiau să fie cel puţin două propuneri, astfel că au fost înaintate două candidaturi: Roman Ciorogariu, vicar de Oradea şi protopopul militar Ioan Papp. În urma sufragiului, din cei 55 de deputaţi prezenţi, 54 au votat pentru arhimandritul Roman Ciorogariu, care a devenit primul episcop al restatornicitei Episcopii a Orăzii Mari. În aceeaşi zi, Sinodul mitropolitan a efectuat „cercetarea canonică” a noului ales şi a validat actul alegerii, urmând a fi confirmat de rege. Hirotonia şi instalarea erau preconizate a se face deodată, la Oradea, la o dată ulterioară. Din nefericire, atentatul cu bombă, din 8 decembrie 1920, comis la Senat de către anarhistul evreu Max Goldstein, a fost nefast pentru Roman Ciorogariu care se afla acolo în calitate de senator de drept, împreună cu episcopul greco-catolic al Diecezei de Oradea, Demetriu Radu. În acel atentat, cel dintâi şi-a pierdut mâna dreaptă, iar cel de-al doilea viaţa. După luni de suferinţă petrecute în spitalul Colţea din Bucureşti, „episcopul cu dreapta frântă”, cum avea să fie numit, a fost hirotonit arhiereu. Evenimentul hirotoniei s-a petrecut la 26 martie 1921, în capela Mitropoliei din Bucureşti, iar întronizarea, din cauza circumstanţelor nefavorabile, s-a făcut abia în 2 octombrie 1921. Astfel, după o văduvie de 225 de ani, Episcopia Oradiei îşi deschidea din nou porţile pentru primirea arhipăstorului său.

Îndată după reînfiinţarea Episcopiei Oradiei, în sinodul eparhial din 1/14 octombrie 1920 s-a trecut la reorganizarea eparhiei, parohiile din cuprinsul acesteia fiind arondate în 15 protopopiate: Oradea Mare, Lunca, Sătmar, Tileagd, Aleşd, Bratca, Ceica, Răbăgani, Beiuş, Rieni, Vaşcău, Beliu, Ucuriş, Tinca şi Salonta. Pe parcurs au avut loc modificări, numărul acestora menţinându-se, până în 1940, între 12-14 protopopiate.[22]

Ajuns la cârma Eparhiei Oradiei, prima grijă a Episcopului Roman Ciorogariu a fost aceea a achiziţionării unei reşedinţe episcopale mai generoase, întrucât vechea reşedinţă, unde locuise ca vicar (str. Poştei nr. 6), azi str. Episcop Roman Ciorogariu, şi unde din 1882 funcţionase Consistoriul eparhial, era într-o stare deplorabilă şi nu corespundea unei reşedinţe episcopale. Cu sprijinul ministrului Instrucţiunii publice şi al Cultelor, Octavian Goga, de care era legat sufleteşte de pe vremea când era dascăl la Arad, va reuşi să cumpere actualul palat episcopal. În urma vizitei lui Octavian Goga la Oradea, văzând reşedinţa sărăcăcioasă a Eparhiei Ortodoxe, care nu suferea termen de comparaţie cu impunătoarele reşedinţe episcopale ale Bisericilor Romano-Catolice şi Unite, guvernul va dispune alocarea sumei de 1 500 000 lei, pentru cumpărarea şi mobilarea Palatului Rimanoczy Kalman jr., care aparţinea baronului Emerich Grosz.[23] În incinta acestei clădiri, actualmente Reşedinţă episcopală, s-a amenajat, la etaj, un paraclis, al cărui iconostas a fost realizat de Şcoala de Arte şi Meserii din Oradea, iconostas ce poartă amprenta iconografică a cunoscutului pictor Anastasie Damian.

Dacă situaţia materială a Episcopiei era îngrijorătoare, cu atât mai critică era situaţia pastoral-misionară. Din cele aproape 300 de parohii existente la vremea respectivă, organizate în 12 protopopiate, doar două treimi aveau preoţi care să oficieze serviciile liturgice. În acest context, Roman Ciorogariu întreprinde toate eforturile pentru înfiinţarea unei Academii Teologice la Oradea,[24] şcoală teologică ce avea să-şi deschidă porţile începând cu anul universitar 1923-1924. Absolvenţii acesteia - cu durata de şcolarizare de patru ani - primeau la terminarea studiilor un absolutoriu, echivalentul unei diplome de licenţă. Programa analitică era după modelul celei de la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi, unde fuseseră formaţi o bună parte dintre profesorii care activau la Oradea. Pentru a conferi un învăţământ de calitate, bazat pe competenţă şi eficienţă, Roman Ciorogariu se va îngriji de asigurarea unor cadre didactice de o probitate morală şi cu o pregătire profesională de excepţie. Între profesorii cu adevărat remarcabili pe care i-a avut Academia Teologică de la Oradea, în cei 25 de ani de activitate, menţionăm: Andrei Magieru, primul rector (1923-1936) şi arhiereu-vicar al Episcopiei Oradiei, cu titlul „Crişanul”, în perioada 1926-1935, devenit apoi episcop al Aradului, Pr. Ştefan Munteanu, Vasile Lăzărescu – viitor episcop al Caransebeşului şi mitropolit la Timişoara, Zaharia Moga, Isidor Todoran, Dumitru Belu, Nicolae Firu, Ştefan Lupşa, Eugen Speranţia, Sofron Vlad, Cornel Givulescu, Arhid Teodor Savu, cel care alături de alţi profesori, avea să reaprindă candela învăţământului teologic bihorean, prin înfiinţarea în 1991 a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Oradea. Cursurile Academiei s-au deschis în vechea reşedinţă episcopală, mai târziu s-au mutat în sediul Academiei de Drept din aceeaşi stradă, iar mai apoi, Statul a donat Episcopiei intravilanul cu trei clădiri din strada principală a oraşului, azi strada Republicii. În conexiune cu Academia Teologică este şi Şcoala de cântăreţi, deschisă în toamna anului 1928.[25] Şcoala avea ca durată de şcolarizare doi ani şi era susţinută material din contribuţiile parohiilor din cuprinsul Eparhiei.

Între ctitoriile culturale ale episcopului Roman Ciorogariu se înscriu Tipografia Diecezană şi revista „Legea Românească”, organul oficial de presă al Eparhiei, înfiinţată în anul 1921, care va apărea până în anul 1948, iar apoi după o întrerupere de mai bine de 40 de ani, din anul 1990, va continua să apară până azi. Tipografia a funcţionat în incinta Centrului Eparhial, tipărindu-se diferite lucrări de interes misionar-catehetic, precum şi revista „Legea românească”. Titlul sugestiv al acestei publicaţii, pe care însuşi fondatorul îl explică, semnifică simbioza desăvârşită în istoria poporului român, între credinţa strămoşească şi naţiune, între etosul românesc şi spiritualitatea ortodoxă. De-a lungul timpului, revista a fost o păstrătoare şi propovăduitoare a tezaurului spiritualităţii creştin-ortodoxe, întreţinând vie flacăra iubirii faţă de Biserica strămoşească şi neamul românesc.

Un gând neostoit al episcopului Roman a fost înfiinţarea unei mânăstiri de călugări şi a uneia de călugăriţe.[26] Având în vedere faptul că pe aceste plaiuri au existat, în trecut, mânăstiri pe care tăvălugul neamurilor străine le-au făcut una cu pământul, crearea unor astfel de oaze de spiritualitate era un gest de continuitate cu trecutul istoric. Un loc propice pentru un astfel de aşezământ era în preajma izvorului intermitent de apă numit Izbuc, de lângă satul Călugări, din apropierea Vaşcăului. Numele satului pare a avea o legătură intrinsecă cu existenţa unei mânăstiri în aceste locuri, în vremuri mai îndepărtate. Demersurile în acest sens au început prin anul 1924, concretizându-se în lungi memorii adresate Ministerului Agriculturii, care în cele din urmă va dona 75 de hectare în jurul izvorului amintit. Piatra de temelie pentru zidirea acestui locaş de duhovnicie a fost pusă abia la 25 aprilie 1930 de către arhiereul-vicar Andrei Magieru, Preasfinţitul Roman nefiind prezent din motive de sănătate.

Ca unul care aprecia cultura şi valorile patrimoniale ale poporului său, episcopul Roman Ciorogariu a pus bazele Bibliotecii eparhiale şi a creat premisele înfiinţării unui muzeu eparhial. Printr-o Circulară din anul 1922, adresată tuturor parohiilor, solicita colectarea obiectelor religioase şi etnografice la Centrul eparhial în vederea constituirii acestui muzeu, care dăinuie şi azi. Sub arhipăstorirea sa, a fost iniţiat un program amplu de restaurare a bisericilor de lemn ce constituiau parte integrantă a patrimoniului bisericesc.

Deşi era monah, cunoştea foarte bine realităţile cu care se confruntă familia. În acest sens, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă, la 6 decembrie 1927, clerul din eparhie, în semn de recunoştinţă, i-a dăruit suma de 250 000 lei, la care el mai adaugă 50 000 lei şi pune bazele „Fundaţiei Jubiliare Episcopul Roman Ciorogariu”, destinată văduvelor şi orfanilor, precum şi preoţilor bolnavi. Totodată, se înfiinţează şi „Fondul de ajutor reciproc”, care avea drept scop, ajutorarea familiilor în cazul decesului unuia dintre membri. Tot în acest cadru fundaţional se includ şi societăţile cultural-bisericeşti, cum a fost „Altarul”- societatea religioasă a femeilor, sau „Sfântul Gheorghe”- societatea religioasă a tinerimii şcolare.[27]

Pe lângă preocupările administrativ-gospodăreşti, episcopul Roman Ciorogariu s-a implicat activ şi în acţiunile ce vizau unificarea Bisericii Ortodoxe Române. A făcut parte din delegaţia desemnată să alcătuiască proiectul unei legi de organizare a Bisericii, ţinându-se cont de necesitatea uniformizării organizaţiilor bisericeşti de pe întreg teritoriul României, şi din comisia care, între 24 septembrie - 2 noiembrie 1920, a redactat un Proiect de lege privitor la organizarea Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, pledând pentru unificarea administrativă, întrucât „unirea în cele spirituale canonice există”.[28]

Ca episcop al Oradiei, la Sinodul eparhial din septembrie 1921, Roman Ciorogariu a reiterat apelul său la înfăptuirea unităţii bisericeşti, cerând chiar unirea tuturor românilor – ortodocşi şi greco-catolici – „într-o Sfântă Biserică autocefală”, întrucât numai „această lege ortodoxă românească este garanţia viitorului nostru naţional”.[29] Prin acest mod de exprimare „episcopul Roman Ciorogariu poate fi considerat reprezentantul fidel al concepţiei ortodocşilor, referitor la reunirea celor două Biserici româneşti”.[30]

Demersurile episcopului Roman Ciorogariu pentru realizarea unificării bisericeşti au continuat atât la nivelul Sinodului Eparhiei Oradiei, cât şi în alte foruri superioare bisericeşti şi de stat[31], în care ierarhul şi-a exprimat cu claritate opiniile, cerând „inarticularea poziţiei de drept a Bisericii Ortodoxe unificate, ca Biserică dominantă, în Constituţia ţării”.[32]

Totodată, în scrisoarea din 12 decembrie 1924, adresată mitropolitului primat Miron Cristea, Roman Ciorogariu şi-a exprimat convingerea că înfiinţarea Patriarhiei Române este o problemă „pur bisericească”, ce trebuie rezolvată doar de forurile „interne şi externe” bisericeşti, fără ingerinţa autorităţilor de stat, pentru a proteja autonomia Bisericii.[33]

Episcopul Roman Ciorogariu a avut, de asemenea, o atitudine tranşantă faţă de încheierea Concordatului cu Vaticanul (1927) şi a Acordului de la Roma (1932), afirmând mereu „hotărârea Bisericii Ortodoxe de a apăra suveranitatea şi autoritatea statului român şi de a respinge Concordatul.”[34] El considera controversele generate de Concordat „deosebit de păguboase din perspectiva ideii de unire a celor două Biserici [Ortodoxă şi Greco-catolică, subl. ns.], unire ce se impunea, în contextul politic agitat al timpului.”[35]

Cel de al treilea moment important din viaţa noastră bisericească din perioada interbelică îl constituie adoptarea Legii generale a Cultelor (martie 1928), prin care Biserica Ortodoxă Română „a fost pusă în stare de inferioritate şi de umilinţă faţă de cultul romano-catolic maghiar şi de toate celelalte culte din România…”.[36] Împotriva acestei nedreptăţi au luat cuvântul, în Senatul României, mai mulţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, între care şi episcopul Roman Ciorogariu[37] de la Oradea. În ciuda acestor proteste însă, guvernul liberal a adoptat punctul de vedere minoritar, motiv pentru care, ierarhii ortodocşi au alcătuit o Declaraţie împotriva Legii cultelor, rostită de mitropolitul Nicolae Bălan, la 31 martie 1928. În această declaraţie se menţiona, între altele, că:

„Episcopatul ortodox român a arătat că legea pentru regimul cultelor cuprinde dispoziţii în flagrante contraziceri cu prevederile Constituţiei precum şi dispoziţii care lezează principiul fundamental al libertăţii conştiinţei religioase, principiu care formează însăşi axa centrală a legii cultelor…”.[38]

În ciuda vârstei înaintate şi a bolii care i-a marcat ultimii ani ai vieţii, episcopul Roman Ciorogariu s-a aflat mereu pe baricadele luptei pentru promovarea intereselor Bisericii strămoşeşti şi ale Neamului românesc, până la adormirea sa în Domnul, la 21 ianuarie 1936, la patriarhala vârstă de 83 de ani.

