Locaţia curentă este: Prima pagină / Centrul Eparhial / Reşedinţa Chiriarhală

Reşedinţa Chiriarhală


Centrul Eparhial

REŞEDINŢA EPISCOPALĂ DIN ORADEA

 

În memorabila zi de 3/16 octombrie 1920, sub cupola cu atâtea reverberaţii istorice a Bisericii cu Lună din Oradea, sinodul electoral condus de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului alegea pe arhimandritul Roman R. Ciorogariu ca întâiul episcop al restauratei Episcopii a Oradiei, cu o majoritate zdrobitoare de voturi, 54 din 55.

După trecutul milenar de subjugare şi mucenicie naţională şi bisericească, decretul regal nr. 3655 din 30 august 1920, prin care se promulga Legea pentru restatornicirea în Ardeal a vechei episcopii din Oradea Mare, aducea soarele dreptăţii şi peste românii din ţinuturile Bihariei.

Roman Ciorogariu, cea mai probată şi mai proeminentă personalitate a Bisericii din acea vreme aici, a fost piatra cea din capul unghiului a reînviatei Episcopii şi de aceea se cuvine a-l statua ca pe un Şaguna al Bihorului, căci atitudinile, acţiunile sale energice, spiritul vizionar şi dăruirea sa converg pe deplin idealurilor şi înfăptuirilor marelui mitropolit, pe făgaşul căruia şi-a purtat necontenit lupta şi izbânzile sale.

Privim astăzi spre el cu cinstirea cuvenită apostolului rânduit de Providenţa divină să poarte tablele legii româneşti ce au ţinut trează şi au călăuzit conştiinţa românilor către Canaanul libertăţii izbăvitoare.

Statornicind dintru început spiritul şagunian asupra întregii structuri de funcţionare a eparhiei, la toate nivelurile, centru eparhial, protopopiate şi parohii, cu corporaţiile lor şi dovedind excepţionale calităţii de conducător şi chivernisitor, noul ierarh, cu conştiinţa şi responsabilitatea ce l-au caracterizat în întreaga sa viaţă şi activitate, s-a înconjurat de colaboratori valoroşi şi în ciuda vârstei înaintate, cu elan tineresc, a întemeiat aşezămintele fundamentale care să asigure buna desfăşurare a vieţii bisericeşti: Academia Teologică, pentru pregătirea la nivel superior a preoţilor, Internatul Academiei, Şcoala de cântăreţi bisericeşti, Tipografia diecezană, reşedinţa şi capela episcopală, Mănăstirea Izbuc, foaia bisericească Legea Românească, atelierul de lumânări, biblioteca eparhială, muzeul bisericesc, Asociaţia clerului Andrei Şaguna, Fondul de ajutorare a văduvelor şi orfanilor de preoţi, căminul proţesc, calendarul anual bisericesc şi altele.

Între ctitoriile ciorogariene se remarcă prin valoarea, frumuseţea şi însemnătatea ei reşedinţa episcopală, ce a conferit Episcopiei Oradiei, şi ea, o prestanţă binemeritată între instituţiile româneşti interbelice care au depus eforturi considerabile pentru afirmarea şi consolidarea României Mari.

Mergând departe, pe firul istoriei, întâia reşedinţă episcopală din Ţara Crişurilor pare să fi fost pe lângă curtea voievodală a lui Menumorut, din cetatea Bihariei, în sec. al IX-lea, care, invocând în tratativele cu trimişii lui Arpad suzeranitatea împăratului ortodox de Bizanţ, adeverea organizarea bisericească a ţinutului său, condusă de un episcop, sfetnicul său, aşa cum era şi la celelalte voievodate. Nu întâmplător, tot aici, după  cucerirea maghiară, s-a instaurat sediul comitatului Bihor şi o episcopie latină catolică, spulberându-se astfel centrul politic şi bisericesc al subjugaţilor români.(1)

