În cea de a douăzeci și noua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, 14 ianuarie 2024, când Biserica noastră sărbătorește Odovania praznicului Botezului Domnului, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica parohială din satul Bălaia, Protopopiatul Oradea, prilej cu care au fost sfințite și clopotele cele noi ale sfântului lăcaș și icoanele din catapeteasma Sfântului Altar.

Sfânta Liturghie a găzduit fragmentul evanghelic lucan al vindecării celor zece leproși de către Mântuitorul Iisus Hristos (Luca 17, 12-19). Pornind de la această pericopă, îndată după lectura ei liturgică, Chiriarhul cetății orădene i-a învățat pe bunii credincioși cât de importantă este practicarea recunoștinței în viața spirituală a fiecărui credincios în parte, începând de la cele mai mărunte lucruri și culminând cu perpetua recunoștință față de mântuitorul Sacrificiu hristic, situându-ne în răspăr cu duhul lumii care ne forțează să ne concentrăm atenția asupra neajunsurilor vieții și asupra pleiadei de nemulțumiri infantile pe care putem să ni le închipuim.

În incipitul cuvântului, Ierarhul Oradiei le-a vorbit despre tematica centrală a acestui popas duminical, mai precis despre recunoștința pe care suntem datori să o cultivăm în sufletele noastre față de dragostea nelimitată a lui Dumnezeu pentru noi, pe care o vedem manifestată în modul cel mai concret și plenar prin descinderea în istoria umanității a Unuia-Născut Fiului Său, întrupat pentru vindecarea, izbăvirea și mântuirea întregii lumi. Astăzi este o Duminică deosebită, o Duminică a recunoștinței față de Dumnezeu, față de Bunătatea lui Dumnezeu, față de adâncul Iubirii Sale de oameni, față de Cel Care este Dovada supremă a Iubirii lui Dumnezeu-Tatăl față de noi, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că, așa cum ne spune răspicat Apostolul zilei, El este Chipul nevăzutului Dumnezeu. Tatăl Cel ceresc Se arată prin Fiul. La Cina cea de Taină, ucenicul întreabă: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl. Și Domnul le spune: De atâta vreme sunteți cu Mine și nu înțelegeți că în Mine Îl vedeți pe Tatăl? El este Chipul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, Chipul Bunătății lui Dumnezeu, Cel Care vine să aducă vindecare și, mai ales, izbăvirea, de păcate și de moarte – care este plata păcatului primilor părinți. Fiul lui Dumnezeu vine în lume să ia asupra Sa povara păcatelor lumii, ca să ne descopere și să ne învețe pe noi Iubirea deplină, desăvârșită, a Tatălui, ceea ce Legea lui Moise nu putea să facă, pentru că Legea conduce spre Cel Care trebuia să vină, Fiul lui Dumnezeu; Care vine ca Mântuitor, nu doar pentru a preda lecții despre Bunătatea lui Dumnezeu, ci mai ales pentru a interveni concret în viața noastră!

Apoi, pătrunzând în profunzimea textului evanghelic, Preasfinția Sa a orientat atenția credincioșilor asupra manierei în care Mântuitorul aduce vindecarea în viața leproșilor, livrând – așa cum face mereu – o lecție mântuitoare pentru cei în cauză, dar și pentru noi, cei care-L căutăm pe Domnul în Sfintele Scripturi. Fiul lui Dumnezeu nu îi vindecă deodată – aici este Pedagogia divină –, ci cei zece leproși se vindecă pe cale. Pe cale. Ce ne spune Domnul Iisus Hristos despre Sine? „Eu sunt Calea” – și apoi ne spune că este și – „Adevărul și Viața”, dar, întâi de toate și mai ales, ne spune că El este „Calea”. Ce „Cale” este? Pentru că aici este vorba despre o cale mistică. Întotdeauna în pericopele evanghelice trebuie să vedem încărcătura mistică, tainică; ce stă ascuns, acolo, în cuvintele lui Dumnezeu? Ce vrea Dumnezeu să ne transmită? Domnul Iisus Hristos este Calea de întoarcere spre Tatăl. El este Calea Care ne duce la Tatăl, în comuniunea cu Tatăl, de unde Adam și cu Eva au plecat, rupând comuniunea. De aceea, ei nu mai puteau sta cu Dumnezeu. S-au rușinat, s-au ascuns, apoi au fugit. Au fost alungați. De ce? De propria lor neputință. Nu de Dumnezeu! Nu Dumnezeu le-a cerut să se ascundă, ei s-au ascuns. Așa cum facem și noi când greșim și păcătuim și știm că am făcut o boacănă sau o poznă. Încă din copilărie, ce facem ca să nu ne certe părinții? Ne ascundem. Asta facem și toată viața! În loc să avem răspunderea propriilor fapte, ne ascundem după degete, ne ascundem căutând justificări în propriul nostru ego, dar departe de văzul celorlalți, pentru că știm că am păcătuit. Asta este condiția umană. Dar vine Fiul lui Dumnezeu în lume, pentru ca să ne ajute să facem calea întoarsă! Adică din iad, din moarte, spre Împărăția lui Dumnezeu, spre viața cea veșnică! El este Calea! Așadar, înțelesul mistic al vindecării pe cale ne arată că, de fapt, în lumea aceasta noi suntem pe cale! Pe cale, unde? Nu spre o binefacere, spre fericire și paradis terestru. Acestea sunt amăgiri și dovada incapacității noastre de a trece dincolo de coaja lucrurilor și, mai ales, dovada crasă a imaturității noastre spirituale, a infantilismului duhovnicesc de care dăm dovadă. Pentru că da, dragii mei, de fapt, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi nu este o lume perfectă, aici și acum. Lumea de aici trece, la fel și chipul ei. Însă Dumnezeu pe toate le creează noi. Și așa va fi: Cer Nou și Pământ Nou – toate noi în Împărăția Sa! Acolo ne este ținta; într-acolo mergem! 