Apreciat de contemporani – care l-au sărbătorit cu fast la împlinirea vârstei de 75 de ani[39] şi i-au organizat funeralii naţionale la moarte - Roman Ciorogariu a rămas în conştiinţa acestora ca un „dascăl respectat, apreciat şi admirat pentru profunzimea pregătirii, fluiditatea discursului şi modernitatea ideilor… luptător naţional implicat, intransigent, dar realist şi obiectiv, capabil să-şi subordoneze interesele personale celor naţionale, comune tuturor românilor…”.[40]

El rămâne, peste vremi, unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii noastre, de numele căruia se leagă reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. În ultimul fragment al Testamentului său lăsat posterităţii, răzbate peste veacuri pilduitorul său îndemn:

„Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică - mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.[41]

După moartea episcopului Roman Ciorogariu, în scaunul Episcopiei Oradiei a urmat Dr. Nicolae Popovici,[42] profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia Teologică din Sibiu. Înzestrat cu o aleasă pregătire teologică, cu o pilduitoare viaţă duhovnicească, tânărul profesor de teologie a fost ales ca episcop al Oradiei, de către Colegiul Electoral Bisericesc întrunit la Bucureşti, la 28 aprilie 1936. A fost tuns în monahism la mânăstirea Cozia şi hirotesit apoi singhel, protosinghel şi arhimandrit. Hirotonia sa întru arhiereu a fost săvârşită la 1 iunie 1936, în catedrala mitropolitană din Sibiu, iar la 2 iunie a fost investit în noua demnitate bisericească la Palatul Regal din Bucureşti.

A fost înscăunat de către mitropolitul Nicolae Bălan, în Biserica cu Lună, catedrala episcopală din Oradea, la 28 iunie 1936, în prezenţa unei impunătoare asistenţe, alcătuită dintr-un număr impresionant de clerici şi credincioşi, din oficialităţi bisericeşti şi de stat. Cu acest prilej, în discursul memorabil pe care l-a rostit - discurs „cu valoare programatică, profetică şi oratorică”, ce constituie „o adevărată mărturisire” şi dezvăluie „un om cu o structură sufletească demnă atât de treapta clericală în care a fost investit, cât şi de numele de adevărat fiu al naţiei sale”[43] - episcopul Nicolae Popovici a ţinut să precizeze că: „Programul meu de lucru şi de realizări va fi atât de mare, cât de mare este iubirea pe care o port în suflet pentru eparhia ce mi s-a încredinţat spre păstorire”. Totodată, s-a adresat preoţimii bihorene, cerându-i să aibă încredere în păstorul care - ca un părinte adevărat - vine în fruntea sa şi să-l primească cu aceeaşi iubire cu care el a venit, căci:

„numai fiind strâns uniţi prin legăturile reciproce ale iubirii lui Hristos, vom putea fi nebiruiţi în toate necazurile şi luptele ce ne stau înainte…Iubiţii mei fii sufleteşti! Eparhia Oradiei este linia cea mai avansată de luptă pentru românism şi ortodoxism, este zona de front statornic a neamului     românesc şi a Bisericii lui strămoşeşti. Voi toţi care sunteţi în această zonă, puneţi-vă sub comanda spirituală a tânărului vostru păstor ca să puteţi câştiga împreună cu el şi solidari îndoita biruinţă care vă stă înainte”.[44]

Animat de înalte idealuri bisericeşti şi patriotice, episcopul Nicolae Popovici şi-a desfăşurat activitatea pastoral-misionară în Episcopia Oradiei, continuând cu multă râvnă şi pricepere opera înaintaşului său.  După cum remarcă unul din biografii săi, episcopul Nicolae Popovici

„s-a aplecat spre înalta slujire arhipăstorească cu o osârdie greu de egalat şi cu o pilduitoare conştiinţă a responsabilităţilor de întâistătător. Niciodată nu şi-a cruţat propria persoană. A fost episcop misionar de vocaţie, mereu prezent în miezul vieţii bisericeşti din eparhie, spre a răspunde cât mai deplin trebuinţelor sufleteşti ale tuturor păstoriţilor săi”.[45]

Astfel, la doar câteva luni de la instalarea sa, la 22 septembrie 1936, a semnat împreună cu mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului şi episcopii Andrei Magieru al Aradului, Vasile Lăzărescu al Caransebeşului şi Nicolae Colan al Clujului, Pastorala episcopatului ardelean împotriva comunismului, în care sesizau pericolul real pe care acesta îl prezenta pentru Ţară, Neam şi Biserica românească. Pastorala era prefaţată de articolul de fond semnat de prof. Dumitru Stăniloae, intitulat Biserica împotriva comunismului.[46]

De asemenea, tânărul episcop a reluat demersurile predecesorului său legate de proiectul de construire a unei noi Catedrale episcopale, pe care Roman Ciorogariu îşi exprimase dorinţa de a o înălţa încă din primii ani de arhipăstorire, iar din 1925 începuse chiar adunarea de fonduri în acest scop. Nicolae Popovici voia să-i spună noii catedrale „Biserica cu Soare”, în paralel cu vechea catedrală episcopală ,,Biserica cu Lună”, şi a izbutit, în primăvara anului 1937, să dobândească, cu titlul de donaţie, din partea Primăriei Oradea, clădirea hotelului „Baranka” (fostul palat „Szécsény” de pe Bulevardul Ferdinand). De asemenea, a primit şi clădirea care astăzi adăposteşte muzeul dedicat poetului Ady Endre, împreună cu terenul aferent.[47] Este bine cunoscut şi faptul că episcopul Nicolae Popovici a condus o campanie de zidire a unor biserici noi, în locul celor de lemn distruse, motiv pentru care, în decurs de cinci ani, în eparhie s-au zidit şi s-au sfinţit 20 de biserici şi case parohiale.[48]

A acordat o atenţie specială predării religiei în şcoli, precum şi îndrumării religioase, morale şi patriotice a tinerilor elevi. A purtat o grijă deosebită Academiei Teologice din Oradea - pe seama căreia a întocmit un nou Regulament - şi profesorilor săi, pe care i-a sprijinit în activitatea didactică şi publicistică. A acordat burse de studii unor tineri valoroşi, pentru a face din ei slujitori de nădejde ai Bisericii. De asemenea, ca un iubitor de carte, a vegheat activitatea tipografiei diecezane şi a sprijinit tipărirea revistei Legea Românească precum şi a altor lucrări cu caracter duhovnicesc, ziditoare de suflet.[49]

Teolog cu o bogată activitate publicistică - autor al lucrărilor Începuturile nestorianismului. Cu specială consideraţie asupra anatematismelor Sfântului Ciril (1933); Epicleza euharistică (1933); Lespezi de altar (cuvântări, 1942) şi a numeroase articole publicate în „Revista Teologică”, „Telegraful Român”, „Lumina Satelor” şi „Legea Românească” - a participat, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, la congresul internaţional al „Alianţei pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică” ( Faris Bad-Larvik, în Norvegia) şi a prezentat o comunicare despre minorităţile din România.[50]

Rodnica activitate a episcopului Nicolae Popovici a fost perturbată de Diktatul de la Viena (1940), ale cărui consecinţe dramatice s-au abătut şi asupra Bisericii Ortodoxe Române şi asupra slujitorilor săi. În acest context, în timpul ocupaţiei maghiare din Ardeal, episcopul orădean a fost batjocorit şi închis de către horthyşti, la 4 octombrie 1940, apoi expulzat peste graniţă împreună cu un grup de 283 de intelectuali şi fruntaşi români, într-un tren de marfă. Drept urmare, reşedinţa Episcopiei a fost mutată la Beiuş, unde a rămas până în anul 1945, însă episcopul Nicolae şi-a continuat şi aici, cu aceeaşi fervoare, activitatea sa pastoral-misionară.

Dintr-un raport al Episcopiei Oradiei, din 16 mai 1942, reiese că episcopul Nicolae Popovici a făcut un număr de 110 vizite canonice şi inspecţii inopinate şi că a organizat şi condus o campanie de combatere a concubinajului, soldată cu primirea Tainei Cununiei de către un număr de 12 000 de concubini.[51] Tot în această perioadă a trecut Şcoala normală din Beiuş sub oblăduirea Episcopiei, ca şcoală confesională, a construit un internat ortodox de fete (astăzi Şcoala Generală ,,Nicolae Popovici” Beiuş), iar în 1943 a început construirea unui orfelinat pentru copiii orfani de război (azi în această clădire funcţionează Spitalul Municipal „Nicolae Popovici” Beiuş).

În septembrie 1941, episcopul Nicolae Popovici, împreună cu mitropolitul Nicolae Bălan şi cu episcopii Andrei Magieru, Vasile Lăzărescu şi Veniamin Nistor, însoţiţi de câteva zeci de preoţi, au plecat la Misiunea Ortodoxă Română în Basarabia şi Transnistria. Timp de cinci săptămâni, ierarhii şi preoţii au săvârşit slujbe în toate judeţele Basarabiei, în peste 600 de comune, au împărţit „un vagon de cărţi de rugăciuni şi de zidire sufletească”, fiind primiţi „cu deosebită dragoste, cu însufleţire curată şi cu lacrimi de bucurie de tot poporul basarabean”.[52]

Episcopul Nicolae Popovici a organizat  o nouă vizită pastorală în Transnistria, între 10 iulie -1 august 1942, fiind însoţit de protopopul Aurel Muşet, preotul militar Ion Croitoru, preotul prof. Cornel Sava şi diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial, slujind în numeroase biserici refăcute de români, rostind predici precum şi două discursuri la Tiraspol (Raportul dintre ştiinţă şi credinţă şi Crezul nostru naţional), împărţind 12 000 de cărţi de rugăciuni şi iconiţe.[53]

În primăvara anului 1945, între 4 mai -3 iunie, ca urmare a schimbării politice survenite la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici a efectuat o vizită pe frontul din Cehoslovacia, pentru întărirea şi încurajarea soldaţilor români, fiind însoţit de preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru şi diaconul Cornel Moga.[54]

Tot ca urmare a Diktatului de la Viena (30 august 1940), Academia Teologică de la Oradea s-a refugiat în Patria mamă. Astfel, în anul şcolar 1940/1941 a funcţionat la Academia Teologică din Arad (4 profesori şi o parte din studenţi) şi la Academia Teologică din Caransebeş (4 profesori şi un student). Între 1941-1948 ea a funcţionat la Timişoara, sub denumirea Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea. Ca urmare a reorganizării întregului învăţământ românesc, inclusiv a celui teologic, Academia Teologică orădeană şi-a încetat existenţa în octombrie 1948, împreună cu celelalte Academii Teologice Ortodoxe din Sibiu, Arad, Caransebeş şi Cluj.[55] De acum Episcopia Oradiei n-a mai avut nici un aşezământ teologic pentru pregătirea clerului, tinerii candidaţi la preoţie urmând cursurile Seminariilor Teologice din Cluj-Napoca şi Caransebeş şi ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu.

Ca urmare a încetării celui de-al doilea război mondial, episcopul Nicolae Popovici a revenit la reşedinţa episcopală din Oradea, „depunând eforturi intense pentru vindecarea rănilor şi a dezastrelor provocate de marea conflagraţie”. Totodată, sesizând adevăratul chip al noii puteri instalate la cârma României, episcopul Nicolae Popovici a condamnat cu mult curaj regimul comunist şi a luat atitudine făţişă şi intransigentă faţă de acţiunile oficiale desfăşurate împotriva vieţii religioase. Mai mult, în ciuda eforturilor autorităţilor de a-l atrage de partea lor, prin includerea sa în delegaţia română care între 23 octombrie -5 noiembrie 1946 l-a vizitat pe patriarhul Alexei al Rusiei, precum şi prin includerea sa între cei care au primit şi însoţit delegaţia condusă de patriarhul rus la Bucureşti (28 mai -11 iunie 1947),[56] episcopul Nicolae Popovici şi-a păstrat crezul şi convingerile sale şi a luat poziţii ferme în predici, cuvântări şi diverse acţiuni curajoase împotriva propagandei intense a puterii, ce căuta să îngrădească şi chiar să suprime manifestările religioase.[57]

Regimul comunist instaurat pe deplin în România după anul 1948 a schimbat radical şi a modelat nu numai sistemul politic, social şi administrativ după ideologia şi practica sovietică stalinistă din U.R.S.S., impusă ca etalon imperativ, ci a căutat să-şi subordoneze prin mijloace dictatoriale brutale şi Biserica Ortodoxă, alături de toate celelalte instituţii, culte şi aşezăminte din ţară, cerându-i, în schimbul toleranţei şi a unei autonomii limitate, loialitate şi chiar sprijin pentru politica sa.

Şi în cuprinsul Episcopiei Oradiei, după instalarea „legală” a totalitarismului celor fără de Dumnezeu, noile autorităţi au urmărit sistematic, pe toate căile malefice de represiune, mergând până la arestări abuzive, maltratări, intimidări, torturi, destituiri, urmăriri şi chiar exterminare fizică a oponenţilor, impunerea unei strategii de eliminare a credinţei religioase şi a Bisericii sau cel puţin marginalizarea, izolarea şi transformarea instituţiei ecleziastice într-o anexă-instrument în mâinile regimului roşu. Prin decretul nr. 177 din martie 1948, în fapt o Lege a cultelor de tip stalinist şi prin împuterniciţii teritoriali ai cultelor, statul a preluat conducerea după interese proprii a tuturor problemelor bisericeşti, iar Ministerul Cultelor nu era decât un for de supraveghere, îngrădire şi control drastic, în legătură directă cu temuta Securitate. De acum Biserica a fost separată oficial de stat, promulgându-se egalitatea între culte şi o aşa-zisă libertate de conştiinţă, în scop propagandistic.

Curând după instalarea la putere, în 1948, autorităţile dictatoriale au desfiinţat toate instituţiile şi aşezămintele preoţeşti şi cele ale mirenilor cu caracter misionar, cultural şi social-filantropic, care funcţionau cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Bisericii şi care aveau filiale şi în cadrul Episcopiei Oradiei.

A fost desfiinţată Academia Teologică din Oradea, a fost suprimat învăţământul religios din şcolile de stat de toate gradele, fiind înlocuit cu propaganda ateist-materialistă. În anul 1949 s-a reînfiinţat totuşi la Oradea, cu sprijinul patriarhului Justinian, o şcoală de cântăreţi bisericeşti, a cărei existenţă a fost însă de scurtă durată. A fost interzisă  de asemenea asistenţa religioasă în spitale, cazărmi, azile şi penitenciare. Biserica Izvorul Tămăduirii din incinta Spitalului Central din Oradea, prima biserică de spital din Transilvania şi întâiul lăcaş bisericesc zidit în Oradea după istorica Biserică cu Lună, a fost închisă şi transformată în magazie de obiecte casate.

