Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / 120 de ani de la sfințirea bisericii parohiale din satul Șuștiu

120 de ani de la sfințirea bisericii parohiale din satul Șuștiu

În Duminica a douăzeci și patra după Pogorârea Sfântului Duh, 6 noiembrie 2022, credincioșii Parohiei Șuștiu din Protopopiatul Beiuș au avut bucuria ca în mijlocul lor să fie prezent Episcopul Oradiei, Preasfințitul Părinte Sofronie, care a săvârșit Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de preoți și diaconi în biserica de enorie.

Lăcașul de cult al parohiei este închinat Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, serbați în Biserica Ortodoxă la data de 8 noiembrie, ceea ce face ca vizita pastorală a Chiriarhului locului să se constituie într-o binecuvântată înainteprăznuire a hramului bisericii. Mai mult decât atât, bucuria sărbătoririi ocrotitorilor este însoțită de un însemnat jubileu aniversar, în acest an împlinindu-se o sută douăzeci de ani de la evenimentul târnosirii lăcașului de închinare ortodox din Parohia Șuștiu, sub protia Protopresbiterului Vasile Papp, Protopopul Beiușului, la 29 decembrie 1902.

Dumnezeiasca slujbă duminicală a prilejuit meditația Bisericii asupra minunii învierii fiicei mai marelui sinagogii, Iair, prefațată de tămăduirea miraculoasă a femeii cu scurgere de sânge, ambele săvârșite de Domnul Iisus Hristos în Capernaumul Galileii (Luca 8, 41-56). În continuarea evocării textului evanghelic, Preasfințitul Părinte Sofronie a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc, propovăduindu-L pe Domnul Iisus Hristos ca Biruitor și Mântuitor al lumii, Cel Care nu doar că ne ajută și ne tămăduiește, ci ne salvează din ghearele morții celei veșnice, dând sens vieții noastre.

În incipitul predicii, Chiriarhul locului i-a povățuit pe credincioși să vadă în Domnul Hristos nu doar pe Cel Care a venit în lume ca să aducă alinare și să vindece suferințele oamenilor, ca un „funcționar” responsabil cu confortul sufletesc și trupesc al omului, ci, în chip esențial, să-L recunoască pe Unsul Domnului cel mult așteptat de întreaga omenire, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru a aduce mântuirea, adică posibilitatea omului de a birui împărățirea morții prin Biruința Sa. Dincolo de vindecarea femeii cu scurgere de sânge și de învierea fiicei lui Iair, noi trebuie să înțelegem că Domnul Iisus Hristos a venit ca să ne vindece pe toți de moartea cea veșnică; nu o simplă aducere la viață, cum s-a întâmplat cu fiica lui Iair, care doar s-a întors la viață și apoi, când și-a încheiat călătoria pământească, s-a dus acolo unde se duc toți oamenii, din cauza căderii lui Adam. Ci El a venit în lume ca să ne vindece pe noi de moartea cea mai cumplită, prin Învierea Sa, care nu este o simplă revenire la viață, ci Învierea spre viața cea veșnică, ca să ne dăruiască și nouă nu doar o simplă readucere la viață, ci însăși viața cea veșnică, pe care, din darul lui Dumnezeu, nu datorită meritelor noastre sau a virtuților și faptelor noastre, și așa insuficiente, o vom moșteni și nădăjduim ca împreună cu Fiul Său să fim, iar nu în întunericul din care a venit să ne scoată pe noi, oamenii.

De aceea, în ierarhia priorităților lăuntrice ale creștinului trebuie să primeze preocuparea pentru viața cea veșnică, pentru lucrările sufletești care îl fac pe om încă din existența pământească să resimtă starea de mângâiere și odihnă neumbrită din Împărăția cerurilor, ferindu-se de variatele, numeroasele și insidioasele uneltiri ale celui viclean. Grija noastra principală aceasta se cuvine să fie, atenția maximă la viața noastră. Aici, pe pământ, sunt multe ispite și multe căi prin care prințul minciunii, stăpânitorul lumii acesteia și îngerul cel căzut,  caută să ne înstrăineze de Dumnezeu, să ne depărteze de El, să ne facă străină Evanghelia Mântuitorului, care este Vestea cea Bună a nemuririi, a vindecării de moarte! De aceea, în special și îndeosebi în timpurile noastre, lucrează taina fărădelegii prin multa suspiciune, răspândită în lume printr-o adevărată rețea infernală, prin care oamenii sunt invitați să fie extrem de critici și lipsiți de îngăduință, nu atât cu propria viață – și ce bine ar fi, căci aceasta duce la smerenie, care este maica virtuților și a înțelepciunii ce ne învață cât de mult ne iubește Dumnezeu și cât de tare depindem noi de El –, ci cu aproapele și, vai nouă, critici chiar față de Dumnezeu, judecându-L pe Cel Care îngăduie atâta suferință, vrajbă, dezbinare și războaie, El Care este Atotputernic. Numai că pierdem din vedere dragostea imensă a lui Dumnezeu, Care ne respectă total libertatea, ceea ce se întâmplă rău în lume datorându-se mândriei demonice care ne-a molipsit pe noi, oamenii.

