În cea de-a treia zi de prăznuire a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, la 27 decembrie 2025, când Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic al Bisericii, cel plin de râvnă apostolică și de mărturisire până la jertfă, credincioșii Parohiei Oradea-Vii au trăit un moment de aleasă bucurie duhovnicească. Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a fost în mijlocul obștii parohiale, binecuvântându-i pe cei prezenți la Dumnezeiasca Liturghie și oferind un cuvânt de învățătură în care a tâlcuit sensurile profunde ale acestei zile luminoase, aflate sub semnul unirii dintre taina Nașterii Domnului și mărturia de sacrificiu a Sfântului Ștefan – unul dintre ocrotitorii spirituali ai Preasfinției Sale, primind la Botez numele de Radu-Ștefan.

Slujba de prăznuire a celei de-a treia zi a Crăciunului a avut o încărcătură festivă aparte și prin prezența distinselor doamne Maria Popescu și Stela Coban, nepoata și strănepoata vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, personalitate marcantă a Ortodoxiei românești contemporane, de la a cărui adormire întru Domnul s-au împlinit 18 ani în vara acestui an, prezență cu atât mai grăitoare în contextul în care întreg anul 2025 a fost închinat Centenarului Patriarhiei Române și cinstirii duhovnicilor și mărturisitorilor veacului trecut.

Cuvântul de învățătură al Chiriarhului locului a pus în lumină viața de har a Apostolului și Întâiului Mucenic al Domnului Hristos, Sfântul Arhidiacon Ștefan, tânărul curajos cu chip luminos de Înger, a cărui nădejde în biruința asupra morții a Fiului lui Dumnezeu Întrupat i-a dat forța lăuntrică de a lua jugul jertfei supreme:

„Despre Sfântul Arhidiacon și Întâi Mucenic Ștefan știm, din cartea Faptelor Sfinților Apostoli, că era bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, având mult har și lucrând cu multă putere. Cu mult curaj vestea și propovăduia Slava lui Dumnezeu care S-a arătat în Fiul lui Dumnezeu Înomenit, în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Veșnic al Tatălui și Fiul Fecioarei, Fiul lui Dumnezeu Care Se face Fiul Omului pentru mântuirea noastră. După Patima Sa, Moartea pe Cruce și Învierea de-a treia zi, Fiul Omului S-a înălțat la Ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. De aceea, atunci când este târât la judecată în sinedriu, fiindcă deranja comoditățile poporului Legii, Sfântul Ștefan, cu fața strălucind asemenea unui Înger, vede cerurile deschise și Îl vede pe Fiul lui Dumnezeu, pe Fiul Omului stând de-a dreapta Slavei lui Dumnezeu. Cu toate că știe ce îl așteaptă, lui Ștefan nu îi este frică de propria moarte, pentru că asta îl aștepta. Va fi ucis cu pietre – o moarte dramatică, cruntă, violentă și lentă. Nu mori dintr-odată, ci mori zdrobit, încetul cu încetul. De unde acest curaj, de unde putere? Bineînțeles, de la Dumnezeu! Prin credința lui! El Îl vede pe Cel Întâi-Născut din morți, pe Cel Care Și-a luat firea omenească, trecând-o prin moarte spre înviere, și a înălțat-o de-a dreapta Tatălui. Își vede nădejdea împlinită și de aceea are curaj! Știe că, urmându-I Lui, Celui înviat din morți și înălțat la Ceruri, va ajunge în Brațele iubitoare ale Tatălui Ceresc, cu puterea și lucrarea Duhului Sfânt, sfidând moartea violentă prin care avea să treacă. Să nu uităm că Întâiul Mucenic Ștefan este foarte tânăr și, cu toate acestea, nu se teme de moarte. Pentru că știe că Domnul nostru Iisus Hristos a înfrânt-o, a învins-o prin Învierea Sa din morți.”

