Obștea Mănăstirii Izbuc din Eparhia Oradiei și pelerinii prezenți la sfintele slujbe în Duminica a zecea după Rusalii, a Vindecării lunaticului, 13 august 2023, au avut parte de alese bucurii duhovnicești. Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a slujit în această zi în străvechea vatră monahală a Izbucului, săvârşind Dumnezeiasca Liturghie în biserica mare cu hramurile Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic și Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, împreună cu un sobor de ieromonahi, preoţi, ierodiaconi și diaconi, în prezența a numeroși credincioși.

După citirea pericopei evanghelice rânduite, de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 17, versetele 14 la 23, ce relatează minunea vindecării copilului bolnav de către Mântuitorul Iisus Hristos, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a rostit un bogat cuvânt de învățătură în care a vorbit despre dragostea copleșitoare, sacrificială a lui Dumnezeu față de creația Sa, omul, și despre puterea și importanța credinței în urcușul duhovnicesc al fiecărui dreptmăritor creștin spre Împărăția cerurilor. De asemenea, Întâistătătorul Eparhiei Oradiei a prezentat în chip sintetic istoria martirică a Bisericii, de la cele dintâi prigoane împotriva creștinilor și încercările apărute în sânul ei, până la provocările și persecuțiile din contemporaneitate, peste care Biserica a trecut și va trece biruitoare, fiind condusă de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos:

„Prin rânduiala Bunului Dumnezeu, anul acesta Odovania sărbătorii Schimbării la Față a Domnului se întâmplă în Duminica a zecea după Rusalii, când la sfârșitul pericopei evanghelice Domnul Hristos Își anunță ucenicii că urmează să fie omorât, dar a treia zi va învia. De fapt, tot ceea ce Mântuitorul Hristos a făcut pentru noi este o demonstrație a dragostei lui Dumnezeu față de om, pentru că Dumnezeu nu poate fi indiferent la căderea omului, la moartea sa, la pieirea sa, căci nu pentru aceasta l-a creat Dumnezeu pe om, și tocmai de aceea Tatăl Cel din ceruri Își trimite Fiul în lume. Vine astfel, cu puterea și cu lucrarea Duhului Sfânt, Fiul lui Dumnezeu Cel Născut din Tatăl din veci la plinirea vremii să Se nască din Fecioara Maria, Se face deci om Fiul Omului, pentru noi oamenii și a noastră mântuire, ca prin propria Lui moarte să învingă, să biruiască pentru totdeauna moartea noastră, prin Învierea Sa din morți.”

„Despre moartea Sa și Învierea Sa, în Muntele Taborului, mai înainte de moarte și înviere, vorbește Mântuitorul Hristos cu cei veniți din lumea de dincolo, Moise și Ilie. Acolo pe Tabor Se descoperă înaintea ucenicilor Săi în slava Sa, le arată, atât cât puteau ei suporta să vadă, slava dumnezeiască pe care o are. El este Cel care lucrează pentru a ne chema la mântuire pe cei care purtăm firea lui Adam, căci datorită greșelii lui Adam a intrat sămânța stricăciunii în noi. Dar vine Noul Adam, Fiul lui Dumnezeu înomenit ca să moară El pentru noi, ca înviind să ne deschidă tuturor calea spre propria înviere. Tot ceea ce face El, vindecarea fiului lunatic, cum am auzit din pericopa evanghelică de astăzi, vindecarea atâtor orbi, atâtor șchiopi, leproși și bolnavi de boli incurabile, învierile pe care le săvârșește și propria Sa înviere din morți, toate sunt mărturii ale puterii Sale extraordinare, pentru că nu este o putere din lumea aceasta, ci este puterea dumnezeiască, puterea Fiului lui Dumnezeu, iar prin credința în El ne putem mântui.”

„Ce fel de credință? Credința este darul lui Dumnezeu, dar ea se cultivă printr-o viață de rugăciune, printr-o viață smerită, prin participarea la larga respirație a întregii comunități credincioase care este Biserica. Prin credință putem ajunge, din darul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, să trăim în propria noastră viață minuni, pentru că, așa cum spune Mântuitorul Însuși, dacă am avea credință cât un grăunte de muștar, adică măruntă, dar puternică, am putea face minuni, contribuind la prăbușirea munților de răutate din lumea de aici, și în special la prăbușirea munților de răutate adunați, aglomerați de-a lungul vieții noastre în propriul nostru suflet, cu reflectare în greutățile, ca niște pietre de moară, pe care le purtăm în trupurile noastre ostenite și bolnave din prea multă pătimire sufletească și din cauza limitelor pe care firea noastră omenească căzută le are.”