De-abia pe  la sfârşitul sec. al XVII-lea au fost îngăduiţi episcopi ortodocşi la Oradea, avându-şi sediul pe lângă vechea biserică din Velenţa, centrul ortodox al urbei. Diploma leopoldină din 4 martie 1695 pomeneşte de un episcop „schismatic” la Oradea, Efrem Banianin, aflat aici încă din vremea stăpânirii turceşti. În socoţile bisericii din Velenţa pentru anii 1690-1691 stă scris: „Pentru retezul la căputul (poarta n.n.) residenţiei episcopeşti s-a plătit 18 cruceri, pentru un car de spini la residenţie s-a dat 6 cruceri”.(2)

Urmaşul episcopului Efrem a fost Petru Hristofor, care a păstorit aici până în anul 1712, în aceeaşi reşedinţă episcopală, după care, sub puternica presiune a Episcopiei romano-catolice din Oradea, privilegiată de Habsburgi, Episcopia ortodoxă n-a mai primit dreptul de a avea un ierarh titular, Bihorul intrând sub jurisdicţia Episcopiei Aradului, ce conducea administraţia bisericească printr-un Consiliu Eparhial numit Consistoriu. Reşedinţa Consistoriului a rămas în vechea matcă ortodoxă a Velenţei, lângă impunătoarea biserică ce s-a înălţat aici între anii 1768-1779 şi care a preluat titlul de catedrală episcopală a unui scaun vlădicesc văduvit samavolnic  de titularul legitim.

Incendiul năprasnic şi devastator de trei zile din anul 1836, care a distrus o bună parte a clădirilor din Oradea, a mistuit şi reşedinţa Consistoriului.

După zidirea Bisericii cu Lună (1784-1790), centrul bisericesc şi naţional s-a strămutat treptat în Oraşul Nou, astfel că şi Consistoriul, ce avea în componenţa lui pe cei mai de vază clerici şi mireni ai urbei, s-a apropiat de noua catedrală, menită şi dorită să devină şi ea episcopală şi în jurul căreia au gravitat cele mai însemnate evenimente ale vieţii românilor din Bihor în toată această perioadă, până la Marea Unire.

Consistoriul a avut abia în anul 1882 o reşedinţă proprie, când s-a cumpărat o casă modestă în centrul oraşului, pe strada Poştei nr. 6, cu suma de 6250 florini, care a servit ca locuinţă vicarului episcopesc, preşedinte al Consistoriului şi pentru birourile consistoriale.  Era o casă veche, fără etaj, întunecoasă, cu igrasie, desfăşurată în două aripi, cu 6 şi respectiv 5 camere, joasă şi retrasă de la frontul stradal.

În anul 1912 s-a mai cumpărat o casă veche, vizavi de Biserica cu Lună, str. Capucinilor nr. 1, cu 120.000 de coroane, bani împrumutaţi, cu scopul de a se clădi în locul ei o reşedinţă episcopală. Lipsa fondurilor a năruit însă acest plan.(3)

Odată cu făurirea României Mari, visul milenar al tuturor românilor, descătuşată de orice înlănţuiri, viaţa bisericească a credincioşilor transilvăneni a căpătat un puternic avânt de afirmare şi organizare, restaurându-se vechile scaune episcopale de la Oradea, în 1920, de la Cluj, în 1921, de la Sighet, în 1937 şi apoi în Banat, la Timişoara, în 1939.   S-a împlinit astfel planul mitropolitului Andrei Şaguna de a avea o puternică centură de cetăţi spirituale la graniţa etnică de vest a tării, pentru apărarea şi propăşirea fiinţei naţionale.

La istorica vizită a regelui Ferdinand I, din 23 mai 1919, în Oradea de curând intrată sub administraţia statului român, Roman Ciorogariu, în calitate de vicar şi preşedinte al Consistoriului, a înfăţişat suveranului doleanţa cea mare a românilor ortodocşi din Bihor de reînfinţare a Episcopiei. Primind pe loc un cald răspuns afirmativ şi încurajat de această făgăduinţă, Ciorogariu a înaintat regelui la 15 ianuarie 1920 un amplu şi documentat memoriu în favoarea acestui act, în care solicită, între multe altele, „edificarea unui local pentru reşedinţa episcopească şi Consistor, eventual prin cedarea cu drept de proprietate a vreunui edificiu de stat potrivit, cum e edificiul curţii de apel, care ar fi să se desfiinţeze, precum şi un milion de lei pentru investirile necesare la serviciul arhieresc, în special aranjarea unei capele, mobilarea reşedinţei şi birourilor consistoriale şi instalarea unei tipografii şi librării.”(4)

La 14 septembrie 1920 s-a oficializat mult doritul ideal: „Vechea episcopie ortodoxă română din Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”,   lege votată în Senat la 23 iunie 1920, cu unanimitate de voturi, iar la Adunarea deputaţilor la 13 august 1920.

