În urmă cu un an, cu emoție sfântă și rugăciune fierbinte, în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, 20 septembrie 2020, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, dimpreună cu douăzeci de ierarhi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a sfințit Catedrala cu Soare, Catedrala Episcopală Învierea Domnului și Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei din Oradea, scriind astfel o remarcabilă pagină de istorie bisericească și națională, deopotrivă. A fost cu adevărat un moment al împlinirii, al „plinirii vremii” pentru clerul și poporul Eparhiei Oradiei, aliniindu-se în timp cu aniversarea a o sută de ani de la restatornicirea și învierea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei Mari, prin Decretul Regal semnat de regele Ferdinand I Întregitorul la 30 august 1920, avându-l ca Întâistătător al Eparhiei pe „arhiereul cu dreapta frântă”, Episcopul-ctitor Roman Ciorogariu.

Anul acesta, în aceeași Duminică a Înălțării Sfintei Cruci, 19 septembrie 2021, pentru Episcopia Oradiei a fost un veritabil moment al recunoștinței și al prețioasei anamneze a momentului sfințitor din anul anterior. De aceea, cu evlavie și emoție sfântă, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, înconjurat de soborul slujitor al Catedralei Episcopale din Oradea, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în prezența a numeroși credincioși.

Pericopa evanghelică evocată în cadrul Sfintei Liturghii ne-a îndemnat la Luarea crucii și urmarea lui Hristos (Marcu 8, 34-38; 9, 1). Pornind de la acest text fundamental pentru viața duhovnicească a creștinului, Ierarhul cetății orădene a evidențiatamărăciunea și dulceața pe care le resimțim când ne asumăm crucea personală, făcând totodată trimitere la istoria tumultoasă a poporului român din ținuturile bihorene, o istorie pusă sub semnul sacrificiului demn și al crucii asumate.

În deschiderea predicii, Preasfinția Sa a adus în atenția credincioșilor prezenți aniversarea unui an de la târnosirea Catedralei cu Soarede către Patriarhul României dimpreună cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, indicând asupra Providenței divine de a rândui semnificativ sfințirea Catedralei Episcopale în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci.Nu întâmplător, în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci s-a făcut sfințirea Catedralei. De ce? Pentru că atât Catedrala, cât și viața Episcopiei noastre și viața Bisericii noastre din Bihor, de-a lungul istoriei și până astăzi, s-a desfășurat sub semnul Sfintei Cruci. Sacrificiu, dar și biruință! Jertfă, dar și triumf! Sacrificiu, pentru că nu a fost ușor, cum nu este nici acum și cum nu va fi niciodată, câtă vreme creștinul autentic își asumă deplin vocația sa; căci nu are decât să sufere din partea răutății lumii, din partea atacurilor și asalturilor cetelor întunericului. Suferință, umilință, greutăți, dar și biruință! Pentru că tot omul care suferă și se nevoiește, căutând să fie aproape de Dumnezeu, primește ajutorul de Sus, singurul care aduce biruință asupra încercărilor vieții, mângâiere în suferințe și necazuri, putere și curaj pentru a merge mai departe.

Chiriarhul locului a subliniat faptul că viața noastră pământească poate avea două direcții generale, așa cum Domnul Hristos ne-a învățat despre cele două căi – cea îngustă și cea largă. Cea din urmă, deși mai seducătoare, nu face decât să amăgească omul, culminând cu o dezamăgire intrinsecă care-l va însoți întreaga viață.Dragii mei, viața aici pe pământ nu este plină doar de roze și bucurii, ci sunt și mulți spini și multe dureri. Ni se oferă în viața de aici posibilitatea să dobândim lumea, să câștigăm toate bunătățile din lume. Chiar și așa, câștigarea lumii, satisfacerea poftelor egoiste ale omului nu aduce pace sufletului, ci pune în pericol, în pericol de pierzare. Ce folos îi este omului să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul – spune Domnul. Avertismentul dat de Domnul Hristos arată că bogăția materială nu aduce fericirea sufletului, chiar dacă aici în lume dobândește tot ce își dorește, cu greu poate moșteni Împărăția cerurilor, căci preocupările principale ale sufletului sunt legate de cele trecătoare și toate cele ale lumii sunt trecătoare.

Creștinul, care conștientizează cu adevărat realitatea mântuirii și dificultatea accederii în Împărăția lui Dumnezeu, știe că drumul ales este unul anevoios și sinuos, iar luarea crucii constituie un element fundamental și indispensabil. Acest îndemn inițiatic, dar și ultimativ, este busola interioară care asigură orientarea corespunzătoare în pustia duhovnicească a acestei lumi, căreia, în fapt, creștinul nu-i aparține.Pentru creștini este vitală lepădarea de sine, adică de poftele egoiste, și urmarea Domnului Hristos pe drumul Crucii, pentru a gusta bucuria Învierii. Creștinii, fiind ai lui Hristos, nu putem să fim iubiți de cei din afară, ci pizmuiți și urâți. Răutățile sunt ca niște oștiri vrăjmașe care asediază cetatea sufletului nostru și viața creștinilor. Este destul să vezi ce se întâmplă și în zilele noastre cu confrații care au curajul să-L mărturisească pe Hristos. Câte pătimesc ei, dar și câte pătimim și noi atunci când încercă să punem în lucrare ceea ce Domnul ne învață.

Piscul duhovnicesc pe care Domnul Hristos ni-l îmbie să-l cucerim este atingerea iubirii celei adevărate, care, în fond, nu este altceva decât asemănarea cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Iubirii, Iubirea fiind singura gângurire omenească care poate să se apropie, sfios, de ceea ce este cu adevărat Dumnezeu.În primul rând, ceea ce ne învață Domnul Hristos este iubirea, dusă până la iubirea de vrăjmași. Atunci când oștile întunericului văd pe creștinul care se nevoiește și încearcă să-și iubească aproapele, ba chiar să-și iubească vrăjmașul și să se roage pentru el, tulburare mai mare pentru întuneric nu este. Atunci, răul se oștește împotriva bietului creștin pentru a zădărnici efortul său de rugăciune și iubire pentru lumea întreagă și pentru vrăjmași, iubirea totală cu care noi, creștinii, suntem datori.

În încheierea cuvântului de învățătură, Preasfinția Sa a trasat o comparație grăitoare apelând la mitologia greacă, la cultura universală, evidențiind lumina și speranța pe care Domnul Hristos le aduce în lume.În mitologia greacă apare un erou tragic, numit Sisif, care a fost pedepsit de zei să urce un bolovan greu pe vârful muntelui. Când ajungea acolo, bolovanul se rostogolea la vale, iar Sisif își începea truda de la capăt. De aici și expresia cunoscută din înțelepciunea și literatura lumii, „muncă sisifică”, muncă grea și zadarnică. Drumul Crucii nu este, însă, un drum sisific! Cel care poartă crucea cu demnitate, chiar dacă ajunge să cadă sub povara ei, cum Însuși Domnul a căzut sub povara Crucii. Și noi înșine cădem adesea sub povara crucii, însă ne ajută Dumnezeu să ne ridicăm, căci nu suntem singuri și nu ne vom rostogoli la vale! Căci nu ne lasă Dumnezeu cu puterea și dragostea Sa! Chiar și atunci când cădem striviți de povara crucii, El ne dă putere, curaj și entuziasm să mergem mai departe. Dumnezeu știe cât de vulnerabili, cât de slabi și neputincioși suntem. De aceea, chiar dacă noi nu ne dăm seama, El nici nu zăbovește așteptând rugăciunile noastre, căci El este deja acolo, cu noi în necaz!

Diac. Andi Constantin Bacter