Tot în 1948, odată cu suprimarea întregii prese bisericeşti, cu excepţia Telegrafului Român, cel mai vechi ziar românesc cu apariţie neîntreruptă, a încetat şi apariţia foii religioase şi culturale a Episcopiei Oradiei, Legea Românească, întemeiată de episcopul-ctitor Roman Ciorogariu, în anul 1921.

Pentru a fi limitată cât mai mult lucrarea arhipăstorească a ierarhilor, au fost desfiinţate samavolnic mai multe eparhii, între care şi Episcopia Maramureşului, cu sediul la Sighet, care se întindea peste Maramureş şi Sătmar şi a fost înglobată în Episcopia Oradiei, care-şi întindea acum jurisdicţia în ţinuturile Bihorului, Sălajului, Maramureşului şi Sătmarului, cu 29 de protopopiate, 603 parohii şi un număr de 832.000 de credincioşi.[58]

Regimul şi-a găsit şi slujbaşi după chipul şi asemănarea sa. La Oradea a fost numit ca împuternicit teritorial Nicolae Melencu, fost militar slavofil, care şi-a dat toată silinţa să aplice ad-literam, cu brutalitate, comenduirile venite de sus.

Între clericii întemniţaţi în închisorile comuniste au fost: Ioan Catone, protopop în Salonta, Vasile Boca, protopop din Episcopia Bihor, Arhid. Dr. Teodor Savu, profesor la Academia Teologică orădeană; ucenicii episcopului Nicolae Popovici pregătiţi să fie trimişi la studii în străinătate: Diacon Dr. Teodor Damşa, Arhim. Ioan Negruţiu, profesor de teologie, Arhim. Ioan Iovan, condamnat la moarte, iar în final la 25 ani muncă silnică şi Pr. Nicolae Bordaşiu din Săbolciu; apoi preoţii Ioan Bărdaş din Inand, care a făcut parte din mişcarea de rezistenţă Horea, Cloşca şi Crişan de pe valea Crişului Alb şi din grupul de rezistenţă din Munţii Codrului, autor al cărţii Calvarul Aiudului, Iosif Bab din Satu Mare, Gavril Baicu din Săldăbagiu, Ioan Bancoş din Urmeniş, Dr. Gheorghe Liţiu, profesor la Academia Teologică din Arad, Ioan Porumb din Tulca, Ioan Şandra din Răbăgani, Constantin Olariu din Oradea, Gheorghe Coman din Oradea, tatăl poetei Ana Blandiana, Petru Ciuhandu din Roşia, Liviu Brânzaş din Sâniob, Traian Bogdan din Gheghie, Constantin Bogdanei din Satu Mare, care a murit în închisoare la 42 de ani, Traian Dorz, cunoscut poet şi fruntaş al Oastei Domnului şi mulţi alţii.[59]

Întreaga lucrare pastoral-misionară a fost restrânsă strict în cadrul parohiilor şi în special în lăcaşurile bisericeşti. Episcopul Nicolae Popovici a considerat inacceptabilă această situaţie. Păstrându-şi crezul şi convingerile sale, a luat poziţii ferme şi în predici, cuvântări, memorii scrise şi acţiuni curajoase s-a ridicat împotriva propagandei ateiste intense a puterii, ce căuta să îngrădească şi chiar să suprime manifestările religioase, a înfierat cu fiecare prilej amestecul brutal al statului în activitatea şi viaţa Bisericii.

Apreciat ca virtual succesor al Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, şi chiar al patriarhului Nicodim Munteanu, episcopul Nicolae Popovici, asumându-şi toate riscurile, a condamnat cu mult curaj regimul comunist şi a luat o atitudine făţişă şi intransigentă faţă de acţiunile oficiale împotriva vieţii religioase în eparhia sa. Intensificându-şi vizitele pastorale în diverse localităţi, la întâlnirile cu preoţii, în întâlniri şi convorbiri cu fruntaşi ai vieţii sociale şi culturale, ierarhul a căutat să strângă rândurile preoţilor şi credincioşilor din Eparhia Oradiei într-un front de rezistenţă la măsurile anti-bisericeşti şi de întărire a credinţei şi conştiinţei religioase în faţa asaltului ateu.

Cu multă înverşunare, prin memorii repetate şi cuvântări fulminante în biserici a înfierat desfiinţarea educaţiei religioase în şcoli. La 17 aprilie 1948, când toţi ierarhii, consilierii şi protopopii din Mitropolia Ardealului au fost convocaţi la Sibiu de ministrul cultelor, Stanciu Stoian, cu scopul de a li se prelucra noua linie pe care ere obligată să se încadreze lucrarea Bisericii Ortodoxe şi misiunea slujitorilor ei, potrivit prevederilor noii Constituţii a Republicii Populare Române, episcopul Nicolae Popovici a cerut vehement să se şteargă din legea fundamentală a ţării scoaterea religiei ca materie de învăţământ, incriminând această samavolnicie ca un pericol de grad naţional. „Este vital pentru viitorul naţiunii ca religia să-şi menţină plenitudinea drepturilor sale”, a concluzionat, încrâncenat şi plin de indignare, ierarhul, cerând totodată în termenii cei mai hotărâţi şi modificarea articolului 28, care scotea şcolile confesionale de sub oblăduirea Bisericii: „Noi nu concepem o şcoală românească fără catehizaţie! Nu vom accepta niciodată să-L scoată pe Dumnezeu din sufletul tinerei generaţii!”[60]

Conţinutul şi tonul demersului său era incendiar şi profetic, un protest pe faţă şi cât se poate de vehement, ce a fost înregistrat ca atare, devenind nu peste mult timp unul din capetele importante de acuzare pentru care va fi scos din scaunul vlădicesc.

Deşi mulţi episcopi, socotiţi indezirabili, au fost scoşi din scaun în această perioadă, prestigiul de care se bucura episcopul Nicolae a oprit o vreme autorităţile să ia măsuri concrete asupra persoanei sale. Ba mai mult, încercându-se să-l abată de pe linia verticalităţi sale, în baza înaltei sale pregătiri şi competenţe teologice, i s-a oferit un rol însemnat în cadrul vizitelor şi dialogurilor la nivel înalt ale Bisericii noastre cu Biserica Ortodoxă Rusă, în vederea pregătirii unui viitor sinod panortodox, iar în anul 1947 a fost ales preşedinte al Astrei, conducând ultima ei adunare generală, în prezenţa primului ministru Petru Groza.

După o perioadă de acţiuni ale arderii de tot din prima etapă stalinistă, statul comunist a desfăşurat strategic tactici de subversiune asupra Bisericii Ortodoxe naţionale, având în vedere că prestigiul şi lucrarea ei, chiar sub chingile constrângerilor, erau foarte greu de anihilat în conştiinţa şi viaţa oamenilor.

La 6 iunie 1948 era ales ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în mod providenţial, Justinian Marina şi prima mare realizare a noului patriarh a fost actul de întoarcere la Biserica-Mamă a credincioşilor greco-catolici, un moment ce a fost socotit drept fundamental pentru unitatea neamului românesc.

Înfăptuită formal la 3 octombrie 1949, reîntregirea bisericească trebuia împlinită faptic în parohii, apărată şi consolidată în faţa multor potrivnici ce erau sprijiniţi intens de Vatican. Aşa se face că, potrivit strategiei generale, şi în Eparhia Oradiei s-a acordat o atenţie deosebită preoţilor reveniţi la Ortodoxie în ceea ce priveşte numirea în parohii şi promovarea în posturi administrative. În postul de vicar eparhial episcopul Nicolae l-a numit în locul lui Ioan Dinu pe preotul revenit Andrei Coman, care însă în scurt timp, punându-se în slujba regimului, a devenit un mare adversar al ierarhului său, prin care uniţii din rezistenţă au subminat Biserica Ortodoxă.

În toată această perioadă, episcopul nu a contenit în demersurile sale contestatare. În predica de Anul Nou a anului 1950 a luat atitudine tranşantă faţă de ideologia comunistă, arătând că ea a adus peste tot în lume, acolo unde a pătruns, urmări dezastruoase asupra umanităţii şi asupra Bisericii lui Hristos. A condamnat deschis abuzurile autorităţilor comuniste împotriva populaţiei, cu arestări brutale fără temeiuri, exproprieri, deportări, întemniţări fără judecată, condamnări la muncă silnică şi chiar execuţii. I-a îmbărbătat pe cei trecuţi prin grele nedreptăţi, silnicii şi suferinţe şi i-a îndemnat fierbinte pe toţi să se opună comunismului pe orice cale, să se intensifice în familii educaţia religioasă a copiilor şi a tinerilor, să stăruiască în rugăciune, ca să poată rezista şi birui în acele grele vremuri. Se cuvine însă să relevăm un lucru esenţial, anume că neîncovoiatul ierarh, potrivit preceptelor scripturistice, nu s-a ridicat împotriva regimului comunist în sine, ci în chip explicit împotriva amestecului brutal, arbitrar şi dictatorial al autorităţilor atee în lucrarea şi instituţia Bisericii.

De Paştile aceluiaşi an, a adresat un energic protest public autorităţilor din Oradea pentru că au refuzat satisfacerea străvechiului obicei din Săptămâna Patimilor Domnului, când din Vinerea Mare până la slujba Învierii, mormântul lui Iisus din catedrala episcopală era străjuit de ostaşi, precum odinioară în Ierusalim.

O altă incriminare, adânc încrustată în dosarul său de la securitate, a fost premierea de către episcop a elevilor de la Liceul confesional Emanuil Gojdu, la sfârşit de an, cu cărţi ce condamnau şi descriau comunismul ca pe o plagă funestă sau erau scrise de autori puşi la index de căpeteniile dictaturii proletare, care nu ezitau să ardă în pieţe publice, precum naziştii, operele lor.

De asemenea, a refuzat sistematic să cuprindă în pastoralele sale acele adieri conformiste cu mersul vremii, pe care alţi ierarhi se simţeau îndreptăţiţi să le facă, drept preţ al salvării unor aparenţe ce puneau cât de cât la adăpost Biserica şi lucrarea ei în mijlocul credincioşilor.

În acest timp, cei din exilul românesc anticomunist, organizat la Paris, l-au chemat insistent, în două rânduri, pe Nicolae Popovici să părăsească ţara şi să li se alăture, transmiţându-i hotărârea lor unanimă de a-l susţine ca fiind personalitatea cea mai îndreptăţită să urce pe scaunul patriarhal al Bisericii dezrobite de sub regimul bolşevic. Dar cel care a fost un exponent de vârf al rezistenţei bisericeşti a refuzat categoric, răspunzând că locul misiunii şi slujbei sale este aici în ţară, în mijlocul credincioşilor şi preoţilor săi.

Când preaplinul dosarului celui care era socotit unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii a fost atins, puterea de la Bucureşti a făcut mari presiuni asupra patriarhului Justinian ca episcopul Nicolae Popovici să fie „pensionat”, o formulă prin care statul să nu se expună arestându-l şi întemniţându-l. Patriarhul Justinian şi mitropolitul Nicolae Bălan au făcut intervenţii pe lângă Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej ca să fie doar transferat la o altă eparhie, ceea ce însă nu s-a admis.

În aceste condiţii, Sfântul Sinod a primit din partea conducerii comuniste acest ultimatum categoric: „Capul lui Nicolae Popovici sau ruperea relaţiilor Statului cu Biserica!” Era momentul de vârf al luptei disproporţionate şi neloiale dintre puterea politică impusă şi supravegheată de Moscova şi Biserica ce nu se putea apăra decât cu principiile şi adevărurile sale. Fronda atât de făţişă a ierarhului orădean punea în pericol însăşi Biserica şi astfel sacrificiul n-a mai putut fi evitat. Drept urmare, la 5 octombrie 1950, episcopul Nicolae Popovici a fost pensionat din oficiu, „de boală”, deşi avea doar 47 de ani şi i s-a fixat „retragerea” la Mânăstirea Cheia, în Prahova, ceea ce echivala, practic, cu domiciliul forţat, sub supravegherea strictă a Securităţii.

În anul 1955, când a trecut la cele veşnice mitropolitul Nicolae Bălan, Petru Groza i-a făcut o vizită lui Nicolae Popovici la Cheia, propunându-i reabilitarea şi numirea în scaunul episcopal de la Cluj, în schimbul retractării atitudinii sale dizidente. Demnitatea răspunsului dat de episcopul surghiunit vădeşte încă o dată tăria caracterului său de neclintit: „Eu nu ştiu să fac metanie mare la Răsărit!”

În însingurare şi mare zbucium sufletesc pentru că nu mai putea face nimic pentru slujirea căreia i s-a consacrat şi s-a jertfit cu întreaga sa fiinţă, ierarhul martirizat a fost chemat la Domnul, în casa părintească din Biertan, la 20 octombrie 1960, ca un adevărat apostol al neamului şi mărturisitor al dreptei credinţe.

Succesorul episcopului Nicolae Popovici în scaunul episcopal al Oradiei a fost desemnat, după mai bine de un an de la vacantare, la 11 noiembrie 1951, în persoana arhimandritului Valerian Zaharia.[61]

După alegerea ca episcop, Valerian Zaharia a fost hirotonit întru arhiereu la 13 noiembrie 1951, în catedrala patriarhală din Bucureşti şi înscăunat, la 25 noiembrie 1951, în Biserica cu Lună din Oradea, de către mitropoliţii Nicolae Bălan al Ardealului şi Vasile Lăzărescu al Banatului, împreună cu episcopii Andrei Magieru al Aradului şi Nicolae Colan al Clujului. În cuvântarea sa, noul episcop făcea această făgăduinţă:

„Voi căuta ca prin veghe continuă, prin muncă stăruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefăţarnică, să fiu mereu în mijlocul credincioşilor, ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului în a cărui slujire sunt pus.”[62]

Şi într-adevăr, noul ierarh a păşit cu hărnicie în largul ogor al Eparhiei Oradiei, întinsă pe teritoriul celor două regiuni, Crişana şi Baia Mare, potrivit împărţirii administrativ-teritoriale din acea vreme. Dintru început, a reorganizat Consiliul Eparhial şi şi-a desemnat colaboratorii direcţi. L-a demascat pentru imoralitate şi l-a înlăturat pe vicarul Andrei Coman, înlocuindu-l cu dr. Carol Pop, din rândul preoţilor uniţi reveniţi la Ortodoxie, dar cu multă prestanţă, iar în 1956 l-a numit pe Dr. Paul Augustin, de asemenea fost unit. Fire independentă şi uneori irascibilă, n-a suferit ca cineva, chiar oameni ai regimului, să se amestece în treburile Episcopiei. Replica sa spontană: „Eu sunt episcop aici!” îi descuraja pe neaveniţi, dar i-a adus şi multe neplăceri, mai ales din partea oficialităţilor comuniste, pentru ca în cele din urmă să-l coste chiar scaunul episcopal.

