În cea de a doua zi a Praznicului împărătesc al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, luni, 13 aprilie 2026, comunitatea euharistică a credincioșilor din Parohia Oradea-Mihai Eminescu a trăit bucuria binecuvântată a serbării hramului, prilej cu care l-a avut în mijlocul ei pe Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, care a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie Pascală, în sobor de preoți și diaconi.

În cadrul Sfintei Liturghii a fost citită pericopa evanghelică rânduită, continuarea Prologului Evangheliei Sfântului Ioan Teologul (Ioan 1, 18-28), cuvânt de o adâncime teologică aparte, care descoperă taina nașterii din Dumnezeu și a chemării omului la o viață ce depășește limitele firii căzute și îl așază pe om în demnitatea oferită de Creatorul său.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Oradiei a așezat înaintea credincioșilor o perspectivă amplă asupra sensului Învierii, arătând că aceasta nu este doar punctul central al istoriei mântuirii, ci și cheia înțelegerii demnității omului. Omul nu este o realitate pierdută într-un Univers infinit și impersonal, ci făptura lui Dumnezeu chemată la o înălțime care transcende orice măsură omenească: aceea de a ne asemăna Fiului lui Dumnezeu prin Care toate au fost create, de a deveni la rândul nostru fii ai lui Dumnezeu:

„Mare este demnitatea pe care ne-o oferă Dumnezeu nouă, oamenilor, aceea de a ne chema fii ai lui Dumnezeu, născuți nu din poftă bărbătească, ci din Duhul Sfânt – cum am ascultat și în pericopa evanghelică de ieri. Duhul Sfânt Mângâietorul este Cel cu Care botează Fiul Cel Veșnic al Tatălui, înomenit la «plinirea vremii» din Fecioara Maria, Domnul nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu este Cel prin Care noi Îl vedem pe Tatăl, Îi vedem Iubirea nemărginită față de mărunta făptură umană. Trăim într-un Univers uriaș, creat de Dumnezeu și care, totuși, este Universul limitat. În acest Univers uriaș și vast în care trăim, Dumnezeu a lăsat o mică planetă, Pământul, pe care trăim noi. În această măruntă lume s-a revărsat atâta Iubire dumnezeiască, încât Creatorul Cosmosului, Tatăl Cel din Ceruri Care a zis și s-a făcut, Care pe toate le-a creat cu Cuvântul Său, prin Duhul Sfânt, Îl trimite pe Cuvântul Său să răscumpere pe cel care și-a folosit libertatea în mod greșit ascultând de ispita și căzând în capcana pe care îngerul cel căzut i-a întins-o în Paradis, ca să nu fie el singurul care s-a răzvrătit, dorind să se pună el în locul lui Dumnezeu; uitând că și el, căzutul, spre deosebire de Dumnezeu, are un început. Nu poți să te pui în locul lui Dumnezeu, nu poți să te măsori cu Dumnezeu. Dumnezeu nu are termen de comparație. Noi toți suntem creați și ar trebui să avem măcar decența elementară, dacă nu avem credința puternică, de a înțelege micimea noastră și adevărul mântuitor că nu omul este măsura tuturor lucrurilor.”

Această demnitate nu este una simbolică, ci una reală, însă rănită de cădere și întunecată de neascultare. Cu toate acestea, Iubirea lui Dumnezeu nu îngăduie ca omul să rămână prizonier morții, ci lucrează neîncetat pentru restaurarea lui:

„Omul este creat de Dumnezeu după Chipul Său, după Chipul Ipostasului Său ne-a creat. După Chipul Fiului Său ne-a creat Dumnezeu. Nu întâmplător Dumnezeu ne-a creat după Chipul Fiului Său, înzestrându-ne încă de la facerea noastră cu Chipul Său. Ne-a oferit o demnitate nu doar remarcabilă, ci cu adevărat înspăimântătoare, dacă stăm să ne gândim la proporțiile Universului și la cât de mărunți suntem noi în comparație cu imensitatea Cosmosului creat. Dacă ne uităm la lumea noastră microscopică de aici, față de Universul întreg noi părem ca niște mici particule microscopice la scara uriașă, universală. Dar «particulele» acestea, care suntem noi, purtăm marele dar al Creatorului Universului, Chipul cu care ne-a înnobilat, însă pe care, neascultând de Cel Care ne-a creat, l-am întunecat. Dar din Iubirea de negrăit, dumnezeiască, Dumnezeu nu ne lasă prizonieri morții! Chiar îndată după cădere, Dumnezeu făgăduiește că va trimite pe Cel Care zdrobește capul șarpelui; și îl zdrobește murind pe Cruce. Cel Trimis zdrobește capul balaurului – pentru că îi spunem și «diavol», și «balaur», iar în Cartea Apocalipsei se spune clar că balaurul și șarpele este satana.”