În partea finală a predicii, Preasfinția Sa i-a îndemnat pe credincioși la practica sănătoasă și salvatoare a recunoștinței pentru fiecare amănunt din viața noastră, ținându-se cât mai departe de ranchiuna și nemulțumirea care seceră mintea și sufletul omului recent, atât de ignorant în fața torentului de bunătate a lui Dumnezeu, Care Se revarsă necondiționat și necontenit și peste cei buni și peste cei răi. Recunoștința este ceea ce lipsește lumii noastre. Vrem să se schimbe? Trebuie să ne schimbăm noi! Așteptăm minuni din afară? Nu vin. Minunile se petrec în viața noastră, aici, în inimă, în suflet se întâmplă minunile! Aici sunt zdrobiți demonii egoismului, ai răutății și ai urii. Nu în afară. Luptele din afară aduc alte războaie, iar pacea dinăuntru se răsfrânge pozitiv și în afară, care se dobândește mai ales prin recunoștința față de Dumnezeu. Ne-am obișnuit să-I tot cerem! Venim la biserică și Îi tot cerem. Dar recunoștința când ne-o arătăm? Trebuie să începem de dimineață, când ne trezim: Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi. Ajută-mă să pot să fac voia Ta și astăzi! Când se încheie ziua: Doamne, Îți mulțumesc că a trecut cu bine! Recunoștință, care se traduce printr-un simplu: mulțumesc! Cu acesta nu doar că suntem datori, dar e așa de ușor și ne e așa de facil să îl spunem celor dragi, atâta timp cât îi mai avem cu noi: părinților, bunicilor, învățătorilor, prietenilor, celor dragi, rudeniilor, pentru că toți avem motive destule ca să ne mulțumim unii altora. Nu să ne arătăm veșnic nemulțumiți, ca și duhurile necurate, care, vrând să ia locul lui Dumnezeu, s-au pomenit în afara comuniunii cu El. Care a fost consecința, atunci? Nemulțumirea perpetuă. Pentru bietul om, nemulțumirea îmbolnăvește, aduce frustrări, complexe de inferioritate, dezastru sufletesc, debusolare și, nu de puține ori, depresie – una din bolile secolului. Toate acestea, pentru că mândria a ajuns să fie regină, iar nu recunoștința smerită. Gândiți-vă, din zece vindecați, numai unul s-a întors să-I mulțumească Domnului. Oare S-a oprit Dumnezeu din a face bine după această întâmplare? Fiul lui Dumnezeu S-a oprit să mai facă minuni în folosul oamenilor, după vindecarea celor zece leproși? Nu. El merge până la capăt. Și care e capătul? Moartea pe Cruce, nevinovat, unde ce spune celor care-L umileau și omorau? „Iartă-le, Părinte, că nu știu ce fac!”. Acesta e răspunsul lui Dumnezeu, nu Se oprește din cauza nerecunoștinței noastre. Continuă să facă binele, pentru că vrea. Să luăm aminte, dragii mei, fiecare, la propria lui viață! Să așteptăm cele bune, punând ordine în propria ordine a lucrurilor, pentru că și cele bune și cele rele din inima omului pleacă.

În cadrul dumnezeieștii slujbe, Ierarhul i-a oferit Părintelui paroh Romulus-Dănuț Vidican distincția de sachelar, în semn de recunoaștere a misiunii pastorale și administrative desfășurate în sânul comunității euharistice încredințate spre păstorire.

La încheierea programului liturgic, Părintele Aurel-Simion Goga, Protopopul Oradiei, a rostit o alocuțiune festivă, iar preotul paroh a adus cuvânt de mulțumire față de Chiriarhul locului și față de bunii săi credincioși, alături de care reușește să deruleze o activitate duhovnicească frumoasă în satul Bălaia. În semn de recunoștință, din partea comunității parohiale, preotul paroh i-a oferit Ierarhului o icoană pictată pe lemn cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pruncul Iisus Hristos.

Încununând cuvântările ocazionale, Ierarhul Oradiei le-a mulțumit tuturor celor prezenți pentru bucuria de a fi împreună, dorindu-le să aibă parte de un an binecuvântat, sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, și felicitându-i pe toți copiii și tinerii care, cu vădită bucurie sărbătorească, s-au înveșmântat cu frumoasele straie populare, specifice regiunii noastre, arătând, o dată în plus, unitatea și comuniunea de dragoste cu moșii și strămoșii lor, relație dincolo de hotarele acestei lumi, legături sufletești veșnice, atât de iubite și prețuite de Biserica noastră bimilenară.

Pr. Andi-Constantin Bacter