Congresul Naţional Bisericesc a organizat desfăşurarea procedurilor de punere în aplicare a legii, arondându-se teritoriul Episcopiei, împărţirea în cele 12 protopopiate, organizarea centrului eparhial, constituirea cercurilor electorale cu deputaţii sinodali care vor alege pe viitorul episcop.

În miezul acestei efervescenţe, vicarul Roman Ciorogariu, purtând grija găsirii unui edificiu corespunzător pentru reşedinţa Episcopiei, face următorul demers către oficialităţile de resort ale Primăriei din Oradea:

Onoratului prezidiu al Biroului de încartiruire

Oradea Mare

În 16 octombrie a.c. se va ţine alegerea de episcop ortodox român în Oradea Mare. După alegere va urma instalarea episcopului şi întregirea gremiului consistorial în condiţiunile recerute autorităţii episcopale.

Considerând că Consistoriul nostru cu actualul său preşedinte vicar episcopesc ocupă localurile mici şi strâmte din str. Poştei nr. 6, cari sunt absolut necorespunzătoare vazei episcopeşti şi neîncăpătoare viitorului Consistor întregit.

Considerând că Episcopia este o instituţiune de drept public cu o însemnată misiune culturală-socială,

Rugăm onoratul Birou de încartiruire să ne pună la dispoziţie ca reşedinţă pentru noul nostru episcop şi biroul consistorial casa din Calea Regele Ferdinand (Rakocy ut) nr. 40 a Societăţii pentru regularea apei Barcăului, care avându-şi sediul în Ungaria este lichidată şi edificiul ei serveşte acum ca locuinţă unor familii.

În schimbul acelui edificiu, oferim onoratului Birou de încartiruire casa noastră din strada Poştei nr. 6, cari în 2 aripi cuprinde: de-o lature 6 camere mici cu o cucină (bucătărie n.n.), de altă lature 4 camere şi  1 cameră pentru servitor.

Fiind instituţia episcopiei noastre de interes general cultural şi după ce prin fastul ei se va ridica şi splendoarea oraşului, rugăm onoratul Birou de încartiruire să execute de urgenţă cererea noastră ca să ne putem muta reşedinţa episcopească şi biroul consitorial încă înainte de iarnă.

Oradea Mare, la 16/29 sept. 1920

Roman Ciorogariu

Arhimandrit, vicar episcopesc (5)

Este luată în considerare apoi şi o altă variantă a rezolvării cel puţin de moment a problemei, aşa cum se consemnează în procesul verbal al şedinţei senatului epitropesc al Consistoriului, ţinută la 5 octombrie 1920, sub conducerea preşedintelui Roman Ciorogariu:

„Constatându-se că actualul birou consistorial este neîncăpător pentru viitorul Consistoriu întregit, tot aşa n-avem reşedinţă pentru viitorul episcop, iar din cauza scumpetei de moment nu ne putem gândi la zidire, de altă parte nedispunând de fondurile necesare, Consistorul a cerut Consiliului Dirigent, respectiv Guvernului, să ia în bugetul statului suma necesară pentru organizarea Episcopiei din Oradea Mare.

Consistoriul se autosesizează,  până la rezolvarea chestiei reşedinţei, să închirieze un local potrivit pentru biroul consistorial şi reşedinţa episcopească. Să ceară succesiv lichidarea sumei luate în bugetul statului, în mărimea şi după necesităţile ce se vor ivi.