În încheiere, un accent deosebit a fost pus pe lucrarea mântuitoare a lui Hristos, văzută ca împlinire a Făgăduinței divine primordiale de eliberare a umanității din robia răului în care omul a căzut prin propria alegere. În acest sens, Golgota – Dealul Căpățânii, în care a fost înfiptă Crucea Împăcării – devine centrul lumii și locul în care se înfăptuiește Biruința definitivă asupra întunericului:

„Acolo este centrul lumii, unde Crucea este înfiptă în mijlocul pământului, chiar deasupra locului unde odihnesc oasele lui Adam, pe dealul Golgotei! Pentru că Dealul Căpățânii ascunde în adâncurile sale «căpățâna» lui Adam, craniul său. Acolo, «balaurul» încearcă să înghită Fiul Fecioarei, Copilul de parte bărbătească, cum este zugrăvită icoana în Cartea Apocalipsei. Satana vrea să Îl prindă în ghearele morții. Și moare pe Cruce. Dar ce ne spune Cartea Apocalipsei, care a fost scrisă sub inspirație de același Sfânt Apostol și Evanghelist Ioan, din a cărui Evanghelie am ascultat și astăzi, și ieri, la Sfânta Liturghie? Copilul fu răpit la Cer. Asta este Învierea și apoi Înălțarea la Ceruri! Rușinarea și înfrângerea definitivă a «balaurului». Acolo se zdrobește capul șarpelui prin Crucea biruitoare a Domnului. Ei, șerpii, încearcă să ajungă la Cruce, însă ea biruiește și zdrobește orice vătămare, orice sălbăticie ridicată pentru a ataca măreția Chipului lui Dumnezeu cu care Creatorul l-a înnobilat pe om. Și de aceea, Dumnezeu Se face Om, Fiul lui Dumnezeu Se înomenește. Mare este Taina Iubirii lui Dumnezeu față de noi! Dar n-o putem înțelege în profunzimea ei până nu înțelegem că Sărbătoarea Sfintelor Paști este, de fapt, despre noi! Și este pentru noi, oamenii, pentru ca să scăpăm din moarte și să gustăm Învierea! Și să nu aibă nimeni nicio îndoială, că așa cum Hristos a înviat din mormânt, la Învierea morților, toate mormintele se vor goli! Pentru că moartea a fost învinsă de Întâiul-Născut din morți, Domnul nostru Iisus Hristos.”

La încheierea programului liturgic, Părintele Călin-Dănuț, Protopopul Oradiei, a rostit o alocuțiune festivă, iar Părintele paroh Vasile-Nicolae Vesa a adresat un cuvânt de mulțumire Chiriarhului pentru slujirea arhierească ce a sporit bucuria celei mai importante prăznuiri din Biserica noastră, marcată și de serbarea hramului bisericii parohiale.

În cuvântul de încheiere, Preasfințitul Părinte Sofronie și-a exprimat bucuria de a fi din nou în mijlocul slujitorilor și credincioșilor parohiei, adresând tuturor urări de bine și îndemnându-i să păstreze vie, dincolo de entuziasmul momentului, bucuria Învierii în întreaga lor viață. Ierarhul a făcut, totodată, referire la salutul pascal, pe care Biserica îl rostește în cele patruzeci de zile până la Înălțarea Domnului, îndemnând că această mărturisire să nu se rezume la a fi doar o tradiție frumoasă, ci un exercițiu duhovnicesc menit să ne ajute să transformăm întreaga noastră existență într-o trăire statornică în Lumina Învierii.

pr. Andi-Constantin Bacter