Asemenea lui Hristos, misiunea Bisericii nu se rezumă la onorabile acte de filantropie sau nobile acțiuni cu caracter social, utile și necesare, ci ea are ca obiectiv fundamental înduhovnicirea perspectivei omului asupra vieții (și morții), oferindu-i acestuia îndrăzneala de a conlucra cu harul dumnezeiesc și a fi lumina lumii și sarea pământului. Se cuvine, așadar, ca înțelegând taina cea mare care se lucrează prin Hristos în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra noastră, să înțelegem mai ales acum, când timpurile o cer, ce rol extraordinar are Biserica, cu toate prigonirile la care este ea supusă! Tocmai de aceea este supusă la prigoniri de către tatăl minciunii, pentru că nu suportă misiunea sfântă a Bisericii de a întoarce umanitatea și de a o împăca cu Dumnezeu și a o întoarce la Tatăl Cel Ceresc. Astfel, rostul nostru, ca fii și fiice ale Bisericii, acesta este, de a vesti întregii umanități dragostea lui Dumnezeu și biruința definitivă a Fiului Său înomenit asupra morții, iar prin El, Cel Întâi-Născut din morți, Darul cel mare pe care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, îl lucrează asupra vieților noastre, chemându-ne și pe noi să ne întoarcem din moarte la viață, de la minciună la adevăr, la Adevărul lui Dumnezeu! Căci Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru moarte și infern sau pentru a fi robul răutății, ci pentru libertatea măririi, ca fiu al lui Dumnezeu din dar, nu prin fire, în veșnicia comuniunii de iubire a Preasfintei Treimi.

În încheiere, având conștiința de celule vii ale Trupului hristic al Bisericii, Ierarhul i-a îndemnat pe credincioși să aibă o cugetare și o înfăptuire conforme cu vocația de frate al lui Hristos și fiu al lui Dumnezeu, strașnic înrâuriți de responsabilitatea de neocolit pe care o avem față de Cel Care ne-a iubit cel mai mult. Înțelegem, așadar, ce responsabilitate uriașă ne revine nouă, creștinilor, ca în ciuda norului de minciuni care este în jur, în lume, noi să nu obosim a vesti neobosiți, pe baza norului de mărturii ale sfințeniei atâtor oameni sfinți, semenilor noștri cât de mult ne iubește Dumnezeu pe noi, oamenii! Cât de mult ne iubește, cât de mult ne dorește împreună cu El în viața cea veșnică. Pentru că noi, dragii mei, oricât ni s-ar părea că e prea mare responsabilitatea ce apasă pe umerii noștri, nu avem voie să pierdem din vedere faptul că nu suntem singuri! Nu doar că Dumnezeu e cu noi, nu doar că Îl purtăm pe Fiul Său în noi, că suntem botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ci suntem în comuniunea de dragoste a tuturor Sfinților, care sunt împreună cu noi, norul de mărturii care ne stă înainte! Căci Biserica nu se rezumă la ce suntem noi astăzi, ci ea este diacronică. Ea este de la începuturile ei, de la Pogorârea Duhului Sfânt, într-un continuum al succesiunii apostolice și slujirii generațiilor de creștini, din care fac parte și înaintașii noștri sfinți, ale căror trupuri odihnesc în cimitirele din jurul bisericilor și ale căror suflete se roagă împreună cu ceilalți Sfinți pentru noi și lumea întreagă. A sosit vremea să lăsăm la o parte ura și rivalitățile, răutățile și copilăriile și să înțelegem că toți suntem parte a aceleiași umanități, cu atât mai mult noi, creștinii, care, din toate timpurile și locurile, facem parte din același Organism mistic, Biserica. Rostul nostru este, și în vremurile de acum, de la crepusculul umanității, în pofida tuturor relelor din jur, necontenit să vestim dragostea lui Dumnezeu față de om și chemarea Lui nesfârșită la viața cea veșnică!

Încheierea programului liturgic a fost marcată de îndătinatele alocuțiuni ocazionale, ce au debutat prin cuvântul Părintelui Marian-Vasile Popa, Protopopul Beiușului, care a adresat mulțumiri Episcopului Oradiei pentru cuvintele ziditoare rostite la răstimpul predicii și pentru binecuvântarea arhierească, aducătoare de mult folos preoților și bunilor credincioși ai acestor locuri. În continuare, preotul paroh Călin-Daniel Pădurean și-a manifestat recunoștința față de Întâistătătorul Eparhiei Oradiei pentru bucuria duhovnicească pe care a făcut-o întregii comunități parohiale, sărbătorind pe patronii spirituali ai bisericii și omagiind jertfa înaintașilor care au trudit pentru înălțarea lăcașului de cult și s-au rugat cu credință și dragoste în acesta. Totodată, părintele paroh a adus tradiționalele urări de bine și felicitări Ierarhului Oradiei celei Mari, care, în urmă cu trei zile, a sărbătorit cincizeci și cinci de ani de viață, oferindu-i în dar o icoană cu Maica Domnului și Pruncul, înveșmântați în frumoasele straie populare românești, și cântând dimpreună cu toți cei prezenți nelipsitul și cordialul „La mulți ani!”.

În cele din urmă, Preasfinția Sa a mulțumit preoților și credincioșilor pentru primirea călduroasă și gândurile alese, dorindu-le tuturor să aibă parte de binecuvântarea cerească a lui Dumnezeu, întru pacea Domnului Hristos și sănătate deplină.