În Duminica după Botezul Domnului, 9 ianuarie 2022, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în istorica biserică închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil a parohiei Beiuș I, numită cu mult drag de credincioși și „biserica din deal”, cea dintâi biserică ortodoxă a municipiului Beiuș, care în perioada 1940-1945 (în timpul refugiului) a servit drept catedrală episcopală.

La Sfânta Liturghie s-a dat citire pericopei evanghelice care face trimitere la Începutul propovăduirii Domnului (Matei 4, 12-17), când Mântuitorul Hristos, datorită tulburărilor provocate de Irod, vine să locuiască în ținutul „Galileei neamurilor”, la Capernaum – „Cetatea mângâierii” – un indicator subtil și profund ce ne vestește bucuria cea mare, că Fiul lui Dumnezeu, Răsăritul cel de Sus, aduce mântuirea nu doar pentru „oile cele pierdute ale casei lui Israel”, ci pentru întreaga umanitate ce-și purta existența descumpănită în „latura și umbra morții”.

Având textul mateian ca punct de plecare, Chiriarhul Oradiei Mari a ținut un frumos cuvânt de învățătură, în care le-a predicat credincioșilor prezenți despre îndemnul hristic, „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”, cu care Fiul lui Dumnezeu Își începe propovăduirea și care recapitulează mesajul mistic al întregii Evanghelii, transcenderea lentilelor mundane de percepere a lumii și a sensului propriei vieți.

          După ce a evidențiat caracterul universal al îndemnului la practicarea stării de pocăință, pentru că ne privește pe toți și răsună cu putere până la sfârșitul veacurilor pentru fiecare dintre noi, Preasfinția Sa le-a explicat credincioșilor ce înseamnă mai precis pocăința, cum trebuie să înțeleagă starea de pocăință pe care ne-o cere glasul Domnului Hristos, al cărui ecou Biserica îl perpetuează aproape de două milenii.„Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”. Pentru a ajunge pe cărările Împărăției și, astfel, în Împărăție, este nevoie de pocăință. Ce înseamnă să ne pocăim? Înseamnă schimbarea felului nostru de a fi și de a gândi. Să nu mai fim oameni ai Legii celei vechi, ai rânduielii strâmbe a firii omenești căzute, ci oameni ai Legii celei noi a harului, a Legii celei mai presus de fire, care, prin dragostea și lucrarea harului lui Dumnezeu, îl schimbă, îl îmbunătățește, îl înnoiește și apoi ajunge să îl îndumnezeiască pe omul care se pocăiește. Cum se poate întâmpla aceasta? Prin permanenta noastră întoarcere la Dumnezeu, schimbarea totală a noastră, a oamenilor, care începe cu schimbarea gândirii, transformarea minții noastre, care în terminologia grecească se numește „metanoia” – ce a dat în limba română cuvântul „metanie”, închinarea noastră până la pământ înaintea lui Dumnezeu, arătând prin mișcarea exterioară a trupului ceea ce se cuvine să se întâmple în lăuntrul nostru, în suflet, schimbarea minții. Schimbarea minții înseamnă smerenia care cuprinde mintea, cugetarea cea smerită care aduce cu sine pocăința ce contribuie semnificativ la schimbarea deplină a omului. Schimbarea noastră presupune o transformare radicală a vieții noastre, nu de suprafață,o grijă permanentă față de mișcarea sufletului, care se poate face numai prin rugăciune stăruitoare, până la măsura rugăciunii de toată vremea. E un proces îndelungat, de o viață întreagă, care presupune mai ales schimbarea felului nostru de a privi lumea, de a ne privi unii pe alții și de a privi în propriul nostru suflet, în propria noastră conștiință.