Sub virulenţa verbală se ascundea însă multă căldură sufletească şi bunătate specific moldovenească. Dacă era uneori aspru cu preoţii, mai ales la Sfintele Liturghii arhiereşti, căci îi plăcea solemnitatea liturgică şi buna rânduială la slujbe, în schimb a ajutat şi a sprijinit material, chiar şi din banii proprii, pe mulţi preoţi săraci, şi nu erau puţini în acel timp, i-a sprijinit şi i-a apărat pe cei aflaţi în necazuri sau năpăstuiţi de abuzurile autorităţilor sau securităţii. Admonesta tăios pe protopopii care nu-şi sprjineau preoţii şi nu cruţa pe cei lipsiţi de caracter sau obedienţi faţă de regim.

În vremea sa, datorită refugiului multor preoţi în perioada horthystă, precum şi a limitării drastice a locurilor de la seminar sau institutul teologic, erau foarte multe parohii vacante ani în şir. În perioada anilor `60, când s-au desfăcut chingile închisorilor pentru deţinuţii politici, episcopul Valerian a avut curajul, foarte rar pe vremea aceea, să-i cheme din toată ţara pe preoţii eliberaţi şi să le ofere parohii, expunându-se unor măsuri drastice din partea stăpânirii politice.

O atenţie deosebită a acordat chiriarhul teologilor din eparhie, pe care îi vizita la facultate, îi susţinea prin burse şi ajutoare în bani şi le oferea parohii cu condiţii cât mai atractive.

O problemă bisericească de mare anvergură, căreia episcopul Valerian Zaharia i-a acordat o pondere însemnată în activitatea sa, a fost revenirea foştilor credincioşi greco-catolici la Ortodoxie. De altfel, însăşi numirea sa la Oradea a fost legată de această cerinţă a epocii, spre a fi, ca vechi ortodox venit de peste munţi, un factor stabilizator al statornicirii şi consolidării revenirii uniţilor la matca străbună. Eforturile sale în această direcţie au fost pe măsură. Întrucât într-o arie destul de largă a eparhiei erau parohii foste greco-catolice, ierarhul a susţinut intens o lucrare misionară stăruitoare, prin dese vizite canonice, slujbe arhiereşti, predici, cărţi, multe articole în publicaţiile bisericeşti, înlesniri acordate parohiilor şi preoţilor în cauză, cu care a colaborat fructuos.

În spiritul vremii, a fost delegatul Bisericii noastre la mai multe congrese şi conferinţe internaţionale pentru apărarea păcii.

Un alt domeniu în care a avut realizări deosebite a fost cuvântul tipărit. În condiţiile în care securitatea şi cenzura draconică a Ministerului Cultelor îşi dădeau mâna ca să restrângă atât litera cât şi spiritul puţinelor publicaţii bisericeşti îngăduite, editura Episcopiei Oradiei a fost printre cele mai prolifice. Tipografia diecezană de la subsolul reşedinţei episcopale a mai scos, înainte de a fi confiscată de autorităţi, multe cărţi, chiar dacă revista ciorogariană Legea Românească a fost interzisă. Condeiul fostului redactor şi publicist de odinioară a fost cât se poate de prolific, lăsând posterităţii lucrări precum: Soborul Popoarelor (1953), Pace şi Libertate (1953), Îndrumător Pastoral (1953), Flori alese din grădina Sfintelor ScripturiConcordanţă biblică (1955), Buruieni crescute în umbra Bisericii (1955), Taina mântuirii oamenilor (1955), Comuniune de luptă şi de credinţă (1955), Carte de învăţătură ortodoxă (1956), Tâlcuiri pastorale (1957), Slujind Ortodoxia (1965). Pline de originalitate şi actualitate sunt şi Pastoralele sale, precum şi articolele din Telegraful Român şi Mitropolia Ardealului.

S-a preocupat îndeaproape şi a intervenit adesea la autorităţi pentru reparaţii de biserici şi case parohiale şi chiar pentru construirea de biserici noi, lucru foarte greu de realizat pe atunci. A făcut multe vizite pastorale în parohii, până în cele mai îndepărtate sate.

Prin firea sa uneori năvalnică, a intrat în conflicte, adesea ireconciliabile, cu împuternicitul teritorial pentru culte şi cu alţi oficiali, ceea ce i-a atras o faimă negativă şi a stârnit nemeritate reclamaţii defăimătoare, menite să-l discrediteze Momentul de vârf s-a petrecut în anul 1969, când a luat atitudine împotriva desfiinţării unor mânăstiri şi alungării vieţuitorilor chinoviali, protestând chiar în Sfântul Sinod: „Decât să-mi desfiinţez mânăstirile şi să-mi fugăresc preoţii şi călugării, mai bine îmi dau demisia şi mă retrag într-o mânăstire ca să îi apăr.”

Considerat cu totul incomod de către regim, episcopul Valerian Zaharia a fost demis din funcţie şi pensionat, împotriva voinţei sale, la 12 decembrie 1969. I s-a impus domiciliul forţat în Bucureşti, spre a putea fi supravegheat şi în final s-a stabilit la Parohia Bisericii Podeanu. În anii care au urmat a trimis zadarnic zeci de memorii către oficialităţile bisericeşti şi de stat cerând insistent repunerea sa într-un scaun episcopal.[63]

S-a mutat la cele veşnice în ziua de 13 martie 1996, la aproape 91 de ani, fiind înmormântat în curtea Bisericii Podeanu.

I-a urmat în scaun, ca cel de-al patrulea ierarh al Episcopiei Oradiei, Dr. Vasile Coman,[64] ales în această demnitate la 13 decembrie 1970 şi înscăunat, în istorica Biserică cu Lună, la 10 ianuarie 1971, de către mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Mladin.

În urma reorganizării teritoriale a ţării şi a înfiinţării judeţelor, în anul 1968, Maramureşul ieşise de sub jurisdicţia Episcopiei Oradiei şi intrase în componenţa Episcopiei Clujului, noua jurisdicţie a Episcopiei Oradiei întinzându-se asupra judeţelor Bihor, Satu Mare şi Sălaj. Găsind în acest teritoriu peste 100 de parohii vacante, noul ierarh a acordat dintru început o mare grijă lucrării pastoral-misionare în parohii. Cu deschiderea, înţelepciunea, tactul şi dragostea părintească specifice personalităţii sale, episcopul Vasile Coman şi-a cercetat necontenit toate parohiile, într-un permanent dialog şi purtare de grijă cu preoţimea şi cu credincioşii. Cuvintele calde, îndrumările şi îndemnurile pe care le aducea, bogatele învăţături de credinţă, împărtăşite cu o convingere şi o limpezime cuceritoare, au statornicit tot mai adânc în întreaga eparhie o atmosferă spirituală care a întărit ataşamentul faţă de Biserica neamului, spre a fi, în acele condiţii ale regimului comunist, o vatră de sprijin şi mângâiere sufletească.[65]

Activitatea dinamică din timpul arhipăstoririi sale s-a remarcat şi prin buna rânduială administrativă pe care a extins-o în întreaga eparhie, preluând şi aplicând cu realism tradiţiile lăsate de cei doi mentori pe care i-a avut în lucrarea episcopală şi pe care îi evoca adesea cu pioşenie, Roman Ciorogariu şi Nicolae Popovici. A avut o strategie administrativă practică şi eficace pentru vremea sa, ştiind cu diplomaţie să biruiască sau să ocolească îngrădirile şi ingerinţele statului socialist, ceva mai blânde în această perioadă faţă de epoca stalinistă.

Întrucât perioada 1970-1980 a fost mai favorabilă înnoirilor şi construcţiilor, episcopul Vasile a folosit o strategie foarte diplomatică, în baza prestanţei pe care şi-a câştigat-o în faţa autorităţilor, pentru ridicarea de noi biserici, în condiţiile în care statul interzicea în mod oficial, cu stricteţe, astfel de lucrări. Se întocmea documentaţia tehnică pentru reparaţii capitale la biserică, dar în realitate se ridica în grabă un nou locaş, în timp ce chiriarhul se îngrijea ca autorităţile locale şi chiar centrale să nu ia atitudine. În acest mod, până în 1990 s-au construit 54 de biserici noi, 160 de case parohiale, 4 oficii protopopeşti şi un cămin preoţesc. S-au pictat în această perioadă 260 de biserici şi s-au realizat lucrări de reabilitare la aproape toate cele 900 de biserici din întreaga eparhie.[66]

Din încredinţarea Sfântului Sinod, ierarhul Episcopiei Oradiei a purtat de grijă şi Vicariatului Ortodox Român din Ungaria, cu sediul la Jula. În strânsă legătură şi colaborare cu vicarul Julei, Pavel Ardelean, a urmărit îndeaproape şi a sprijinit viaţa bisericească din parohiile româneşti din Ungaria. A făcut vizite canonice şi slujbe arhiereşti şi le trimitea regulat calendare, cărţi şi obiecte bisericeşti. În acelaşi fel a sprijinit şi parohia românească din Viena.

Având o bogată experienţă şi bune relaţii în spirit ecumenic cu celelalte culte istorice pe plan local, Episcopul Vasile a condus, cu multă competenţă, ani îndelungaţi, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic cu Bisericile Luterane din Germania. A condus, de asemenea, Comisia Sfântului Sinod pentru activitatea pastoral-misionară şi lupta împotriva prozelitismului sectar.

Episcopul Vasile Coman este cunoscut şi ca un ierarh cărturar, care a ştiut să îmbine iscusinţa aşternerii slovelor cu conştiinţa răspunderii la dezideratele bisericeşti şi obşteşti ale vremii sale. Scrierile sale - Cuvântări liturgice (1974), Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor (1980), Scrieri de teologie liturgică şi pastorală (1983), Cuvinte pentru suflet (1985 şi 1987), În apărarea unităţii credinţei străbune (1988) - poartă pecetea spirituală a unei trăiri autentice, validate de bogate experienţe pastorale şi misionare.

În timpul arhipăstoririi sale s-au tipărit, sub girul Episcopiei Oradiei, şi alte lucrări importante, precum: Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, Dr. Ioan Godea, Dr. Ioana Cristache Panait (1978), Trepte vechi şi noi de istorie, cultură şi viaţă bisericească în Eparhia Oradiei. Mărturii - evocări (1980), Roman Ciorogariu (1981), Vechile tipărituri româneşti din bisericile Bihorului, Florian Dudaş (1979), Din activitatea bisericească a Episcopiei Oradiei în ultimii 200 de ani (1985), Obiecte de artă veche bisericească din colecţia muzeală a Episcopiei Oradiei (1986), Manuscrisele româneşti din bisericile Bihorului, Florian Dudaş (1985).

Un moment important din viaţa eparhiei s-a petrecut între 24-26 noiembrie 1984, când s-a sărbătorit festiv împlinirea a 200 de ani de la punerea pietrei fundamentale a Catedralei episcopale Biserica cu Lună din Oradea, cel mai însemnat centru istoric bisericesc şi naţional al obştii româneşti din metropola Bihorului. Venerabilul monument, martor şi părtaş al atâtor evenimente şi împliniri prin grele jertfe şi lupte ale românilor din străvechea urbe, a fost pregătit din timp, vreme de 7 ani, pentru acest jubileu, prin reparaţii şi înnoiri capitale, în interior şi exterior. La festivităţile de mare amploare ce s-au desfăşurat atunci au participat mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Preasfinţitul Justinian Maramureşanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, înalte personalităţi şi un foarte mare număr de credincioşi, fiind, pentru acea vreme, o impresionantă manifestare ortodoxă românească.

Toate aceste realizări şi înnoiri din cadrul Episcopiei Oradiei relevă cu prisosinţă că aici s-au statornicit bunele rânduieli ale vieţii bisericeşti promovate de episcopul Vasile, care, spre sfârşitul arhipăstoririi sale, foarte sugestiv, spunea: „Am vrut ca Episcopia Oradiei să fie o ramură vie, activă şi roditoare a Bisericii noastre, care să ţină aprinsă candela românismului ortodox aici la brazda de nord-vest a ţării”.[67]

Actul de voinţă al poporului român din decembrie 1989 a adus o serie de schimbări nu numai în viaţa politică şi socială a ţării noastre, ci şi în domeniul vieţii religioase. După „patru decenii şi jumătate [spunea Preasfinţitul Părinte Vasile Coman, episcopul Oradiei, subl. ns.] de agresiuni, silnicii şi prigoane de tot felul, prin care poporul român a fost ţintuit pe crucea comună a suferinţei, trăim astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, plinirea vremii izbăvirii noastre”.[68]

Biserica, care, în timpul regimului comunist, a ţinut aprinsă candela credinţei în sufletele credincioşilor, reintra acum pe făgaşul firesc al menirii şi misiunii sale de slujitoare a lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor.

Un eveniment de mare importanţă pentru viaţa bisericească a Eparhiei Oradiei l-a constituit alegerea şi numirea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a profesorului Dr. Ioan Mihălţan[69] în funcţia de arhiereu-vicar, cu titlul Crişanul, la data de 1 februarie 1990. Prin acest act se împlinea o dorinţă mai demult exprimată a Episcopului Dr. Vasile Coman al Oradiei.