Totodată să continue demersurile pentru cumpărarea casei fundaţiei „Gojdu” din str. Şaguna (Capuţinilor) nr. 3, vecină cu a noastră, ca pe acel loc să se zidească reşedinţa.” (6)

Satisfacţia şi bucuria generală a alegerii în scaunul episcopal a ferventului luptător naţional şi bisericesc Roman Ciorogariu a fost curând umbrită de odiosul atentat de la Senat din 8 septembrie 1920 ce a frânt braţul său drept, rămas paralizat. Astfel că abia după patru luni de suferinţă în spitalul Colţea din Bucureşti a putut primi hirotonia întru arhiereu, la 26 martie 1921.

Între timp s-a ivit însă o ocazie cât se poate de favorabilă achiziţionării unui imobil ce corespundea cu prisosinţă cerinţelor visatei reşedinţe episcopale. În imediata apropriere a vechii şi impropriei rezidenţe consistoriale, pe strada Poştei nr. 3, se oferea spre vânzare o fastuoasă clădire aflată în proprietatea lui Dr. Grosz Imre, pregătit să plece în Ungaria.

Edificiul a fost conceput şi realizat în anul 1905 de către arhitectul Rimanoczy Kalman jr., cu o faţadă impresionantă ce-i conferă aspectul unui palat, în stil eclectic, cu elemente neogotice şi romanice împletite într-un original fast inconfundabil.

Luându-se oficial legătura cu proprietarul, acesta depune la sfârşitul lunii ianuarie 1921 o  ofertă de vânzare, prin care cere un preţ de 1.300.000 lei, plătit în coroane maghiare, cu echivalentul a 7 coroane la un leu. Propune ca termen de predare a etajului şi a unei locuinţe cu şapte camere de la parter data de 1 mai 1921, iar restul camerelor, ocupate de chiriaşi, vor fi evacuate până la 1 noiembrie. Pretinde Consistoriului să-i afle o altă locuinţă, cu patru camere, în centrul oraşului, pe care să o achiziţioneze. Consistoriul va reţine din preţul convenit suma de 60.000 lei, pentru a se achita o  datorie a lui Grosz la o bancă din Budapesta. Preţul se va plăti la 30 de zile de la data ofertei.(7)

Întrucât Consistoriul nu dispunea nici pe departe de suma necesară achiziţionării doritului imobil, singura soluţie era să se apeleze la guvernul României pentru a o acoperi. Pentru începerea demersurilor în acest sens, Roman Ciorogariu, aflat în spitalul de la Colţea, încredinţează pe asesorul Consistoriului, Andrei Horvat, protopopul Oradiei, să obţină o evaluare oficială a clădirii de către organele locale abilitate.  Oficiul edil de pe lângă Prefectura judeţului Bihor a făcut această evaluare la suma de 1.200.000 lei, dimpreună cu un plan al casei, expediind-o la 11 februarie 1921.(8)

În acelaşi timp, prevăzător, de pe patul spitalului solicită o consultanţă juridică de specialitate reputatului avocat Aurel Lazăr, personalitate de vază în epocă şi fiscal (jurisconsult) al Consistoriului. Acesta cercetează îndeaproape toate aspectele tranzacţiei şi-i dă aviz favorabil, la 22 februarie 1921, cu observaţii de detaliu şi recomandări precise. L-a vizitat în Bucureşti pe suferindul nou ales episcop şi au dezbătut împreună chestiunea, după care Aurel Lazăr trimite o scrisoare Consistoriului cu toate aprecierile sale, adăugând optimist în post scriptum:”Părintele episcop e bine, peste o lună va fi acasă.”(9)

În final, Consistoriul răspunde lui Grosz Imre, că se poate oferi suma de 1.200.000 lei, plătiţi în monedă românească nu în coroane. Cere predarea locuinţei proprietarului de la parter şi a chiriaşului Lichtman Mor de la etaj până la 1 mai 1921, iar a celorlalte locuinţe închiriate până la 1 noiembrie 1921, pentru  care se va reţine o garanţie de 300.000 lei. Nu se obligă a găsi o altă locuinţă lui Grosz, ci oferă doar un sprijin moral în această privinţă.(10)

Dr. Grosz Imre este de acord cu suma oferită şi cu condiţiile adiacente şi depune oferta sa în acest sens, prelungită până la 15 martie 1921.(11)

S-a ajuns astfel la perfectarea tranzacţiei şi la 31 martie 1921 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare la suma de 1.200.000 lei, cu clauzele convenite.