Așezarea pomenirii Întâiului Mucenic în proximitatea sărbătorii Nașterii Domnului a fost tâlcuită de Ierarh ca o lecție fundamentală a credinței creștine, care leagă Taina Întrupării de biruința asupra morții și de chemarea fiecărui credincios la mărturisire:

„Sărbătorirea Sfântului Ștefan, a Întâiului Mucenic, în a treia zi a Crăciunului, după ce în a doua zi o prăznuim pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – prin care Dumnezeu a coborât pe pământ –, se constituie într-o lecție esențială pe care Biserica ne-o oferă: nu mai avem voie să ne temem de moarte! Pentru că Cel Care S-a născut vine în lume tocmai pentru aceasta! Nu ca să avem în fiecare an, la Crăciun, o sărbătoare îmbelșugată și să ne bucurăm așa cum se bucurau păgânii la venirea, de pildă, a echinocțiului de primăvară, cum serbau odinioară vechii persani zoroastrieni. Nu. Noi, de fapt, serbăm Venirea în lume a Celui Care ne scoate pe noi din moarte! Este o legătură foarte puternică între Sărbătoarea Nașterii Domnului și Praznicul Sfintei Învieri, întrucât prin Nașterea Domnului suntem pregătiți pentru Înviere și, implicit, pentru propria noastră înviere, care ne vine din darul lui Dumnezeu, prin credința noastră în Cel Care vine în lume și Se face Om pentru noi și pentru a noastră mântuire. O credință pe care o mărturisește Sfântul Arhidiacon Ștefan cu prețul vărsării propriului sânge. Un Sfânt tânăr care deschide cohorta Martirilor, a celor care și-au spălat veșmântul Botezului lor în Sângele Mielului, adică prin Sângele lui Hristos. Așa cum, în mod tainic, în cea din urmă carte a Noului Testament, în Apocalipsă, Sfântul Ioan Teologul îi vede pe cei care sunt în apropierea Tronului Mielului și vede vasele cu tămâie, care sunt rugăciunile Sfinților.”

Cuvântul de folos duhovnicesc s-a încheiat printr-un îndemn la trezvie și rugăciune, pornind de la amintirea părintească a Patriarhului Teoctist și subliniind actualitatea ecoului învățăturilor sale, de a nu lăsa tulburările și răutățile lumii să umbrească pacea inimii, singura care ne așază în Lumina Învierii:

„Astăzi, având și oaspeți dragi aici, îl comemorăm și pe părintele nostru duhovnicesc, fericitul întru adormire Patriarh Teoctist, de la care eu, personal, am învățat foarte multe. Și în tot valul de nebunii al lumii, Părintele Patriarh Teoctist avea un cuvânt, spunând: nu te potrivi lor! Acesta este cuvântul de suflet pentru noi, toți cei de astăzi, de la Părintele Patriarh Teoctist, părintele nostru duhovnicesc: să nu ne potrivim răutăților veacului, răutăților lumii! Nu câștigăm nimic din toate acestea. Oricum, ce avem de câștigat aici? Numai ceea ce ne oferă Dumnezeu, adică nemurirea, fraților și surorilor! Nemurirea, prin credința în El, Cel înviat, Întâi-Născut din morți, pentru că datorită credinței în El, chiar dacă vom adormi, trecem în Lumina Învierii. De aceea, Cel mai mare Dar pe Care ni-L face Dumnezeu este Fiul Său. Desigur, cetele demonice încearcă pe toate căile să ne influențeze, să ne șoptească la ureche, să se strecoare la inima noastră căutând să ne mute gândul. În clipele acelea, trebuie să ne luăm gândul și să nu ne potrivim lor! Învățând de la Părinții de demult, să nu lăsăm gândurile rele să își facă cuib în mintea noastră. Iar pentru asta avem nevoie de paza inimii, care se face numai prin rugăciune. Cum credem noi că ajunsese fața Sfântului Ștefan să strălucească asemenea unui Înger? Datorită rugăciunii, a prezenței harului Duhului Sfânt în inima lui, în viața lui, prin comuniunea sfântă de rugăciune pe care Sfântul Arhidiacon o are cu Preasfânta Treime! Așadar, antidotul la toate răutățile lumii este să nu ne potrivim lor, iar Dumnezeu ne pune la îndemână toate instrumentele necesare ca să nu lăsăm răutatea din lume să ne strice pacea sufletului. Nimic nu e mai prețios decât pacea sufletului, care vine în noi doar dacă ne rugăm.”

Atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât și la slujba de parastas care a urmat, s-au înălțat rugăciuni pentru odihna și mântuirea sufletului vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, care a păstorit Biserica Ortodoxă Română vreme de mai bine de două decenii.

