În Duminica a treizeci și una după praznicul Cincizecimii, 23 ianuarie 2022, Parohia Sfinții Trei Ierarhi din municipiul Oradea a primit vizita arhierească a Întâistătătorului Eparhiei Oradiei Mari, Preasfințitul Părinte Sofronie, care a slujit Dumnezeiasca Liturghie în sobor de preoți și diaconi. Vizita Arhipăstorului locului a fost prilej de mare bucurie pentru slujitorii și credincioșii acestei enorii, fiind o frumoasă și solemnă înainteprăznuire a patronilor spirituali ai parohiei, Sfinții Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

La Sfânta Liturghie s-a dat citire fragmentului evanghelic care face aducere aminte a Vindecării orbului din Ierihon (Luca 18, 35-43). Succedând evocării textului lucan, Chiriarhul Oradiei a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc, prin care, pornind de la smerita și pilduitoarea rugăciune a orbului, i-a învățat pe credincioși puterea rugăciunii simple, fundamentată pe credință și izvorâtă dintr-o inimă smerită, pe care cu toții trebuie să o practicăm dacă voim să ne bucurăm de așternerea liniștii lui Dumnezeu în ființa noastră.

În deschiderea predicii, Episcopul Oradiei a vorbit despre minunea vindecării orbului din naștere ca fiind o imagine elocventă care comprimă sensul întrupării Domnului Hristos, acela de a Se aduce pe Sine, Lumina lumii, spre luminarea creației și a întregii ființe umane, luminarea ochilor trupești, dar mai ales deschiderea și luminarea vederii duhovnicești a omului. După cum vedem și în pericopa aceasta, în relația noastră cu Dumnezeu, punctul de plecare este credința, fără de care omul nu poate să pășească pe punțile pe care Dumnezeu le zidește cu atâta dragoste pentru umanitatea care, chiar dacă nu este conștientă, caută drumul spre Acasă. Este evident că dacă cineva nu crede în Dumnezeu, nu poate să I se adreseze. Doar omul care este credincios poate să ceară ajutorul lui Dumnezeu, iar cel care Îi cere ajutorul lui Dumnezeu, se mulțumește cu atât, nu vrea altceva. Însă noi, trăind în lume, uităm de multe ori de ceea ce avem cu adevărat nevoie și, molipsindu-ne de poftele din lume, Îi cerem lui Dumnezeu ceea ce poftim, multe dorințe nesăbuite. Îi cerem privilegii și drepturi pe care nu le merităm și de care nu avem niciun folos. Îi cerem succes, care este tot atât de trecător ca și tinerețea. Îi cerem bucurii, bani, averi și bunăstare, în loc să-I cerem un singur lucru, pe care l-a cerut și orbul din Ierihon, mila lui Dumnezeu, în care sunt cuprinse toate cele de care avem nevoie și ne sunt de-ajuns. Atunci am fi și noi mai liniștiți.

Deși Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii, Care ne îngăduie, ba chiar ne îndeamnă, să-I spunem „Tatăl nostru”, dialogul nostru cu El trebuie să se fundamenteze pe smerenie și simplitate, căci, deși Atotputernic, Dumnezeul iubirii este și Dumnezeul chenozei, Care așteaptă de la noi să-I reflectăm din lăuntru Chipul după care am fost plăsmuiți. Când cerșea, orbul din Ierihon nu a strigat după Domnul Iisus Hristos că să-l facă să vadă, ci a strigat: „Miluiește-mă!”, adică „Ai milă de mine!”, cum de altfel cerșea mila trecătorilor, a oamenilor. Ce înseamnă milă? Mai mult decât îngăduință sau compasiune, mila este dragoste, mila lui Dumnezeu este dragostea negrăită a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, și depășește orice înțelegere omenească. De aceea, Dumnezeu face milă și cu cei pe care-i socotim ca fiind nevrednici de milă. Așa de tare îl judecăm pe aproapele, în cruzimea noastră irațională și iresponsabilă, încât am ajuns să nu mai cunoaștem adâncurile de frumusețe ale milei lui Dumnezeu. Căci dacă L-am cunoaște, nu ne-am risipi în rugăciunea noastră, cerându-I atâtea fleacuri, ci I-am cere doar atât, să-I fie milă de noi. Și ar fi mai mult decât îndeajuns, căci mila Sa covârșește toată mintea deoarece El știe mai bine decât noi de ce avem nevoie cu adevărat.

Înțelegând acestea, Ierarhul Oradiei le-a explicat credincioșilor de ce Biserica acordă atât de multă importanță Rugăciunii inimii, în diversele ei forme. Ea găzduiește în forma cea mai pură simplitatea, smerenia, sinceritatea, dragostea și nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, realități sufletești înaintea cărora Dumnezeu nu rămâne niciodată indiferent. Dragii mei, înțelegem acum de ce, de atât de multe ori în cadrul sfintelor slujbe, ne rugăm zicând „Doamne, miluiește!”. Ea este cea mai simplă și puternică rugăciune, pe care Dumnezeu o aude, cu condiția ca noi să credem că Dumnezeu cel Atotputernic, dar și Bun și Iubitor, Se milostivește pentru că vrea să Se milostivească față de noi, făptura Sa căzută în păcat. Este rugăciunea cea mai ușor de înțeles cu mintea de orice om, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, nimic altceva decât rugăciunea orbului din Ierihon către Domnul Hristos, „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!”. Această rugăciune cuprinde în sine toată nevoia omului, nevoia de mila lui Dumnezeu.