Pregătind din vreme acest moment, la  10 martie 1921, Roman Ciorogariu înaintează Ministerului Cultelor şi Artelor întreaga documentaţie a  problemei, cele două oferte ale lui Grosz Imre şi contraofertele Consistoriului, evaluarea Oficiului edil, cu planul casei şi scrisoarea lui Aurel Lazăr, toate însoţite de scrisoarea sa către ministru, vechiul prieten apropiat şi împreună-luptător pe baricadele cauzelor naţionale încă din vremea când era la Arad, Octavian Goga. Mesajul scrisorii este cât se poate de expresiv:

Domnule Ministru

În legătură cu cererea noastră de a ne da mijloacele materiale pentru cumpărarea unei case pentru reşedinţa episcopală, avem onoarea a Vă prezenta alăturat planul casei asupra căreia stăm în târg, dimpreună cu expertiza serviciului edil din Oradea Mare.

Chestia aceasta a devenit actuală prin apropiata noastră hirotonire şi investitură regală, deoarece localul de acuma este  o casă mică, igrasioasă, imposibilă pentru o reşedinţă episcopală, cu un mobilier vechi, de pe vremea primului prezident consistorial şi apoi mitropolit Miron Romanul, din anul 1870.

Casa de sub târguială este situată în loc de frunte, în centrul oraşului, în care casă se pot instala şi birourile Consistoriului. Cumpărarea este urgentă, pentru că putem fi expuşi la retragerea ofertei şi atunci altă casă potrivită în Oradea Mare nu se află. Proprietarul a lăsat-o cu preţul ultim de 1.300.000 lei. Noi i-am oferit 1.200.000 lei şi sperăm să o şi căpătăm cu acest preţ, dacă vom plăti, cu ocazia încheierii contractului, întreg preţul, ca astfel proprietarul să poată trece în Ungaria.

Întrucât în bugetul anului 1920 a fost luată suma de 1.500.000 lei pentru Episcopia Orăzii Mari, vă rugăm să dispuneţi să ni se plătească această sumă pentru acoperirea preţului de cumpărare:1.200.000 – eventual 1.300.000 lei; plusul s-ar întrebuinţa pentru mobilier, iar pentru investiţiile ulterioare am mai lua o sumă de 1.500.000 lei în bugetul statului pe anul 1921, precum am mai cerut aceasta.

Din parte-ne, aflăm foarte avantajoasă această cumpărare, deoarece casa a fost zidită din cel mai solid material de un reputat arhitect pentru sine; ca exterior are aspectul unui palat. Vaza Bisericii noastre ortodoxe de stat pretinde, după cele mai modeste aprecieri, o reşedinţă cel puţin ca şi casa recomandată aici de noi spre cumpărare, între palatele impozante ale Episcopiilor romano-catolică şi greco-catolică.

Primiţi, Vă rugăm, Domnule Ministru, expresiunea celor mai distinse consideraţiuni.

Roman Ciorogariu

Prezidentul Consistoriului ortodox român din Oradea Mare(12)

Această scrisoare  era finalizarea unei strategii gândite de cel care adesea îşi semna articolele cu pseudonimele „Unchiaşul” sau „Preotul bătrân”, căci la puţină vreme după alegerea sa ca episcop, a fost vizitat la Oradea de  Octavian Goga, pe care l-a întâmpinat cu bucurie în gara urbei şi l-a condus cu trăsura la sărăcăcioasa reşedinţă de pe str. Poştei nr. 6, alegînd un traseu deloc întâmplător. Au trecut pe lângă palatul baroc al reşedinţei Episcopiei romano-catolice (devenit mai târziu Muzeul Ţării Crişurilor) şi apoi pe lângă palatul reşedinţă al Episcopiei greco-catolice, după care au descins în umila casă reşedinţă ortodoxă a Bisericii naţionale.