La finalul programului liturgic, Părintele protoiereu Gheorghe Nemeș, director coordonator și fondator al Centrului social-filantropic „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Parohiei Oradea-Vii, unde slujește de peste 44 de ani, dintre care 29 ca preot paroh, a rostit un cuvânt festiv de mulțumire adresat Ierarhului Oradiei, oaspeților de seamă ai enoriei și credincioșilor prezenți, pentru bucuria de a fi împreună în rugăciune și pentru prilejul pioasei comemorări a celui de-al cincilea Patriarh al României, în contextul Anului Centenarului Patriarhiei Române. Totodată, părintele protoiereu a evocat cu emoție legătura duhovnicească aparte care l-a unit de-a lungul anilor de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, o relație de filiație spirituală și apropiere părintească, consolidată prin întâlniri repetate încă din perioada arhipăstoririi la Arad și pecetluită, mai târziu, de vizita istorică a Părintelui Patriarh la biserica Parohiei Oradea-Vii, la 4 iunie 1995. În semn de aleasă prețuire și recunoștință, Părintele Gheorghe Nemeș a oferit oaspeților veniți de la București monografia „Cincizeci de ani în slujba Bisericii Ortodoxe Române și a neamului meu românesc”.

Emoția creată în sfântul lăcaș a fost încununată de alocuțiunea discretă a distinsei doamne Stela Coban, strănepoata Părintelui Patriarh Teoctist, care a evocat cu recunoștință chipul smerit și iubitor al Preafericirii Sale, vorbind despre lecțiile de viață primite, despre puterea iertării și despre o memorie vie, păstrată cu evlavie de credincioși și de locurile care îi poartă amintirea:

„Părintele Patriarh Teoctist ne-a creat o conștiință extraordinară a smereniei. Nu doresc să vă rețin din timpul dumneavoastră, însă vă mărturisesc că pentru mine Preafericirea Sa a fost cel mai mare profesor al vieții mele. Și darul pe care mi l-a sădit în suflet a fost, în primul rând, recunoștința, dar o recunoștință care nu se transpunea prin cuvinte, ci printr-o trăire personală și o ținere de minte a tuturor celor care ne-au influențat devenirea. A fost de-a dreptul copleșitor, cred că a fost una din primele lecții. A doua lecție, la care am fost martori, a fost o smerenie deosebită, referindu-mă la momentul foarte dureros pe care părintele l-a răbdat în anii `89-`90 și anii tulburi care au urmat, în care a fost tot timpul rănit, jignit, iar dânsul a răspuns cu o iertare care depășea măsura înțelegerii. Personal, nu puteam înțelege. Iertarea aceea venea de undeva, din spate, și se ducea peste veacuri. Pentru noi, bunătatea dânsului a fost cea care ne-a impresionat și am văzut lucrări făcute după adormirea Preafericitului pe care nu mi-aș fi imaginat că se vor împlini vreodată. Când a plecat la cer, în săptămâna aceea, Dealul Patriarhiei era copleșit de durere. Veneam și ziua, veneam și noaptea. Și vedeam așa, cum dealul era acoperit de bunei și de bunele, veniți de la țară cu coșărcile așezate pe jos, plângându-și Patriarhul în tăcere, în smerenie. Nu-i vedea nimeni. Stăteau acolo în tăcere și se rugau. Un alt lucru pe care vreau să îl spun este, de asemenea, copleșitor. După ce a adormit întru Domnul, a rânduit Dumnezeu ca în locul lui de naștere să se zidească o casă memorială în cinstea sa. Vă îndemn cu bucurie, dacă cineva ajunge vreodată pe meleagurile botoșănene, la Tocileni, să vedeți cum, într-o odaie, este prezentă amintirea gospodăriei de-acum o sută de ani, așa simplă cum era și cum a crescut Preafericitul, iar cum cealaltă odaie prezintă memoria biroului său de lucru. A fost foarte apropiat de oamenii simpli și i-a iubit cu toată sinceritatea inimii. Dovadă stă acel loc, în care primarul, preotul și toată comunitatea este atât de vie, ceea ce înflorește amintirea părintelui și, probabil, că va rodi și mai departe. Nu am cuvinte să mulțumesc pentru această emoție pe care ne-ați dăruit-o și, mai ales, taina pomenirii Preafericitului Teoctist în ziua Sfântului Ștefan.”

pr. Andi-Constantin Bacter