În luna februarie a aceluiaşi an a fost reînfiinţată, prin hotărârea Sfântului Sinod, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului. Ca urmare, jurisdicţia Episcopiei Oradiei s-a restrâns asupra parohiilor din judeţele Bihor şi Sălaj, protopopiatele Satu Mare şi Carei, de pe teritoriul judeţului Satu Mare, fiind arondate noii eparhii. Din cele 570 de parohii, pe care le avea până acum, Episcopia Oradiei a rămas astfel cu 424 parohii şi filiile aferente, grupate în cinci protopopiate: Oradea, Beiuş, Marghita (în judeţul Bihor), Zalău şi Şimleu (în judeţul Sălaj), cu un număr de 445 de preoţi şi diaconi. În această nouă situaţie, pentru a optimiza activitatea protopopiatelor, sunt reînfiinţate protopopiatele Tinca (Bihor) şi Jibou (Sălaj).[70] Tot în acest an au început demersurile pentru construirea unei noi catedrale episcopale la Oradea, cu hramul „Învierea Domnului”, după dorinţa mai veche a episcopilor Oradiei.

La data de 1 februarie 1990 are loc apariţia primului număr din noua serie a revistei religioase şi culturale a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Legea românească, reluându-se în felul acesta tipărirea revistei ctitorite de Roman Ciorogariu, a cărei activitate a fost întreruptă în 1948. Paginile revistei erau „deschise [după cum mărturisea chiar marele ei ctitor, în primul număr (29 noiembrie 1921), subl. ns.] cultului religiozităţii şi patriotismului care una sunt în conştiinţa românească”. Urmând şi păstrând acest spirit, revista leagă firul neîntrerupt al acestor memorabile tradiţii, purtând către sufletele cititorilor ei învăţături şi poveţe creştineşti, predici şi cateheze, articole de cuprins duhovnicesc, istoric şi cultural, poezii şi cronici ale vieţii bisericeşti din cuprinsul Eparhiei orădene.

Urmarea firească a eliberării din chingile comunismului ateu a fost şi extinderea implicării Bisericii în toate sferele de activitate ale societăţii. Astfel, lumina plină de har dumnezeiesc a credinţei noastre strămoşeşti a pătruns şi în instituţiile destinate îngrijirii orfanilor, în sufletele ţinute ascunse de binecuvântarea Botezului şi de hrana duhovnicească a învăţăturilor creştine. Biserica noastră a primit în braţele sale şi pe aceşti copii defavorizaţi, vitregiţi de iubirea părintească, botezându-i în numele Sfintei Treimi şi binecuvântându-i spre a creşte ca buni creştini şi buni fii ai Bisericii şi ai neamului. În primii ani de după 1989, chiar fără să existe un sistem organizat de asistenţă socială în cadrul eparhiei, s-a acordat atenţie oamenilor nevoiaşi, copiilor abandonaţi şi orfanilor, bătrânilor şi tuturor celor care aveau nevoie de ajutor.

În contextul revigorării învăţământului teologic în perioada de libertate religioasă şi democraţie de după decembrie 1989, la 1 octombrie 1991, vechea Academie Teologică (înfiinţată prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire episcop Roman Ciorogariu al Oradiei la 1 octombrie 1923) a revenit la Oradea sub forma unei Facultăţi de Teologie Ortodoxă, înfiinţată în cadrul Universităţii din Oradea, prin grija episcopului Vasile Coman, sprijinit de rectorul Universităţii orădene - Prof. univ. Dr. ing. Teodor Maghiar. Destinele reînfiinţatei şcoli superioare teologice vor fi conduse, pe rând, de către: Pr. Prof. univ. Dr. Dumitru Abrudan (1991-2000), Arhid. Prof. univ. Dr. Constantin Voicu (2000-2004) şi Pr. Prof. univ. Dr. Nicu Dumitraşcu (2004-2010). Pentru satisfacerea nevoilor spirituale ale studenţilor, a fost amplasată în incinta campusului universitar biserica de lemn, monument istoric, cu hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi ,,Sfinţii Martiri Brâncoveni”, strămutată aici din parohia Letca, judeţul Sălaj, devenită astfel prima biserică din mediul universitar din România.[71]

De la reînfiinţare, Facultatea de Teologie Ortodoxă Oradea a primit acreditarea provizorie pentru specializările Teologie Ortodoxă Pastorală şi Teologie Litere, la finalizarea anilor de studii absolvenţilor acordându-li-se titlul de licenţiat în Teologie Pastorală, respectiv Teologie-Filologie. Specializarea Teologie Asistenţă Socială a fost autorizată să funcţioneze începând cu anul 1994, iar în perioada 2000-2008 a funcţionat şi specializarea Teologie Patrimoniu Cultural. În perioada 1994-2009 au absolvit cursurile universitare şi post-universitare organizate de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea un număr de 2049 studenţi.

După aproape douăzeci şi doi de ani de păstorire rodnică la Oradea, în pragul vârstei de 80 de ani, vrednicul de amintire episcop Dr. Vasile Coman a trecut la Domnul, în ziua de 10 iulie 1992, trupul neînsufleţit fiind aşezat pentru odihna veşnică în Catedrala episcopală „Biserica cu Lună” unde a slujit cu mult drag şi unde, după propria-i mărturisire, se simţea atât de bine. Tot în vara anului 1992, ca o dorinţă mai veche a Preasfinţitului Vasile Coman, a fost reînhumat la Oradea, tot în Biserica cu Lună, fostul episcop al Oradiei, Dr. Nicolae Popovici, cel care a fost ,,obrazul curat” al Bisericii împotriva celor ce începuseră lupta cu religia, cu Biserica şi cu slujitorii ei.

Ca urmare a vacantării scaunului episcopal al Oradiei, în cadrul lucrărilor Colegiului Electoral Bisericesc din 24 septembrie 1992, a fost ales ca episcop eparhiot Preasfinţitul Ioan Mihălţan, arhiereul-vicar de până atunci, ceremonia întronizării având loc la 25 octombrie, în Catedrala cu Lună din Oradea.

Grija principală a celui de-al cincilea episcop al Oradiei a fost îndreptată asupra satisfacerii nevoilor spirituale ale credincioşilor însetaţi de cele sfinte după aproape o jumătate de veac de totalitarism ateu, ierarhul militând pentru înfiinţarea a cât mai multe parohii noi, astfel încât, pe cât posibil, în fiecare comunitate să existe un preot ortodox. Această dorinţă era justificată şi de nevoia de a întări comunităţile ortodoxe româneşti în faţa prozelitismului sectar, foarte accentuat pe aceste meleaguri, şi a ofensivei greco-catolice care urmărea atragerea credincioşilor ortodocşi şi emitea pretenţia retrocedării a numeroase locaşuri de cult.

În acest sens, în perioada 1990-2007 numărul parohiilor din eparhie cunoaşte o continuă creştere, aşa încât, dacă în 1990 erau 424 de parohii, în 2007 numărul acestora va ajunge la 582. În această perioadă se construiesc şi aproape 125 de biserici noi, dintre care 85 numai pe teritoriul judeţului Bihor.

Pe de altă parte, activitatea bisericească s-a diversificat în întreaga eparhie. Astfel, la Beiuş, prin grija protopopului Gavril Popa, cu sprijinul celor 77 de parohii din protopopiat, a luat naştere o societate mixtă, Pro Ortodoxia, având ca profil principal activitatea tipografică. Din capitalul social constituit şi din profitul realizat s-au cumpărat aparatele tipografice şi aparatura electronică pentru desfăşurarea activităţii acestei societăţi.[72]

În primăvara anului 1993 a apărut la Beiuş revista Buna Vestire, o revistă bisericească a Protopopiatului Ortodox de aici. Aflată azi la numărul CXXXVII, în cel de-al optsprezecelea an de apariţie, găsim de-a lungul timpului în această revistă cuvinte de învăţătură la marile praznice creştine, tâlcuiri din Evangheliile duminicilor de peste an, articole şi studii de istorie bisericească şi naţională, efigii ale personalităţilor din Ţara Beiuşului, apologii despre dreapta credinţă, înţelesul simbolurilor biblice şi creştine.

Rodnica activitate culturală desfăşurată la Beiuş a fost încununată de înfiinţarea Editurii Buna Vestire, avizată de Ministerul Cultelor la 24 iunie 1993, care şi-a propus încă de la începuturi să contribuie la afirmarea culturii în această vatră veche de spiritualitate românească.[73] De-a lungul timpului au fost tipărite aici cărţi de istorie, cărţi duhovniceşti, volume de poezii, monografii, cărţi de predici şi cuvântări, dar şi alte volume cu conţinut profan.

Un eveniment istoric deosebit în viaţa Episcopiei Oradiei l-a constituit vizita Preafericitului Părinte Teoctist Arăpaşu, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe meleagurile bihorene în perioada 3-5 iunie 1995, purtând dragostea şi grija sa pastorală pentru fiii duhovniceşti de la hotarul de nord-vest al ţării. În cursul vizitei, Universitatea din Oradea i-a acordat Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române titlul de Doctor Honoris Causa pentru slujirea osârduitoare şi roadele îmbelşugate-i activităţi puse în slujba Bisericii şi a neamului. Universitatea din Oradea, devenea astfel prima Universitate din ţară care-i acorda acest titlu academic Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În cadrul acestei vizite, Preafericitul Părinte Patriarh a săvârşit, înconjurat de un generos sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, Sfânta Liturghie pe locul unde urma să se ridice noua Catedrala episcopală, aşezând piatra de temelie a viitoarei catedrale, aflată astăzi în construcţie. Patriarhul Teoctist a revenit în mijlocul ortodocşilor din Bihor în anul 2002, atunci când a săvârşit slujba de sfinţire a Paraclisului universitar cu hramul ,,Sfântul Cuvios Teodor Studitul”, ctitorit în incinta Universităţii din Oradea, în special pentru nevoile spirituale ale studenţilor Facultăţii de Teologie, dar şi ale studenţilor celorlalte Facultăţi din cadrul Universităţii.

În perioada de după decembrie 1989 se constată în Episcopia Oradiei o sporire semnificativă a numărului locaşurilor de cult, construite atât în mediul urban, cât şi în mediul rural. Tot acum are loc şi o revigorare a instituţiilor monastice. Astfel, la zestrea de duhovnicie şi spiritualitate mânăstirească reprezentată până acum de Mânăstirea Izbuc, s-au adăugat alte ,,porţi către cer”, luând fiinţă Mânăstirea Sfânta Cruce (Oradea), Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Stâna de Vale), Mânăstirea Bălan-Păduriş (jud. Sălaj), Mânăstirea Strâmba Fizeşului (jud. Sălaj), Mânăstirea Bic (jud. Sălaj). La începutul anului 1994 începeau şi lucrările de zidire a Mânăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din localitatea Voivozi, valorificându-se astfel tradiţia monastică din aceste ţinuturi, întrucât au fost descoperite aici urmele unui aşezământ monahal datând din secolul al XIV-lea.[74] În 1996 se pun bazele Mânăstirii de călugăriţe Sfânta Maria în perimetrul parohiei Rus din protopopiatul Jibou, jud. Sălaj, iar în anul 1998 a fost înfiinţată în cuprinsul Eparhiei Oradiei o nouă mânăstire de călugăriţe în Episcopia Bihor, în apropiere de Biharia, centrul administrativ şi politic al voievodului Menumorut. Biserica mânăstirii, cu hramul Buna Vestire, a fost zidită înainte de 1940, cu sprijinul Armatei Române, dar a stat închisă, din ordinul regimului totalitarist, timp de peste 60 de ani. Tot în 1998 a luat fiinţă şi Schitul Huta, în perimetrul parohiei Finiş.[75] Dezvoltarea vieţii monahale în aceste teritorii a continuat şi în 1999 când s-a înfiinţat Schitul Sfântul Ioan Botezătorul, din Oradea.

Pentru a răspunde nevoilor pastorale ale parohiilor din eparhie, începând cu anul 1992 a funcţionat la Beiuş o şcoală de cântăreţi bisericeşti cu scopul de a pregăti cântăreţi tineri, buni cunoscători ai muzicii bisericeşti din aceste ţinuturi. Această şcoală a funcţionat până în toamna anului 1994, când, în cuprinsul eparhiei au luat fiinţă două şcoli teologice de nivel preuniversitar, menite să şcolarizeze viitorii slujitori ai altarelor. Astfel, la Beiuş, începând cu anul şcolar 1994-1995 a funcţionat, în cadrul Şcolii Normale ,,Nicolae Bolcaş”, o clasă cu profil teologic, iar la Zalău, în cadrul Şcolii Normale ,,Gheorghe Şincai”, o ală clasă cu acelaşi profil. Dacă la Beiuş profilul teologic a continuat să funcţioneze ca o secţie distinctă în cadrul Şcolii Normale până în anul 2009, la Zalău, începând cu anul şcolar 1998-1999, profilul teologic s-a desprins din cadrul Şcolii Normale ,,Gheorghe Şincai”, devenind instituţie de sine stătătoare, sub denumirea de Seminarul Teologic Liceal Ortodox Zalău.

Tot la Zalău, în anul 1998, la împlinirea a 190 de la naşterea şi 125 ani de la moartea mitropolitului Andrei Şaguna (1808-1873), a fost organizat Simpozionul ,,Andrei Şaguna – Mitropolitul, Omul Politic şi Cărturarul care şi-a dedicat întreaga viaţă naţiunii române din Transilvania”. O statuie a vrednicului mitropolit a fost amplasată acum în faţa sediului Protopopiatului Ortodox de aici, de pe strada care de atunci poartă numele Andrei Şaguna, statuie care-l reprezintă pe mitropolit veghind de pe scaunul său arhieresc, peste veacuri Biserica şi mersul istoric al neamului său. Evenimentul era menit să sublinieze prezenţa  şi rolul important al Bisericii Ortodoxe în ţinuturile Silvaniei, de-a lungul vremii.