Desigur, sufletul „poetului pătimirii noastre” a fost profund mişcat de situaţia umilitoare în care se afla noua Episcopie a românilor ortodocşi majoritari şi a promis încă atunci că va interveni pe lângă guvern pentru a acorda Episcopiei Oradiei o subvenţie consistentă izbăvitoare.(13)

Şi, iată, acum s-a ivit şi prilejul de întrupare a făgăduinţei, ceea ce s-a şi petrecut. La intervenţia lui Octavian Goga, ministrul de resort, guvernul a aprobat de îndată alocarea sumei de 1.500.000 lei pentru cumpărarea reşedinţei în cauză, diferenţa de 300.000 lei fiind acordată pentru procurarea mobilierului necesar.

Cu marea bucurie a izbândei, de pe patul spitalului Colţea din Bucureşti, Roman Ciorogariu trimite imediat la Oradea secretarului Consistoriului, Zaharia Moga, actul oficial guvernamental al subvenţiei, însoţit de o scrisoare  în care îi dă îndrumări precise asupra procedurilor bancare ce trebuie urmate, pentru ca finalizarea tranzacţiei să se facă în cele mai sigure şi mai bune condiţii, fiind o acţiune de o atât de mare însemnătate pentru noua instituţie episcopală. Merită să ne plecăm atenţia asupra acestui document:

Domnule Secretar

Aici îţi trimit ordonanţarea sumei de 1.500.000 lei împreună cu evideroul (borderoul n.n.) vizat pe numele D-tale şi cu  avizul inspectoratului pentru perceptorat ca să achite această sumă de preferinţă.

D-ta vei prezenta imediat la perceptorat aceste acte ca să fie luate la cunoştinţă şi să pregătească banii pe sâmbătă. Trebuie însă să contăm şi cu cazul că nu vor avea bani, drept care vei merge cu această ordonanţare la Bihoreana, eventual şi mai bine la Banca Naţională ori Banca Românească, cari sigur vor avea acest numerar gata să ni-l reverse pe ziua de sâmbătă şi întrucât vreuna n-ar avea banii, să-i avem de la una din aceste bănci şi să-i achităm.

Întrucât în lipsa permisului pretins de contract pentru trecerea sumei de 1.200.000 lei în Ungaria Grosz ar denega primirea banilor, să-i elocaţi în depozit judecătoresc, consultând în privinţa aceasta pe Dl.Dr. Zigre ori pe Dl. Dr. G. Popa. Altmintrelea,  în decursul săptămânei vom solicita acest permis.

Sub 2/ îţi trimit ordonanţarea ajutoarelor preoţeşti, virate tot pe numele D-tale.

Sub 3/ îţi trimit actele referitoare la cumpărarea casei.

Părintele Horvat va sosi probabil sâmbătă acasă, dar D-ta dacă poţi isprăveşte şi mai nainte de a sosi el, însă cu ajutorul unui avocat, ca să nu se facă greşală de formă.

Dacă mâna mă va lăsa, cu ajutorul lui Dumnezeu în Lunia mare voi pleca acasă, avizându-vă despre aceasta cu câteva zile mai nainte.

Să-l întrebi pe Grosz dacă-mi vinde mobila şi cu ce preţ.

Fiţi sănătoşi.

Bucureşti, 4 IV  921

Roman Ciorogariu(14)

 

După trei săptămâni, aşa cum a prevăzut, a părăsit spitalul şi la 26 martie 1921 a primit hirotonia întru arhiereu în capela Sf. Mitropolii din Bucureşti, săvârşită după rânduială de un sobor arhieresc în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, de faţă fiind înalţi demnitari bisericeşti şi de stat, senatori şi deputaţi parlamentari bihoreni, alte personalităţi civile şi militare. I s-a făcut investitura prin înmânarea cârjii arhiereşti de către regele Ferdinand I, odată cu decretul de confirmare ca episcop al Oradiei, după mai bine de două sute de ani de aşteptare şi suspine.

Astfel că la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim al anului 1921 a intrat triumfal şi episcopul Roman Ciorogariu în templul istoric al Bisericii cu Lună, devenită de acum catedrală episcopală, spre marea satisfacţie a tuturor sufletelor creştinilor dreptmăritori.(15)

Întronizarea noului arhipăstor nu s-a făcut însă decât la 1 octombrie 1921,  căci s-a aşteptat până s-a putut intra măcar parţial în reşedinţa episcopală nou dobândită.