Cei de astăzi înțelegem mai greu puterea rugăciunii în viața omului, nu pentru că realitatea ar fi alta, ci deoarece calitatea rugăciunii noastre este tot mai îndoielnică, situându-ne tot mai departe de performanțele spirituale la care ajungeau înaintașii noștri, care prețuiau rugăciunea și atingeau, fără să-și dea seama, înalte culmi ale experierii harului lui Dumnezeu. Cei de dinainte de noi, moșii și strămoșii noștri, creștinii de dinainte de generația actuală, de la începuturile Bisericii, din timpurile de prigoană și în încercările mai noi, știau ce să ceară de la Dumnezeu. Mila. Așa ne-au învățat și pe noi să ne rugăm, numai că noi, din păcate, trăind în lumea de astăzi, ajungem să ne împrăștiem, mintea este împrăștiată, gândurile nu sunt adunate ca într-un mănunchi înaintea lui Dumnezeu, ci aleargă în dreapta și stânga, în sus și în jos, înainte și înapoi, pentru că am pierdut paza minții, care vine prin rugăciune. Nu mai suntem în stare să ne adunăm în sine, nu mai avem răbdare să ne rugăm și este mai ușor să facem ce face lumea, să ne dăm după lume, în loc să ne rugăm și, rugându-ne, să devenim „motor” pentru lume, ca să se roage cât mai mulți oameni.

Preasfinția Sa a motivat de ce omul recent este posedat de neliniști și covârșit de anxietăți și depresii – inexplicabile la prima vedere – hoinărind prin lume și căutându-și pacea inimii. E adevărat, liniștea este rodul rugăciunii. Mai este, însă, un exercițiu simplu și elementar al minții noastre, care ne-ar aduce în față că avem nevoie doar de mila lui Dumnezeu și că nu avem nevoie să cerem satisfacerea poftelor noastre legate de lumea de aici. Dacă am lăsa la o parte dorințele păcătoase, îndată vine și liniștea, pentru că trebuințele care ne mișcă și au devenit „motorul” vieții noastre omenești, niște oameni aflați la asfințitul vremurilor, sunt suficiente ca să strice pacea minții și linștea din inimă, ajungând să trăim numai pentru a le satisface. Ajungem să luptăm, să consumăm energie și timp ca să ne împlinim poftele care au devenit necesitate pentru noi, căci L-am uitat pe Dumnezeu. Toate aceste derapaje strică pacea, alungă liniștea și aduc multă tulburare și dezechilibru, împiedicându-ne să ne rugăm căci nu mai avem răbdare și, bineînțeles, uităm. „Pentru ce să ne mai rugăm?”.  Ne pierdem în atâtea amănunte, iar Dumnezeu, și El, întârzie să ne audă rugăciunile noastre meschine și zăbovește în a împlini ceea ce cerem, pentru că nu știm cum să-I cerem și ce este de folos pentru sufletul nostru.

În încheiere, Episcopul Oradiei i-a sfătuit pe credincioșii prezenți ca, în labirintul întortocheat al vremurilor prin care trecem, să ia drept busolă viețile marilor chipuri sfinte ale Bisericii noastre, ale Sfinților, al căror glas comun mărturisesc unanim că pacea inimii este direct proporțională cu apropierea omului de Dumnezeu. Dacă am încerca să semănăm cât mai mult cu oamenii pe care-i considerăm modele, Sfinții, atunci am cunoaște că ne este destul să înțelegem mila lui Dumnezeu. Am fi mult mai liniștiți, iar dincolo de această liniște exterioară a minții, încetul cu încetul, prin rugăciunea care cere mila lui Dumnezeu, liniștea dumnezeiască s-ar așterne peste întreaga noastră ființă, vindecând-o de prea multele palpitații duhovnicești și de „tahicardia spirituală”. Vă spun, dragii mei, că dincolo de nimicurile după care alergăm și pentru care cerem ajutorul lui Dumnezeu, sufletul nostru simte de ce are nevoie. De aceea, sufletul, care simte, ne îndeamnă și pune în mișcare trupul să vină la biserică Duminica, ca să fie împreună cu frații și surorile în credință, cerând mila și ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă ajungem să o facem de multe ori din automatism și rutină. Dar, în adâncurile noastre, simțim că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, Care ne cheamă, ne atrage și ne ține împreună cu El, revârsându-Și mila Sa asupra noastră, chiar și atunci când nu o cerem și nu suntem vrednici de ea. Sufletele noastre știu că Dumnezeu nu vrea ca ele să piară, ci are un plan de mântuire pentru fiecare om pe care-l cheamă la existență, care nu se rezumă doar la viața efemeră care se încheie în clipa morții, ci la viața veșnică, pentru că pentru aceasta Dumnezeu l-a creat pe om.

La momentul liturgic rânduit, Preasfințitul Părinte Sofronie a hirotonit în treapta slujirii preoțești pe diaconul Bogdan Ionuț Mikulaș, căruia i-a oferit și hirotesia de duhovnic, urmând ca tânărul sacerdot să păstorească pe credincioșii Parohiei Ciulești, Protopopiatul Marghita.

La finalul sfintei slujbe, Părintele paroh Ioan Bala a ținut un cuvânt festiv, în care a adus mulțumiri Ierarhului Oradiei pentru binecuvântarea arhierească oferită la început de an clerului și credincioșilor acestei enorii, precum și pentru cuvântul de învățătură care a sădit nădejde și dorul după Dumnezeu în sufletele celor prezenți. Apoi, Chiriarhul locului a mulțumit preotului paroh și credincioșilor pentru primirea călduroasă, felicitându-i pentru dragostea pe care o poartă față de Biserică și dorindu-le să aibă parte de un an așezat sub binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu.

Arhid. Andi Constantin Bacter