Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / „Omilie în memoria unui înger”

„Omilie în memoria unui înger”

În cea de a douăzeci și noua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, a celor zece leproși, 15 ianuarie 2022, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie în catholiconul celui mai vechi așezământ monahal din cuprinsul Eparhiei noastre, Mănăstirea Izbuc.

Citirea pericopei evanghelice din cadrul sfintei slujbe a adus în atenția credincioșilor importanța covârșitoare a recunoștinței în viața spirituală a persoanei umane, reflectată în minunea vindecării celor zece leproși (Luca 17, 12-19). După evocarea fragmentului lucan, Sfântul evanghelist Luca fiind singurul care consemnează tămăduirea miraculoasă a acestei colonii de leproși aflate la zona de confluență dintre „detestabila” Samarie și „reprobabila” Galilee a neamurilor, Chiriarhul meleagurilor Bihorului românesc a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc care, în siajul evenimentului trecerii la cele veșnice a mamei Preasfinției Sale, s-a constituit într-o subtilă adresare și încurajare către sufletul ei, făcând referire la îndemnul hristic către samarineanul tămăduit – „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” –, ca la un imperativ cu vădit caracter eshatologic ce ne trimite cu gândul la „trâmbița” cea din urmă care ne va chema din nou la viață, spre învierea vieții sau a osândei.

Încă din debutul predicii, Ierarhul Oradiei a evidențiat acest filon de interpretare eshatologică a dialogului dintre Învățătorul și samarineanul lepros, cunoscând faptul că textele biblice au, pe lângă realitatea istorică și obiectivă incontestabile, o inepuizabilă valoare teologică și simbolică. A fost nevoie ca să vină în lume Fiul lui Dumnezeu, să Se dea El, Cel fără de păcat, preț de răscumpărare pentru păcatele noastre, să moară pe Cruce, ca prin Sângele Său vărsat pe Golgota să fie spălate și iertate păcatele noastre, ca prin Învierea Lui să ne mutăm și noi din moarte la viață, prin credința în El. Aici înțelegem tâlcul cel profund al cuvintelor Mântuitorului cu care se încheie pericopa evanghelică: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit”. Trebuie să înțelegem mai mult decât un cuvânt de folos sau o concluzie cât se poate de firească în ordinea noastră, umană. Este mai mult decât atât, căci privește pe fiecare om în parte, trimițând la Împărăția cerurilor – direcția unde noi trebuie să mergem: „du-te!” –, spre locul gătit de Dumnezeu. Este o trimitere spre înțelegerea adâncului și sensului vieții noastre. Nu doar să se ridice samarineanul vindecat pentru că era la picioarele Domnului, ci ridicarea despre care vorbește Domnul este cu o mult mai lungă bătaie. Este chemarea pe care o adresează fiecăruia dintre noi în clipa cea din urmă, nu doar a vieții noastre de pe pământ, ci a existenței noastre până la învierea cea de obște. Este un cuvânt către întreaga seminție a lui Adam. „Ridică-te” este îndemnul sculării din morți, al învierii. Ridică-te din mormânt și du-te! Și unde te duci? Acolo unde ți-ai gătit loc.         

Recunoștința față de Domnul Hristos manifestată de samarineanul aflat în brațele morții indică faptul că recunoștința este o fațetă a „diamantului” credinței în Dumnezeu, care, alături de dragoste și nădejdea în Dumnezeu, îl face pe om să fie mai tare decât moartea, căci aceasta a fost „miza” Întrupării și Supliciului hristic, biruirea „boldului morții”. Apoi vine mesajul puternic al Domnului: „Credința ta te-a mântuit.” Prin credință ne mântuim și mergem spre Împărăția lui Dumnezeu. Cel care nu crede nu poate ajunge acolo unde Dumnezeu îl cheamă pe om. Doar cel ce crede se va mântui și va fi mântuit de cel din urmă vrăjmaș, care este moartea. Credința în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este cheia înțelegerii mântuirii noastre. „Adevărat zic vouă, cel care crede în Mine – spune Domnul – nu va muri, ci s-a mutat din moarte la viață”. Credința este, prin urmare, darul cel mare prin care putem să călătorim spre Împărăția lui Dumnezeu. Vindecându-i pe cei leproși, privind la cel care cu recunoștință vine să-I mulțumească și rostind aceste cuvinte, Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă, de fapt, să ne gândim la izbăvirea noastră din moarte! Căci boala cruntă a celor zece leproși și toate bolile prin care trecem noi sunt o pregustare a morții și o prevestire a faptului că viața pe pământ are un termen, dar care nu înseamnă sfârșitul. Chiar dacă trupurile noastre ajung în putrefacție, chiar în timpul vieții cum este în cazul leprei, chiar dacă trupurile noastre sunt date pământului, firii zidite de Dumnezeu, totuși, la înviere, din pulberea și cenușa pământului trupurile noastre vor învia spre nestricăciune, ca fiecare să se sălășluiască unde și-a rânduit. Nu știm noi proporția oamenilor care se vor mântui, dar așa cum zece leproși s-au vindecat și numai unul s-a întors, așa toți vom învia, dar doar cei care vor lupta toată viața ca să-și păstreze credința se vor mântui.