Chiar dacă fostul proprietar s-a mutat şi a părăsit parterul îndată după primirea banilor, restul camerelor, ocupate de chiriaşi nu s-au eliberat decât târziu, toamna.(16)

De aceea, cu acelaşi spirit preventiv, Roman Ciorogariu intervine la Primăria oraşului pentru a rândui alte locuinţe chiraşilor din imobil spre a putea fi evacuaţi şi tot odată să nu repartizeze spaţiile disponibilizate, în acea perioadă de după război când erau destule familii care nu aveau unde să-şi plece capul.

Către Biroul de încartiruire al oraşului Oradea Mare

Binevoiţi a cunoaşte că Consistoriul nostru a cumpărat casa avocatului Dr. Emeric Grosz din str. Poştei nr. 3, cu scopul de a instala acolo reşedinţa episcopală şi birourile consistoriale.

Considerând că reşedinţa episcopală va trebui să aibe caraterul unui mănăstiri şi să fie scutită de zgomotul lumesc, Vă rugăm să nu mai faceţi nici o rechiziţie în casa noastră din chestiune, dându-ne tot concursul ca până la dat de 1 noiembrie a.c. succesiv să evacuăm şi locuinţele ocupate de actualii locatari.

Oradea Mare, la 5 mai 1921.

Roman Ciorogariu(17)

 

Validarea cumpărării imobilului s-a făcut în şedinţa Sinodului eparhial din 4 octombrie 1921, exprimându-se calde mulţumiri Ministerului Cultelor şi Artelor pentru generoasa subvenţie.(18)

O altă grjă de căpetenie a fost înzestrarea noii reşedinţe  cu un mobilier pe măsura fastului cuvenit unei instituţii de un asemenea rang. Avea la dispoziţie suma de 300.000 lei cu acest scop. Am văzut într-o scrisoare anterioară că ierarhul se interesa de Grosz Imre dacă îi vinde şi mobilierul din saloanele sale, dar nu avem mărturii dacă s-au făcut şi astfel de tranzacţii.

Un document din arhiva Episcopiei Oradiei în care se consemnează evidenţa cheltuielilor făcute pentru casa şi mobilierul reşedinţei episcopeşti se menţionează că la 30 ianuarie 1922 s-a cumpărat mobilă pentru două saloane de la Sternberg în valoare de 21.000 lei. Corelând aceasta cu informaţia documentară că s-a discutat anterior varianta cumpărării de mobilier de la Viena, putem deduce că Sternberg era numele unei firme vieneze de profil, de la care s-a cumpărat acea mobilă.(19)

Valorosul mobilier se păstrează şi azi în stare foarte bună, distingându-se garniturile în stil baroc din lemn de mahon cu încrustaţii de sidef.

Acelaşi document menţionează achiziţionarea multor obiecte mărunte de sufragerie, bucătărie, sticlărie, ornamentale, mic mobilier etc., totalizând valoarea lor în luna ianuarie 1922 la suma de  24.798,75 lei, în februarie 2.250 lei şi în martie 29.279,82 lei, după care evidenţele se opresc.(20)

Socotim că se vor fi făcut în bună măsură şi renovări ample ale principalelor saloane, astfel că noul titular al scaunului vlădicesc şi-a mutat la parter cabinetul episcopal, cancelaria şi locuinţa.

S-a instalat apoi Consistoriul eparhial, supremul for de conducere, sub preşedinţia episcopului, cu trei secţii: bisericesc, cultural şi epitropesc. Acum episcopul şi colaboratorii săi aveau condiţii optime de muncă şi astfel roadele au crescut necontenit.