Observăm în întreaga activitate pământească a Domnului nostru Iisus Hristos nevoia intensă de schimbare structurală pe care Mântuitorul o imprimă în sufletele Ucenicilor, ale ascultătorilor, ale celor vindecați și mai ales în lucrarea kerigmatică a Bisericii. Dar, în cursul veacurilor, această palpitare metanoietică a sufletului, care caută însetat întoarcerea înapoi la Dumnezeu și la starea firească de a fi a omului, și-a pierdut ritmicitatea și vigurozitatea, în zilele noastre pulsul pocăinței fiind tot mai astenic, motiv pentru care iubirea milostivă a lui Dumnezeu nu poate să rămână pasivă. „Schimbarea”este cuvântul esențial care privește pocăința. „Pocăiți-vă!”, aceasta înseamnă: „Schimbați-vă! Nu mai fiți ca înainte!”. Atunci când omul uită de Dumnezeu, de cele sfinte, de viața cea veșnică, de Împărăția Cerurilor și de propria noastră moarte, prin purtarea Sa de grijă, pe care o numim în Biserică „pedagogia divină”, Dumnezeu intervine în istorie, căutând să ne trezească la realitate prin apropierea pericolului morții. Așa apar bolile în viața omului, iar în viața lumii întregi, bolile cumplite, epidemiile, pandemiile, care înmulțesc moartea și prin care omul, căutând să-și îngrijească sănătatea și să îndepărteze cât mai mult clipa morții, este chemat iarăși să se trezească și să fie mult mai grijuliu cu propria sa viață, cu viețile celor din jur. Și fiindcă am cam uitat lucrul acesta, Dumnezeu mai îngăduie ca Îngerii Săi să lovească cu biciul peste chipul schimonosit al umanității, exact cum pățim în zilele noastre, când, uitând de frumusețea chipului cu care Dumnezeu ne-a dăruit, am ajuns să ne împopoțonăm, care mai de care mai în ton cu moda, încât a venit și smerirea, ca să trebuiască să purtăm cu toții măști și să nu mai avem atâta grijă de frumusețea trecătoare, ci să privim mai mult la ceea ce este înăuntru. După cum bine vedem, măștile nu acoperă ochii, care sunt oglinda sufletului, iar prin ei se poate vedea câtă iubire sau ură este în suflet. Ochiul bun le vede pe toate bune, ochiul rău le vede pe toate rele, așa cum spunea Părintele Arsenie Boca, „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”.A îngăduit Dumnezeu să se strâmbe și fața lumii, ca să ne trezim și să vedem cât de strâmbă este lumea în care trăim și câtă nevoie avem de Dumnezeu!

Ierarhul cetății orădene i-a avertizat pe credincioși să fie vigilenți la duhul lumii în care trăim, la derapajele propriului suflet care încearcă să se pocăiască, unul dintre cele mai greu de eschivat obstacole contemporane fiind judecarea aproapelui, o grijă care este încurajată să ne acapareze atenția de la propria stare, moleșindu-ne simțul critic față de sine și ascuțindu-ne perspicacitatea de analiză a fiecărei mișcări, aparent eronate, a celorlalți. Schimbarea noastră radicală înseamnă să nu mai fim ca înainte, să nu ne mai judecăm, să nu ne mai criticăm, să nu mai căutăm să scoatem paiul din ochiul fratelui, ci să vedem mai întâi bârna din ochiul nostru și, înțelegând cât de păcătoși suntem noi, să cerem mila lui Dumnezeu, în felul acesta schimbându-ni-se, bineînțeles, și perspectiva asupra lumii. În acest fel nu vom mai avea același apetit de a critica, de a judeca pe aproapele. E mult mai ușor să vezi greșelile celui de lângă tine, când, de fapt, vezi propriile tale greșeli în greșelile pe care le face aproapele, dar nu întotdeauna „motorul” care-l duce să facă o greșeală este păcatul și în niciun caz nu vede lucrurile precum le vezi tu, de cele mai multe ori judecata ta dovedindu-se a fi strâmbă. De aceea, este foarte greșit să ne judecăm unii pe alții, dar ne este la îndemână, pentru că lumea din care facem parte aceasta încearcă să cultive în noi, de la mijloacele de informare în masă, până la ce auzim în viața de zi cu zi, curentele păcate pe care le săvârșim întruna, când, adunându-ne, în loc să-L lăudam pe Dumnezeu pentru darurile aproapelui, mai ușor ne este să bârfim, să clevetim, să defăimăm și să judecăm, văzând cât de mult greșesc cei din jurul nostru și la ce „perfecțiune” am ajuns noi. Nimic mai fals și mai amăgitor pentru viața noastră! Din păcate, așa ne obișnuim, încă din copilărie, apoi la școală și apoi în societate. Știrile din jur, rețelele de socializare și mass-media contribuie din plin la pseudo-cultura criticii, defăimării și distrugerii vieții aproapelui. Dacă rămânem în continuare într-un astfel de marasm, nu vom putea nicicând să ne pocăim, nu vom putea să ne trezim și să ne adunăm în noi înșine, începând să ne rugăm și să-I cerem iertare lui Dumnezeu.