Concluzionând, Preasfinția Sa a făcut referire la pericopa Apostolului zilei (Coloseni 1, 12-18), prin care a relevat cheia de înțelegere duhovnicească a vindecării minunate a celor zece condamnați la trăirea morții încă în viață fiind. În Epistola către Coloseni din care am auzit un fragment adineaori, Apostolul neamurilor vorbește despre Împărăția iubirii, a Fiului iubirii lui Dumnezeu. Care este iubirea Tatălui pentru Fiul Său? Una totală, care are la temelie Jertfa. Își trimite Fiul în lume ca să moară pentru noi! Asta este dragostea lui Dumnezeu, fraților și surorilor! Tatăl ceresc Îl trimite pe Fiul aici, în lume, nu ca să Se încoroneze și să domnească peste toate împărățiile pământului, căci asta I-a propus-o Satana după cele patruzeci de zile de aspră postire. Împărăția lui Dumnezeu nu este în lumea aceasta, ci a venit în lume ca să ne scoată pe noi din moarte, pentru ca prin credința în El să fim mântuiți și să ni se deschidă nouă drumul spre învierea noastră din morți! Aceasta este taina vindecării celor zece leproși. E vindecarea noastră din moarte, căci lepra este chipul morții. „Credința ta te-a mântuit” este cuvântul pe care Domnul, astăzi, din Ceruri, ni-l transmite și nouă, căci numai prin credință ne vom putea mântui sufletele.

La Sfânta Liturghie, Episcopul Oradiei l-a hirotesit întru protosinghel pe ieromonahul Chiril Boroș, slujitor și viețuitor al acestei vetre călugărești.

De asemenea, atât la răstimpul liturgic al ecteniei pentru cei adormiți, cât și după Rugăciunea amvonului, Ierarhul Oradiei alături de soborul slujitor au înălțat rugăciuni de mijlocire pentru odihna și iertarea sufletului mamei Preasfinției Sale, Maria Drincec, dimpreună cu toți cei trecuți în veșnicie din neamul ei, la care s-a adăugat și marele nostru poet național, robul lui Dumnezeu Mihai Eminescu, de la a cărui naștere pământească, astăzi, numărăm 173 de ani.

La finele sfintei slujbe, Arhimandritul Mihail Tărău, exarhul mănăstirilor și așezămintelor monahale din Episcopia Oradiei și starețul Mănăstirii Izbuc, a ținut un cuvânt ocazional, aducând alese mulțumiri Ierarhului Oradiei pentru bucuria de a fi împreună cu obștea mănăstirii în rugăciune sfântă, manifestându-și, deopotrivă, sentimentele de recunoștință vie pe care viețuitorii de la Izbuc le poartă față de mama Chiriarhului locului, care a fost, este și vă rămâne unul dintre ctitorii de seamă ai mănăstirii din inima Munților Codru Moma, mereu alături, implicată și dispusă să sprijine bunul demers gospodăresc și misionar al așezământului monahal.

În încheiere, Preasfinția Sa a mulțumit în numele mamei sale pentru frumoasele cuvinte adresate, evidențiind faptul că deși doamna Maria Drincec s-a mutat în veșnicia lui Dumnezeu, din cele adunate în timpul vieții sale pământești va continua, de „dincolo”, prin purtarea de grijă a fiului ei mult iubit, așa cum a făcut și până acum, cu daniile ctitoricești către Catedrala Mântuirii Neamului, Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” a Oradiei Mari și Mănăstirea Izbuc, ca mulțumire sfântă și perpetuă adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate cu îmbelșugare în cei nouăzeci de ani de existență trupească.

Pr. Andi-Constantin Bacter