Pe de altă parte, în această perioadă Biserica a început să-şi facă simţită prezenţa şi pe tărâmul social-filantropic, organizându-şi treptat instituţii de asistenţă socială menite să desfăşoare, în mod organizat şi constant, astfel de activităţi, realizate până acum fără o formă instituţională. Apar astfel în Episcopia Oradiei instituţii precum: Fundaţia Consistoria Efrem Beniamin Oradea, înfiinţată în anul 1995, pe lângă Parohia Ortodoxă Oradea Velenţa, care oferă asistenţă socială, medicală şi religioasă persoanelor vârstnice rămase fără sprijin. În anul 1996 fundaţia a deschis şi o cantină socială care oferă hrană zilnică persoanelor nevoiaşe între care mulţi copii orfani, din Oradea. Fundaţia Sfinţii Trei Ierarhi - înfiinţată în 1999, desfăşoară activităţi educativ-culturale, îngrijindu-se de copii abandonaţi, copii din casele de copii, copii de la şcolile speciale, copii şi tineri cu dizabilităţi; Fundaţia Aşezământul Filantropic Sfinţii Apostoli Şimleul Silvaniei - înfiinţată în 2001- complex de asistenţă socială, în care se oferă hrană şi cazare tip internat pentru elevi cu posibilităţi materiale reduse; Fundaţia de Caritate Delureni, înfiinţată în 2002, cu sprijinul Fundaţiei White Cross Mission – Anglia, continuând fructuoasa colaborare existentă până atunci între fundaţia britanică şi Parohia Ortodoxă din localitate. Aceasta cuprinde 5 case de copii de tip familial, aflate în localităţile: Beznea, Bratca, Bălnaca şi Şuncuiuş.

În vederea sporirii activităţii misionar-pastorale a Eparhiei, la 12 septembrie 2000, la propunerea Preasfinţitului Ioan Mihălţan, a fost ales, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca arhiereu-vicar al Episcopiei Oradea, Protosinghelul Petroniu Florea, hirotonit episcop la 1 octombrie acelaşi an, cu titlul ,,Sălăjanul”, care a slujit la Oradea ca arhiereu-vicar până în martie 2008, când a fost ales ca episcop titular al nou înfiinţatei Episcopii a Sălajului.

La 1 ianuarie 2007, din cauza vârstei înaintate şi a şubredei sănătăţi trupeşti, Preasfinţitul Ioan Mihălţan s-a retras, prin pensionare, din scaunul de episcop al Oradiei, Bihorului şi Sălajului, după o activitate de 17 ani de rodnică slujire arhierească, timp în care a hirotonit şi instalat în parohii un număr de 281 de preoţi. În tot acest timp, experienţele pastorale şi duhovniceşti acumulate în decursul timpului ca preot, profesor de teologie şi arhiereu, le-a consemnat în scris, în lucrări precum: Preoţia Mântuitorului şi preoţia bisericească (1984), De vorbă cu credincioşii (1993), Îndrumări pentru îndreptarea şi maturizarea duhovnicească a persoanei noastre (1994), Seminţe din ţarina cuminţeniei (3 vol. 1993, 1994, 1995), Experienţe pastorale (1995), Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an (1999), Cuvântări la Marile Praznice (2001).

Un an mai târziu, la 17 martie 2008, a trecut în veşnicie, fiind înmormântat, potrivit dorinţei proprii, în localitatea natală, Ohaba, din judeţul Alba.

În scaunul vacant al Episcopiei Oradiei a fost ales, în cadrul şedinţei Colegiului Electoral Bisericesc din 13 februarie 2007, ca episcop eparhiot, Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec,[76] până la această dată episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria. Alegerea a fost validată în ziua de 14 februarie 2007 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar întronizarea noului episcop a avut loc duminică, 25 februarie 2007, în Duminica Ortodoxiei, în cadrul unei ceremonii de mare amploare, desfăşurată la Catedrala cu Lună din Oradea. Soborul impresionant, din care au făcut parte 15 Ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost condus de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.

Preasfinţitul Sofronie a fost întâmpinat de întreg clerul de mir şi cinul monahal al Eparhiei, precum şi de miile de credincioşi veniţi din toate ţinuturile Bihorului şi Sălajului, cu nestăvilită dragoste pentru cel care dovedise, în timpul arhipăstoririi vrednice a românilor ortodocşi din Ungaria, timp de opt ani, o vocaţie pastorală şi o activitate misionară de excepţie. Preasfinţitul Părinte Sofronie a purtat la Sfânta Liturghie mitra episcopului ctitor Roman Ciorogariu şi a primit cârja de arhipăstor pe care acesta a purtat-o, asumându-şi în acest fel legământul că va urma neclintit pilda slujirii vrednicilor săi înaintaşi, ale căror oseminte întăresc temeliile biruitoarei catedrale - Biserica cu Lună: Roman Ciorogariu, Nicolae Popovici, Vasile Coman.[77] De altfel, în magistralul cuvânt rostit cu această ocazie, Preasfinţia Sa mărturisea:

„Un trecut atât de pilduitor te obligă. Urmând în slujire unor bărbaţi aleşi ai Bisericii, cu statură apostolică şi martirică, responsabilitatea este pe măsura chemării şi a încrederii acordate. Succesiunea harului m-a învrednicit să calc pe urmele unor iluştri predecesori, punând început nou şi bun în viaţa Bisericii de la marginea dinspre Occident a Ţării. Mai cu seamă în noile condiţii, aceasta fiind prima instalare de Episcop în România, după integrarea Patriei noastre în familia popoarelor civilizate europene, de unde nicicând n-am lipsit din punct de vedere cultural”.[78]

După venirea în scaunul arhieresc din metropola de pe Crişul Repede, Preasfinţitul Sofronie a acordat o atenţie deosebită cunoaşterii cât mai grabnice a întregii Eparhii şi familiarizării cu problemele păstoriţilor săi. A efectuat în acest sens nenumărate vizite canonice în cuprinsul Eparhiei, în parohii, în şcolile teologice şi laice, la instituţiile administrative şi culturale reprezentative, împărtăşind tuturor celor pe care i-a întâlnit, clerici şi mireni, cuvinte calde, sfaturi şi îndemnuri de suflet, menite să zidească Biserica în sufletele acestora.

Pentru eficientizarea activităţii din Eparhie a reorganizat mai întâi aparatul administrativ al Centrului Eparhial, prin înfiinţarea unor noi sectoare de activitate: Patrimoniu şi construcţii bisericeşti, Învăţământ şi activităţi cu tineretul, iar în cadrul acestuia, ulterior, Biroul de catehizare a tineretului.

Conştient de necesitatea şi importanţa adaptării strategiei misionare a Bisericii noastre la dinamica societăţii contemporane, în scopul dinamizării misiunii pastoral-misionare, catehetice şi sociale a Bisericii, Preasfinţitul Sofronie, a iniţiat, la scurtă vreme după venirea la Oradea, demersurile pentru înfiinţarea unei Episcopii a Sălajului, pentru credincioşii ortodocşi din judeţul Sălaj. Astfel, la 18 octombrie 2007, în Biserica „Înălţarea Domnului” din Zalău a avut loc şedinţa extraordinară a Adunării Eparhiale a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, prezidată de Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care a hotărât, cu unanimitate de voturi, înfiinţarea Episcopiei Sălajului, cu sediul în municipiul Zalău, hotărâre aprobată ulterior de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 23-24 octombrie 2007. Prin această hotărâre providenţială, Patriarhia Română se îmbogăţea cu o nouă eparhie, care avea să aducă un plus de misiune ortodoxă şi românească în ţinutul multietnic şi pluriconfesional al Transilvaniei. După înfiinţarea noii eparhii, Episcopia Oradiei, ca Episcopie-mamă, a sprijinit cu multă generozitate înzestrarea acesteia cu toate cele necesare, prin importante ajutoare financiare şi bunuri materiale oferite. De asemenea, toate documentele din Arhiva Episcopiei Oradiei care făceau referire la viaţa bisericească a parohiilor din judeţul Sălaj şi toate obiectele de patrimoniu din Muzeul Eparhial, care proveneau din ţinutul Sălajului, au fost încredinţate Episcopiei Sălajului.

Înfiinţarea noii episcopii cu sediul la Zalău a însemnat şi o reorganizare administrativă a Episcopiei  cu sediul la Oradea. Astfel, denumirea oficială a eparhiei devine Episcopia Oradiei, iar din cele 582 parohii şi 92 filii, arondate în 7 protopopiate, ale vechii Episcopii a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Episcopia Oradiei îşi întinde de acum jurisdicţia asupra a 377 de parohii şi 42 de filii, grupate în 4 protopopiate: Oradea, Beiuş, Marghita şi Tinca. Din cele 17 aşezăminte monahale (10 mânăstiri, 7 schituri şi un metoc), cu 135 vieţuitori, existente în 2007, după înfiinţarea noii Episcopii a Sălajului, rămân sub jurisdicţia canonică a eparhiei orădene 14 vetre monahale: 5 mânăstiri - Mânăstirea Izbuc, Mânăstirea „Sfânta Cruce” Oradea, Mânăstirea „Buna Vestire” Oradea, Mânăstirea Stâna de Vale, Mânăstirea Voivozi; 7 schituri - Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” Oradea, Schitul Poiana Florilor, Schitul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” Leşu, Schitul Huta, Schitul „Sfânta Muceniţă Filofteia” Oradea, Schitul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” Oradea, Schitul „Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina” Inand şi un metoc - „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Băile Felix, în care vieţuiesc un număr de 105 monahi şi monahii.[79]

O altă preocupare constantă a Preasfinţitului Sofronie a constituit-o grija pentru consolidarea învăţământului teologic şi confesional în eparhie. În momentul venirii Sale la cârma eparhiei, în municipiul Oradea, zonă pluriconfesională şi multietnică, toate cultele, minoritare de altfel, precum cel romano-catolic, greco-catolic, reformat, baptist şi penticostal aveau deja, de ani buni, şcoli puternice în care învăţau chiar mulţi elevi ortodocşi, iar Biserica Ortodoxă nu avea o astfel de şcoală. Înţelegând nefirescul unei astfel de situaţii, Preasfinţitul Sofronie a realizat toate demersurile necesare întemeierii unei şcoli teologice ortodoxe de nivel preuniversitar în Oradea, demersuri finalizate prin înfiinţarea, la 15 septembrie 2007, a Liceului Teologic Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea. Liceul şcolarizează elevi de nivel liceal, la filiera vocaţională, profilul Teologic Ortodox, urmând ca, de la 1 septembrie 2010 să fie şcolarizaţi şi elevi de ciclu primar şi gimnazial. Din anul şcolar 2009-2010 elevii liceului editează revista teologică şi culturală Spes Orthodoxiae.

O grijă deosebită a fost acordată pregătirii viitorilor slujitori ai altarelor eparhiei, prin Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Oradea, care, în anul 2009, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preasfinţitului Sofronie, a primit titulatura de Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Episcop Dr. Vasile Coman” Oradea, ca un omagiu adus episcopului ctitor al instituţiei. A fost sporită activitatea ştiinţifică şi de cercetare a Facultăţii şi s-au organizat, sub patronajul Episcopiei Oradiei, manifestări ştiinţifice de mare anvergură, precum: Simpozionul Internaţional ,,Teologie şi societate în opera Sfântului Ioan Gură de Aur la 1600 de ani de la intrarea sa în veşnicie”(2007), Simpozionul Naţional ,,Scriptură – Liturghie – Biserică” (2008), Simpozionul Naţional ,,Mitropolitul Andrei Şaguna, Personalitate marcantă a vieţii bisericeşti, culturale şi politice a românilor din Transilvania” (2008), Simpozionul Internaţional ,,Moştenirea spirituală a Sfinţilor Părinţi capadocieni pentru creştinii de pretutindeni” (2009).

Educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor realizată în şcolile laice prin profesorii de Religie şi în parohii, prin activităţile catehetice în care sunt antrenaţi preoţii parohi, constituie de asemenea o preocupare constantă a ierarhului. Au loc întâlniri periodice, cu scop formativ, cu cei implicaţi în această activitate de modelare a sufletelor şi conştiinţelor credincioşilor de mâine ai Bisericii, se organizează tabere de creaţie religioasă şi spiritualitate ortodoxă pe lângă mânăstiri, cercuri de pictură religioasă, programe culturale şi religioase menite toate să-i apropie pe copii şi tineri de Biserică, să-i familiarizeze cu virtuţile creştine, să le întărească moralitatea şi să-i ajute să-şi clădească personalitatea pe valori autentice şi netrecătoare.

Sub aspect administrativ-bisericesc, se remarcă grija deosebită a Episcopului Sofronie Drincec pentru ridicarea de biserici noi pentru a satisface cerinţele misionar-pastorale crescânde, astfel încât să nu existe nici o localitate sau un cartier nou construit fără biserică ortodoxă. Astfel, în perioada 2007-2010 au fost înfiinţate 18 unităţi bisericeşti noi, au fost puse 24 pietre de temelie pentru noi biserici, au fost târnosite 27 de biserici, iar 22 au fost resfinţite şi au fost hirotoniţi 64 de preoţi şi diaconi. În prezent, în cuprinsul Eparhiei, se găsesc 66 de biserici în construcţie, în diferite stadii, dintre care 16 numai în municipiul Oradea. Acestea din urmă, se adaugă la zestrea celorlalte 17 biserici şi 7 paraclise ortodoxe existente deja, aşa încât dacă în anul 1990, în municipiul de reşedinţă al Eparhiei, existau un număr de 12 biserici ortodoxe, la 20 de ani după redobândirea libertăţii religioase numărul locaşurilor de cult ortodoxe se ridică la 40. La începutul anului 2010 pe întreg teritoriul Episcopiei Oradiei sunt un total de 449 unităţi bisericeşti, 468 de locaşuri de cult, deservite de 455 de clerici, care păstoresc peste aproximativ 358 000 de credincioşi ortodocşi. Din totalul locaşurilor de cult, 75 sunt declarate monument istoric, 60 de biserici de lemn şi 15 biserici de zid.

Sub arhipăstorirea Preasfinţitului Sofronie s-a accelerat simţitor ritmul lucrărilor la noua catedrală episcopală, stadiul acestora avansând considerabil, în ciuda perioadei economice dificile pe care o traversează întreaga ţară, a fost restaurată clădirea Centrului Eparhial, şi s-a reabilitat în întregime Căminul preoţesc, astfel încât acesta oferă posibilităţi de cazare la standarde moderne.