În finalul cuvântului de învățătură, Preasfinția Sa i-a îndemnat pe credincioși să își asume deplin condiția de vrednici următori ai lui Hristos, temelia de nezdruncinat a deciziei de a-și schimba propria persoană fiind primul pas în calea pocăinței, în acest fel creștinii devenind ei înșiși fundamentul nealteral al lumii, de la care, oricând, societatea poate să renască.Pentru ca să nu mai facem cele pe care le-am făcut înainte, este nevoie de hotărâre din partea noastră, hotărârea fermă de a ne schimba. Domnul Iisus Hristos nu rostește îndemnul „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”de dragul de a ne preda o lecție, cu toate că El este Învățătorul prin excelență. Îndemnul Său privește în mod direct viața noastră, este un îndemn vital, dacă vrem să ajungem în Împărăția Cerurilor. Noi, creștinii, ar trebui să fim „lumina lumii” și „sarea pământului” și să dăm dovadă de iubire, de îngăduință și de iertare. Dar nu numai atât, trebuie să ne rugăm chiar și pentru cei care ne vatămă și ne prigonesc, care ne judecă și ne critică, pentru cei care persecută Biserica și ne umilesc. Să nu răspundem răului cu aceeași monedă, să nu întoarcem relele cu rele. În felul acesta spirala răului și a violențelor se amplifică. Atunci, unde suntem noi? Noi ar trebui să dăm dovadă de iubire, de îngăduință și iertare și nu să intrăm și să ne lăsăm pradă în logica urii. Acolo unde este ură, nu este Dumnezeu. Dumnezeu nu iubește ura și nu poate fi acolo, căci acolo este întuneric.

La sfârșitul programului liturgic, Părintele paroh Marian Vasile Popa, care îndeplinește și ascultarea de protopop al Beiușului, a rostit un cuvânt de bun venit Întâistătătorului Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, mulțumind în numele întregii comunități încredințate spre păstorire pentru binecuvântarea arhierească oferită la început de an și pentru edificatorul cuvânt de învățătură.

În continuare, Episcopul Oradiei a rostit un cuvânt festiv, în care i-a felicitat pe credincioși dimpreună cu păstorul lor pentru credința vie pe care o poartă în suflete și pentru frumoasele lucrări de înnoire și înfrumusețare efectuate la sfântul lăcaș. De asemenea, Preasfinția Sa a adus aprecieri la cumințenia sufletească a enoriașilor, încurajându-i pe mai departe să participe cu aceeași vioiciune sufletească la sfintele slujbe ale Bisericii noastre ortodoxe, un tezaur spiritual inestimabil al umanității, imposibil de egalat de orice altă cale duhovnicească care încearcă să intre în dialog viu și autentic cu Dumnezeu.

Arhid. Andi Constantin Bacter