Încă din 1921 s-a amenajat la etaj o capelă, al cărei iconostas a fost realizat de Şcoala de Arte şi Meserii din Oradea, în 1931, iar pictura iconostasului de Anastase Damian, în 1932. Alături s-a înfiinţat un muzeu bisericesc.(21)

Tot la reşedinţă s-a constituit biblioteca eparhială, îmbogăţită în anul 1926, când Roman Ciorogariu a cumpărat cu 30.000 lei valoroasa bibliotecă a fostului mitropolit Vasile Mangra.  Aici a funcţionat o vreme şi Academia Teologică din Oradea, iar la subsol s-a instalat în anul 1925 tipografia diecezană, de sub teascurile căreia s-a izvodit foaia eparhială menită să încrusteze în suflete Legea Românească şi s-au tipărit cărţile  Zilelor trăite de preavrednicii noştri înaintaşi.(22)

Pe locul vechii reşedinţe a Consistoriului din str. Poştei nr.6 s-a edificat între anii 1934–1936, în ultimul an de viaţă a episcopului Roman Ciorogariu, casa preoţimii, o impozantă clădire cu trei nivele, pentru care s-a cheltuit suma de 2.300.000 lei.(23)

Întru cinstirea memoriei episcopului-ctitor al Episcopiei Oradiei, imediat după trecerea sa la cele veşnice, strada pe care se află reşedinţa episcopală a primit numele lui Roman Ciorogariu. Autorităţile horthyste au schimbat în anul 1940  denumirea în strada Adolf Hitler, devenită sub regimul comunist Porţile de Fier, pentru ca după 1989 să se restatornicească numele ce i se cuvine cu adevărat, strada Episcop Roman Ciorogariu, ca însemn al omagiului nepieritor.

O importantă renovare a reşedinţei episcopale s-a făcut în timpul arhipăstoriei episcopului Vasile Coman, un mare cinstitor dar şi un vrednic urmaş al întâiului ierarh al eparhiei. Sub purtarea sa de grijă a fost reparată faţada, s-a restaurat capela episcopală şi pasajul scărilor centrale, înzestrate cu picturi semnificative, realizate de pictorul Eremia Profeta şi cu vitralii valoroase, s-a reamenajat şi s-a extins muzeul eparhial, s-a reînfiinţat tipografia diecezană şi revista Legea Românească, Facultatea de Teologie şi multe altele, vădindu-se astfel continuitatea spiritului pe care Roman Ciorogariu l-a imprimat dintru început întregii instituţii ecleziastice.

Preluând acest spirit, deodată cu mitra şi cârja venerabilului arhipăstor pe care le-a purtat în semn de omagiu la instalarea în scaunul marelui înaintaş, Preasfinţitul nostru Episcop Sofronie a purces de îndată la restaurarea integrală a istoricei reşedinţe episcopale, spre a o pune în lumina autentică a valorilor sale, redându-i fastul ei de odinioară şi aşezând-o la locul ce i se cuvine în cadrul vieţii noastre bisericeşti, sociale şi culturale, ca o emblemă a spiritualităţii noastre creştineşti şi naţionale.

 

 

Note:

 

1. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Viaţa bisericească a românilor din părţile nord-vestice ale ţării până la începutul secolului al XVIII-lea,  în vol. Mărturii-evocări, Oradea, 1980, p.155-156.

2. Florian Dudaş, Constantin Butişcă, Cosmin Pintea, Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului, Oradea, 2004, p.33.

3. Actele Sinoadelor eparhiale ale Eparhiei ortodoxe române a Orăzii Mari, Oradea, 1922, p.135.

4. Ibidem.

5. Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, fond episcop Roman Ciorogariu, nr.1121  Pl./ 1920.

6. Ibidem. 74/B.

7. Idem, nr.74/B  1921.

8. Idem, nr.214 Pl. / 1921.

9. Idem, nr.35 Pl. / 1921.

10. Ibidem.

11. Idem, nr.235 Pl. / 1921.

12. Idem, nr. 416/1921.

13. Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei în ultimii două sute de ani, Oradea, 1984, p.362.

14. Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, fond cit., nr.56/1921.

15. Din activitatea bisericească…, op. cit., p.171.

16. Ibidem.

17. Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, fond cit., nr.794 Pl. / 1921.

18. Idem, nr.1923 Pl. / 1921.

19. Idem, nr.214 / 1922.

20. Ibidem.

21. Din activitatea bisericească…, op. cit., p.365.

22. Idem, p.176.

23. Idem, p.363.