Sub aspect social-filantropic, în aceşti ani are loc o revigorare a asistenţei sociale desfăşurată sub purtarea de grijă a Episcopiei Oradiei. Vechile instituţii sociale şi-au continuat şi diversificat activitatea, pe lângă acestea fiind înfiinţate noi aşezăminte filantropice, precum: Centrul Ortodox Vasiliada din Oradea, Centrul Rezidenţial pentru vârstnici Băiţa, Asociaţia Sfântul Nicolae - ocrotitorul săracilor Salonta. Se remarcă activitatea Centrului cultural-social „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Parohiei Sfântul Ierarh Nicolae Oradea, ca şi activitatea filantropică a Mânăstirii Sfânta Cruce Oradea, care derulează programe de ajutorare a familiilor şi persoanelor aflate în dificultate (Mânăstirea oferă zilnic o masă caldă la peste 100 de persoane cu posibilităţi materiale reduse).

Începând cu 1 septembrie 2009 sectorul social-filantropic al Episcopiei Oradiei a iniţiat reţeaua EVANTAI, un concept de dezvoltare a serviciilor sociale de tip reţea, antrenând în cadrul acesteia diverse servicii deja existente. Tot în 2009 a trecut în administrarea Episcopiei Ortodoxe Oradea Centrul de scleroză multiplă, instituţie socială unică în România, care furnizează servicii sociale primare (informarea persoanelor afectate de scleroza multiplă), servicii centralizate în centrul de zi şi servicii specializate la domiciliu. În momentul de faţă, Centrul are în evidenţă peste 300 de persoane afectate de scleroza multiplă, dintre care 30 beneficiază de tratamente de recuperare şi reabilitare.[80]

Pe lângă rodnica activitate administrativă şi social-filantropică desfăşurată, neobositul truditor în ogorul Bisericii şi al neamului românesc, arhiereul Sofronie, omul erudit şi mare iubitor de cultură, a dinamizat prezenţa culturală a Episcopiei în metropola cosmopolită a Oradiei. Astfel, Episcopia Oradiei este, în această perioadă, organizatoarea a numeroase conferinţe, simpozioane, expoziţii, întruniri, aniversări, cu caracter cultural, teologic, ştiinţific, istoric şi educativ, dintre care unele de mare amploare, precum: Simpozionul anual dedicat episcopului Roman Ciorogariu, sub genericul “Roman Ciorogariu, spirit european”, Conferinţa internaţională şi interconfesională Healing of Memories, din cadrul Proiectului internaţional Healing of Memories. Punte între Biserici, Culturi şi Religii, 2008, Simpozionul naţional „Biblia şi spiritualitatea creştinului”, organizat în colaborare cu Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR), 2008, Simpozionul ,,În slujba Bisericii şi a Neamului: Mitropolitul Andrei Şaguna - bicentenarul naşterii sale (1808-2008)”, 2008, Simpozionul naţional ,,Sfântul Vasile cel Mare – personalitate complexă a teologiei şi spiritualităţii creştine”, 2009, dedicat cadrelor didactice şi elevilor de la seminariile şi liceele teologice, Simpozionul „Crezul Ortodox în viaţa Bisericii”, 2010. Rod al unora dintre aceste manifestări a fost şi publicarea la Editura Episcop Nicolae Popovici a volumelor Biblia şi spiritualitatea creştinului şi Sfântul Vasile cel Mare – personalitate complexă a teologiei şi spiritualităţii creştine, la care se adaugă publicarea mai multor lucrări cu conţinut teologic de către cadrele didactice de la Facultatea de Teologie „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea.

Pentru punerea în valoare a importanţei culturale şi bisericeşti pe care Catedrala cu Lună, ca veche Catedrală episcopală, o are atât în municipiul Oradea, cât şi în întreg judeţul Bihor, în septembrie 2009, a fost înfiinţat, la iniţiativa Episcopului Oradiei, Centrul Cultural Ortodox ,,Catedrala cu Lună” Oradea. Bijuterie arhitecturală, înzestrată cu o valoroasă pictură realizată de pictorul Ieremia Profeta, cu un iconostas de o valoare inestimabilă, unul din cele mai valoroase din această zonă a Europei, având o bogată colecţie de obiecte vechi bisericeşti şi prezenţa în turn a mecanismului, unic, ce arată fazele lunii, loc de întronizare a episcopilor Oradiei şi de hirotonie a mai multor arhierei, necropolă episcopală şi loc de veci pentru ctitori, Biserica cu Lună are prestigiul unui monument de primă importanţă pentru ortodocşii din Bihor şi este un punct de atracţie cultural-turistic ce se impune a fi valorificat ca atare. Pentru a evidenţia toate aceste aspecte Centrul Cultural „Catedrala cu Lună” a şi organizat, în noiembrie 2009, Simpozionul cultural-religios „Biserica cu Lună, 225 de ani de veghe la păstrarea şi afirmarea Ortodoxiei bihorene”.

Pentru întreaga activitate pe tărâm bisericesc şi cultural, în anul 2008, Universitatea de Vest ,,Vasile Goldiş” din Arad, i-a conferit Preasfinţitului Sofronie titlul academic Doctor honoris causa, ca un omagiu adus personalităţii bisericeşti, teologice şi culturale de excepţie a Preasfinţiei Sale. Decernarea acestui titlu este, după cum spunea chiriarhul, ,,o dovadă a recunoaşterii Bisericii din care fac parte dar şi o recunoaştere a valorilor creştine, ca valori generatoare de stabilitate şi de pace pe continentul european”.

Dacă pentru întreaga Patriarhie Română, anul 2010 este Anul omagial al Crezului Ortodox şi al Autocefaliei româneşti, Episcopia Oradiei se înveşmântează o dată în plus în straie de sărbătoare, la împlinirea a 90 de ani de la actul istoric al reînfiinţării ei din anul 1920. În acest sens, prin hotărârea Adunării Eparhiale, acest an a fost declarat An jubiliar în cuprinsul întregii Eparhii şi s-a stabilit un program-cadru ce cuprinde ample manifestări cu caracter aniversar ce se vor desfăşura pe tot parcursul anului, pentru a sublinia semnificaţiile majore ale acestui moment istoric pentru întreaga suflare dreptmăritoare din Bihor. Arc peste timp, jubileul omagiază şi încununează strădaniile şi vrednicia celor şase episcopi ai Oradiei, din ultimii 90 de ani de existenţă neîntreruptă, personalităţi emblematice ale Bisericii şi ale neamului românesc, care, prin activitatea pilduitoare, pot fi socotiţi adevăraţi străjeri ai Ortodoxiei şi ai Românismului, la marginea dinspre Apus a neamului românesc.



[1] Constantin Butişcă, ,,Momente din istoria bisericească a românilor bihoreni”, în: Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului - Biserica din Velenţa Orăzii, Ed. Brevis, Oradea, 2004, p. 11.

[2] Gruia Ştefan Pop, „Din trecutul Bisericii române bihorene”, în: RevistaTeologică, II, (1908), 1, p.11; Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929, p. 5; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până în 1918, s.n., Cluj-Napoca, 1992, p. 67.

[3] Nicolae Firu, Monografia Bisericii Sfintei Adormiri (Biserica cu Lună din Oradea), Ed. Diecezană Oradea, 1934, p.18; Ştefan Lupşa, „Efrem Banianin episcop titular al Orăzii, 1695-1698”, în: Biserica Ortodoxă Română, LVI, (1936), 11-12, pp. 756-757.

[4] Florian Dudaş, „Dezrobirea religioasă a românilor din Bihor în sec. XVIII”, în vol: Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului…, p. 58 ş.u.

[5] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti..., p. 245.

[6] Consistoriul eparhial avea ca atribuţii chestiuni legate de examinarea candidaţilor la preoţie ce urmau să fie trimişi la Arad pentru hirotonie, transferurile de preoţi, litigiile din parohii, comunica ordinele primite de la episcopie, mitropolie, sau guvern, coresponda cu tribunalul, prefectura etc. Începând cu 1792, printr-o Rezoluţie scrisă, împăratul Leopold oficializa Consistoriul, introducându-l în regimul bugetar de stat. Constantin Butişcă, „Consistoriul din Velenţa Orăzii”, în vol: Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului..., p. 36-37; Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea (1920-1940), Ed. Universităţii, Oradea, 2005, p. 60.

[7] Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, dos. 13, act 1154.

[8] Protocolul Congresului Naţional Bisericesc român de religie greco-răsăriteană, 16/28 septembrie 1868, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1868, p. 228; Actele Sinoadelor Eparhiale ale Eparhiei ortodoxe române a Orăzii-mari din anii: 1920,1921,1022, s.n., Oradea Mare, 1922, p. 117.

[9] Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea..., p. 62.

[10] Actele Sinoadelor Eparhiale..., p. 122.

[11] Arhivele Judeţului Bihor, Fond Episcopia Ortodoxă a Oradiei, dosar 288,  fascicol 24.

[12] † Vasile Mangra (din botez Vichentie) s-a născut la 25 mai 1850, în satul Săldăbagiu Mic, judeţul Bihor. Studii gimnaziale la Beiuş şi Oradea, teologice la Arad (1869-1872), juridice la Academia de Drept din Oradea, însă nefinalizate. Profesor de Istorie bisericească şi Drept canonic la Institutul Teologic de la Arad (1875-1893) şi director al Institutului timp de un an, deoarece a fost înlăturat din învăţământ în anul 1893, la cererea guvernului maghiar. Redactor la mai multe periodice culturale şi bisericeşti, precum: „Lumina”, „Biserica şi Şcoala”, „Tribuna poporului” de la Arad, revista „Familia” de la Oradea. Este călugărit la mănăstirea Hodoş-Bodrog în anul 1879. Preşedinte al Consistoriului ortodox din Oradea (1900-1916), Mitropolit al Ardealului (1916-1918). Susţinător al Memorandumului (1892) ce a fost înaintat Curţii din Viena, în vederea revendicării drepturilor naţionale româneşti. În anul 1909 este ales membru al Academiei Române pentru însemnatele contribuţii istoric-literare la dezvoltarea culturii româneşti. Moare în 1/14 octombrie 1918 la Budapesta unde a şi fost înmormântat. Pr. Prof Dr. Mircea Păcurariu, „Vasile Mangra, istoric şi militant pentru drepturile românilor transilvăneni”, în: Mitropolia Ardealului, XXXV (1990), 2, pp. 21-32; Marius Eppel, Vasile Mangra – activitatea politică, (1875-1918), Cluj-Napoca, 2004; Idem, Un mitropolit şi epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, 540 p.

[13] Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Oradiei: act. Nr. 1350/1908; nr. 1350/1908; nr. 1799/1909; nr. 1941/1909; nr. 651/1910.

[14] Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Fond Consistoriu, cl. II 15 -1918, nr. 10259, f. 1-3.

[15] Protocolul Sinodului eparhial al diecezei Aradului pe anul 1910, pp. 138-145.

[16] Ibidem, p. 160.

[17] † Roman Ciorogariu (din Botez Romulus Nicolae) s-a născut la 6 decembrie 1852 în localitatea Pecica (jud. Arad). Studiile primare şi liceale le urmează la Arad. În anul 1873 se înscrie la Academia Regală de Drept din Oradea, pe care nu ajunge să o mai termine. Între anii 1874-1877 urmează cursurile Institutului Teologic din Arad, iar între 1877-1880, în calitate de bursier la Leipzig şi Bonn, audiază cursurile de teologie, pedagogie şi filosofie ale unor reputaţi profesori precum: Delitzch, Jurgen, Drobisch, Luthardt. Din februarie 1881 şi până la alegerea sa ca vicar al Consistoriului ortodox din Oradea, funcţionează ca profesor la Institutul Teologic din Arad, iar începând cu anul 1901, îndeplineşte şi funcţia de director al acestui Institut. A fost redactor şi colaborator la diferite organisme de presă bisericească şi culturală, precum: „Tribuna”, „Biserica şi Şcoala”. În anul 1900 a fost tuns în monahism la mânăstirea Hodoş-Bodrog, iar la scurtă vreme este hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În anul 1917 este ales vicar al Consistoriului din Oradea, iar în anul 1920 episcop al reînfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Oradiei. Prof. Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu (1852-1936), repere istorice, Ed. Arca, Oradea, 2007

[18] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 390.

[19] Protocolul Sinodului eparhial…, p. 55

[20] Ibidem.

[21] Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Fond Reînfiinţarea Episcopiei Oradiei, act. 1056/1920.

[22] Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea…, pp. 183-187.

[23] Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Fond Episcop Roman Ciorogariu, act nr. 1121 Pl./1920; nr. 56/1921;  nr.794/1921; nr. 1923/ 1921.

[24] Ştefan LUPŞA, Istoria Academiei teologice ortodoxe române din Oradea, Beiuş, 1944; Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea – 70 de ani de la înfiinţare, Oradea, 1995, 155 p.

[25] Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Fond Episcop Roman Ciorogariu, act nr. 1494/1921.

[26] Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Fond Roman Ciorogariu, act. 1491/1921

[27] Prot. Gheorghe Liţiu, „Roman Ciorogariu, ctitorul reînfiinţatei Episcopii Ortodoxe Române a Oradiei”, în: Roman R. Ciorogariu (1852-1936), Studii şi Documente, Oradea, 1981, pp. 103-130.

[28] Actele Sinoadelor eparhiale ale Eparhiei ortodoxe române a Orăzii Mari din anii 1920-1922, Oradea Mare, 1922, p. 231.

[29] Ibidem, p. 43.

[30] Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu…, p. 182.

[31] Ibidem, pp. 182-186; Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea…, pp. 211-217.

[32] Actele Sinoadelor eparhiale…,pp. 77-78.

[33] Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu…, p. 186.

[34] Ibidem, p. 196.

[35] Ibidem, p. 197.

[36] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 405.

[37] Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu…, pp. 201-209; Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea…, pp. 277-285.

[38] Diacon lector univ. Pavel Cherescu, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1920-1955) –teolog, ierarh şi patriot, Ed. Adsumus, Oradea, 2001, pp. 48-49.

[39] Trei sferturi de veac. Jubileul de 75 de ani al P.S. Episcop Roman Ciorogariu, Oradea, 1928.

[40] Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu…, p. 267.

[41]Elisaveta Roşu, Roman R. Ciorogariu…,pp. 341-346.

[42] † Nicolae Popovici s-a născut la. 29 ianuarie 1903, în localitatea Biertan, (jud. Sibiu). A urmat studiile primare la Şcoala săsească din Biertan, studii gimnaziale la Gimnaziul din Dumbrăveni, Şcoala normală „Andrei Şaguna” din Sibiu, cu diferenţă de liceu şi bacalaureat la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov pe care l-a absolvit în anul 1923. Între anii 1923-1927 a urmat studii de Teologie la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu, iar apoi studii de specializare la Facultatea de Teologie din Atena (1927/1928) şi la Facultăţile de Filosofie din München (1928-1930), Tübingen, Leipzig şi Breslau (1930-1932), iar în 1934 a obţinut  doctoratul la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În perioada 1932-1936 a fost profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia teologică „Andreiană”. În 1929 este hirotonit diacon necăsătorit, în 1934 preot, iar în 1936 episcop. Vezi şi: Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, „Episcopul martir dr. Nicolae Popovici”, în Mitropolia Ardealului, XXXV, (1990), 6, pp. 99-104; Titus Roşu, „Un martir al Bisericii româneşti şi al demnităţii naţionale: episcopul orădean Dr. Nicolae Popovici”, în  Aletheia, Oradea, V, (1995), pp. 32-44; George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Ed. Partener, Galaţi, 2009, 167 p.

[43] Diac. Cristian Octavian Rus, „Viaţa şi activitatea episcopului martir dr. Nicolae Popovici”, în  Orizonturi Teologice, 2007, 3, p. 89.

[44] † Dr. Nicolae Popovici, „Cuvântare ţinută cu prilejul instalării la Oradea”, în: Legea Românească, SN, III, (1992), p. 2.

[45] Pr. Dorel Octavian Rusu, „Episcopul Nicolae Popovici. O viaţă jertfită pe altarul Bisericii şi al Neamului”, în Legea Românească, SN, XIII, (2008), 4, p. 11.

[46] Diacon lector univ. Pavel Cherescu, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului..., p. 134.

[47] Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea…, pp. 408-409.

[48] Adrian Nicolae Petcu, „Cazul Episcopului Nicolae Popovici”, în: Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită, Ed. Anastasia, 2004, p. 227.

[49] Pr. Dorel Octavian Rusu, „Episcopul Nicolae Popovici…”, pp. 11-13.

[50] Adrian Nicolae Petcu, Cazul Episcopului Nicolae Popovici…, p. 227.

[51] Ibidem.

[52] † Nicolae Popovici, Lespezi de altar în slujba Bisericii şi a neamului la graniţa de vest a ţării, Beiuş, 1942, pp.144-147; Diacon lector univ. Pavel Cherescu, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului..., pp. 125-127; Adrian Nicolae Petcu, „Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria” în: Dosarele istoriei, VII, (2002), nr. 11 (75), pp. 17-25; Ioan Sorin Cuc, Episcopia Ortodoxă de Oradea…, pp. 411-417 (cu privire specială asupra misiunii desfăşurate de episcopul Nicolae Popovici împreună cu cei 11 preoţi bihoreni care l-au însoţit).

[53] George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Despre curajul de a rosti…, p. 12.

[54] Ibidem, pp. 12-13.

[55] Arhid. prof. Dr. Teodor Savu, „Academia Teologică în refugiu la Timişoara. Desfiinţarea ei”, în: Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea”…, pp.127-129.

[56] Diac. Cristian Octavian Rus, „Viaţa şi activitatea episcopului martir dr. Nicolae Popovici…”, p. 95.

[57] Pr. Dorel Octavian Rusu, „Episcopul Nicolae Popovici…” p. 14.

[58] Almanahul creştin ortodox pe anul 1950, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, 1950, pp. 51-74.

[59] Vasile Manea, Cicerone Ioaniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, Editura Patmos, Bucureşti, 1998, p. 114.

[60] Pr. Dorel Octavian Rusu, „Episcopul Nicolae Popovici, o viaţă jertfită…” 4, p. 14.

[61] † Valerian Zaharia (din botez Vasile) s-a născut la 6 noiembrie 1905 în satul Muncel, comuna Străoane (jud. Vâlcea), din părinţii Gheorghe şi Ruxandra, dar a crescut în Azilul din Brăila, întrucât mama sa a murit de timpuriu, iar tatăl s-a călugărit. A urmat şcoala primară în ţinutul natal, iar apoi Seminarul Teologic „Sfântul Andrei” din Galaţi (1919-1927); între anii 1927-1931 urmează studii de Teologie la  Facultatea de Teologie din Bucureşti şi studii pedagogice la Seminarul Pedagogic de pe lângă Universitatea din Bucureşti. Devine apoi, pe rând, secretar al Şcolii de cântăreţi bisericeşti a Patriarhiei din Bucureşti (1929-1930), protopsalt în strana Bisericii Spirea Veche din capitală, pedagog la Seminarul monahal Cernica (1931-1932). La 28 septembrie 1932 intră în monahism şi este hirotonit, a doua zi, ierodiacon, fiind numit profesor şi apoi director al unei şcoli de cântăreţi bisericeşti din Basarabia. La 4 noiembrie 1935 este hirotonit ieromonah, iar în 1937, devine arhimandrit. Între 1940–1941 funcţionează ca profesor la Seminarul „Veniamin” din Iaşi, apoi devine profesor de Religie la Ploieşti şi stareţ al Mânăstirii Ghighiu (1941-1944); este numit exarh al mânăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1944) şi stareţ al Mânăstirilor Câmpulung Muscel şi Antim din Bucureşti. La 11 noiembrie 1951 este ales episcop al Oradiei, unde păstoreşte până la 12 decembrie 1969. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 22002, p. 527.

[62] Pr. Ioan Aurel Bolba, Episcopii ortodocşi ai Oradiei, Constanţa, 2008, p. 71.

[63] Pr. Dorel Octavian Rusu, „Episcopul Valerian Zaharia al Oradiei şi epoca sa”, în Legea Românească, SN, XX, (2009), 4, pp. 11-13.

[64] † Vasile Coman s-a născut la 25 decembrie 1912, în satul Dealul Câlnicului, (jud. Alba). A urmat şcoala primară în satul natal, iar cursurile medii la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie (1923-1930). Între anii 1930-1934 a fost student al Academiei Teologice „Andrei Şaguna” din Sibiu, cu examen de diferenţă şi licenţa în Teologie la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1937). A urmat timp de un an de zile studiile Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Cluj-Napoca, iar apoi Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj, cu examen de capacitate pentru Religie, la Iaşi, în 1937. În anul 1947 obţine titlul de doctor, cu teza „Rugăciunile pentru căpetenia şi autorităţile statului în cultul creştin”. Remarcat de mitropolitul Nicolae Bălan, a fost chemat să urmeze studii de specializare în străinătate, alături de alţi ucenici pe care-i pregătea spre a fi valoroşi ierarhi şi dascăli de teologie. Vasile Coman s-a îndreptat însă spre slujirea preoţească, s-a căsătorit şi a fost numit preot în Şirnea-Braşov (1936-1937), după care devine profesor de Religie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1937-1942), iar din 1942 preot paroh în Braşov-Cetate; Între anii 1957-1970 este protopop al Braşovului, perioadă în care a desfăşurat o activitate remarcabilă şi a acumulat o bogată experienţă pastorală, administrativă şi publicistică. Rămas văduv, la 13 decembrie 1970, este ales episcop al Oradiei, fiind tuns în monahism la Mânăstirea Sâmbăta de Sus şi hirotonit arhiereu la 27 decembrie 1970. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 22002, pp. 117-118, Legea românească SN, III (1992), 3, 12 p, ediţie specială cu ocazia morţii.

[65] Diacon Dr. Teodor Savu, „Urmaşii lui Roman Ciorogariu”, în: Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1984, p. 183.

[66] Pr. Ioan Negroiu, „Împliniri pe teren economico-gospodăresc de la reînfiinţarea Episcopiei Oradiei până în zilele noastre”, în: Din activitatea bisericească…,  p. 369.

[67] Pr. Dorel Octavian Rusu, „O viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor – Dr. Vasile Coman, Episcopul Oradiei”, în: Legea Românească, SN, XVIII, (2007), 2, pp. 12-14.

[68] † Vasile Coman, episcopul Oradiei, „A sosit plinirea vremii”, în: Legea românească, SN, I (1990), 1, p. 1.

[69] † Ioan Mihălţan s-a născut la 27 septembrie 1926 în localitatea Ohaba (jud. Alba). A urmat studiile secundare la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1939-1947) şi studii superioare de Teologie la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1947-1951). A urmat cursuri de doctorat – specializarea Teologie Dogmatică, Simbolică şi Îndrumări misionare – la Institutul Teologic din Bucureşti (1973-1976), cu specializare la Institutul Ecumenic de la Bossey şi la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg. (1977-1978), obţinând titlul de Doctor în Teologie în anul 1985. A fost hirotonit preot celibatar în ianuarie 1951 de către mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, pe seama capelei Institutului Teologic din Sibiu, după care a ajuns preot în satul natal, aşa cum şi-a dorit, slujind acolo aproape 40 ani (1951-1990). Din 1978 a fost profesor la Institutul Teologic din Sibiu la catedra de Îndrumări misionare şi Ecumenism şi mai apoi la Facultăţile de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi Oradea. Ca o recunoaştere a roadelor bogatei activităţi didactice desfăşurate la Facultăţile de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, Cluj-Napoca şi Oradea, Senatul Universităţii din Oradea i-a acordat acestuia în anul 1999 titlul de Doctor Honoris Causa al acestei Universităţi.  Vezi „Prea Sfinţitul Dr. Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, Bihorului şi Sălajului la 80 de ani de viaţă – scurte repere biobibliografice”, în: Legea Românească, SN, XVII, (200), 3, pp. 4-7.

[70] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Raportul Secţiei bisericeşti către Adunarea Eparhială nr. 3200/1990, p. 4.

[71] Pr. Liviu Ungur, „Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Oradea”, în: Legea românească, SN, XIII (2002), 6, p. 5.

[72] Gavril Hădăreanu, Torţe arzânde în Ţara Beiuşului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1995, p. 705.

[73] Ibidem p. 706.

[74] Pr. Gheorghe Ciobai, „Voivozi (1391-1991)”, în: Legea Românească, SN, II (1991), 6, p. 5.

[75] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Referatul Comisiei Bisericeşti Oradea pentru Adunarea Eparhială, nr. 1/1999, p. 2.

[76] † Sofronie Drincec (din botez Radu-Ştefan) s-a născut la 3 noiembrie 1967 în Arad. Studiile liceale le-a urmat în Arad, la Liceul de Matematică-Fizică, azi Liceul Teoretic „Moise Nicoară - Ioan Slavici”, din Arad (1982-1986). Între anii 1987-1993 a urmat cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara, iar în perioada 1993-1997 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad. Între anii 1993-1994 a activat ca medic stagiar la Spitalul Municipal şi la Spitalul Judeţean din Arad. În cursul anilor 1994, 1995 şi 1996 a efectuat stagii de pregătire duhovnicească la Mânăstirea Ortodoxă „Sfântul loan Botezătorul” din Essex - Anglia. A fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah pe seama Mânăstirii Hodoş-Bodrog de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim Joantă, cu încuviinţarea Preasfinţitului Episcop Timotei Seviciu al Aradului. În perioada octombrie 1995 - iunie 1997 a slujit ca preot-duhovnic la Mânăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul” din Arad. Între anii 1998-1999 a îndeplinit funcţia de secretar al Cabinetului Patriarhal, iar la 30 ianuarie 1999 este ales, la propunerea Sfântului Sinod, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, fiind hirotonit şi înscăunat ca episcop, la Gyula, la 21 februarie 1999.  În timpul celor opt ani de arhipăstorire ca primul episcop al românilor din Ungaria, a acordat o atenţie specială organizării noii Episcopii, a înfiinţat Mânăstirea Ortodoxă din Săcal, a efectuat lucrări de renovare a locaşurilor de cult din eparhie, a reglementat învăţământul religios din şcolile româneşti din Ungaria, a tipărit cărţi de rugăciune în limba română, a înfiinţat o bibliotecă a Episcopiei, o colecţie de artă bisericească, publicaţia ,,Buletinul Eparhiei”, precum şi ,,Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Români” din Ungaria. Ca membru al Reprezentanţei Fundaţiei Gojdu şi apoi secretar general al acesteia (din 2005) s-a implicat în demersurile pentru recuperarea bunurilor patrimoniale ale Fundaţiei, aflate la Budapesta. A participat la numeroase conferinţe, simpozioane şi întâlniri cu caracter bisericesc în Ungaria, Venezuela, SUA, Cipru, Turcia, Italia, Franţa, Austria, Spania, Portugalia, Germania, Serbia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Grecia şi Kenya. La 13 februarie 2007 a fost ales episcop al Oradiei. A publicat lucrarea Cuvinte despre rugăciune ale Părintelui Sofronie Saharov (ed. I 1999, ed. II 2005).  Pr. Prof. univ. Dr. Mircea Păcurariu, Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 258, „Prea Sfinţitul Sofronie Drincec Episcopul Oradiei, Bihorului şi Sălajului – scurte repere biografice”, în: Legea Românească, SN, XVIII (2007), 1, pp. 5-8.

[77] Pr. Dorel Octavian Rusu, „Habemus pater! Vrednic este Preasfinţitul Părintele nostru Episcop Sofronie”, în: Legea Românească, SN, XVIII (2007), 1, p. 61.

[78] Cuvântul Preasfinţitului Părinte Sofronie, rostit la înscăunarea ca episcop al Oradiei, în: Legea Românească, SN, XVIII (2007), 1, p. 24.

[79] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Referatul Sectorului administrativ-bisericesc pentru Adunarea Eparhială, nr. 10/2009, pp. 3-6.

[80] Pr. Laurenţiu Lazăr, „De la filantropie la asistenţa socială”, în: Legea românească, SN, XX (2009), 4, p. 69.