„Dar, din darul lui Dumnezeu, prin înrâurirea harului Duhului Sfânt, nu numai că se pot face minuni, nu numai că ajungem să biruim toate ispitele și în cele din urmă Hristos să biruiască în noi propria noastră moarte, însă prin mărturiile sfinte pe care le avem înțelegem cât de mare este puterea credinței. Cum altfel dragii mei? Să privim la istoria Bisericii. Atunci când Domnul Hristos a înviat din morți, puținii Săi ucenici erau ascunși de frica iudeilor, ascunși și timorați, rămași, după porunca Domnului, în Ierusalim, iar apoi vine Duhul Sfânt peste ei și îi umple de putere de Sus și astfel începe viața Bisericii. Dar ce viață? O viață de prigoană însoțită însă de multe minuni: apostolii vorbesc în limbi pe care nu le cunoscuseră înainte și propovăduiesc neobosiți Evanghelia până la moartea lor martirică, cu excepția Sfântului Ioan, ucenicul iubit, care moare la adânci bătrânețe, tot ei îi vindecă pe bolnavi, îi înviază pe cei morți în numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar plata este prigoana cruntă din partea iudeilor și a autorităților imperiale romane care dețineau puterea, de la împărați până la dregători, împotriva creștinilor. Biserica a fost sugrumată aproape tot timpul. Și totuși, cum a reușit să supraviețuiască, încasând lovitură după lovitură, persecuție după persecuție, moarte după moarte? Mii și zeci de mii de creștini uciși și totuși Biserica nu dispare! Pentru că nu a lăsat-o Dumnezeu să dispară, pentru că mai mare decât prigoana și moartea creștinilor era, este și va fi dragostea lui Dumnezeu pentru lume, ca ceea ce a venit Fiului lui Dumnezeu să împlinească pentru oameni să ajungă la cât mai mulți, ca tot mai mulți oameni să ajungă să creadă și să se mântuiască. Și așa Biserica nu și-a stins viața, candela ei a continuat să ardă.”

„A venit Sfântul Împărat Constantin cel Mare care a dat edictul de libertate pentru creștini, dar persecuțiile nu au încetat, au revenit sub altă formă în timpul lui Iulian Apostatul, iar pe urmă sub alte și alte forme. Apoi au apărut în Biserică tot felul de învățători cu învățături străine care au pus în pericol unitatea și pacea Bisericii și adevărul credinței mântuitoare, începând cu atacurile la adresa dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și până la toate certurile cu privire la realitatea firii Lui omenești, ajungând până la subtilități teologice care au trecut dincolo de registrul teologic și au intrat în viața de zi cu zi, câștigând din partea autorităților politice sprijinul necesar pentru propriile lor interese în detrimentul unității Bisericii și al adevărului de credință, adică al Ortodoxiei credinței. Drept pentru care împărați creștini, dar cu învățătură de credință falsă îmbrățișată au persecutat pe creștini. Astăzi, la odovania praznicului Schimbării Domnului la Față prăznuim pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, trăitor în veacul al șaptelea, care pentru curajul său de a apăra dreapta credință a suferit persecuții aspre, din poruncă imperială: ca să nu mai vorbească în apărarea credinței creștine ortodoxe i se taie limba, iar ca să nu mai scrie, el marele dascăl și teolog al Bisericii, i se taie mâna dreaptă.”

„Dar persecuțiile nu s-au oprit. Toată istoria Bisericii este plină de valuri de persecuții. Atunci când mărturisirea Evangheliei după adevărul ei nu convine lumii se dezlănțuie prigoana împotriva Bisericii și creștinii sunt prigoniți și marginalizați, iar dacă nu sunt uciși sunt lăsați la periferia societății, își pierd locurile de muncă, își pierd demnitatea sau li se pun pe umeri biruri atât de grele de dus încât de abia mai pot să își întrețină familiile și ajung în pragul sărăciei. Iar aceasta se întâmplă nu doar în regimurile totalitare de inspirație atee, comunistă sau marxistă, ci și în stăpânirile care se pretind a fi religioase, cum sunt cele unde factorul guvernator este fundamentalismul, în special în lumea islamică, dar și în lumea hindusă.”

 „Nu trebuie să ne înspăimântăm sau să ne tulburăm de ceea ce vedem și astăzi în lume. Într-adevăr, suntem martorii, stupefiați de multe ori, ai ascendentului fără precedent al neo-marxismului care din punct de vedere ideologic câștigă tot mai multe minți. Toate ideologiile trec, dar cuvântul lui Dumnezeu nu trece! Prigoanele și ele vor trece, umilințele trec și ele, dar Hristos nu trece niciodată pentru că dragostea lui Dumnezeu față de noi oamenii nu se stinge. Și oricât ar fi de umilită și prigonită Biserica, mesajul Evangheliei rămâne în veci pentru că este izvorât nu doar din atotputernicia lui Dumnezeu, ci vine din dragostea Sa fără margini, din mila dumnezeiască profundă. Prin credința în El și în învierea Sa din morți moștenim și noi învierea, astfel încât se împlinește cuvântul Său care spune cu adevărat că cine crede în El nu mai moare, ci s-a mutat din moarte la viață, prin moarte spre înviere. Acesta este darul cel mare al lui Dumnezeu, aceasta este biruința creștină, aici se ascunde taina Bisericii, care nu va pieri pentru că în ea, în Biserică, strălucește puterea dragostei lui Dumnezeu, ca noi oamenii să fim pescuiți afară din mâlul morții și pe apa vieții Duhului Sfânt să fim duși, pe valuri line, spre limanul Împărăției cerurilor.”

După încheierea Sfintei Liturghii, Chiriarhul Oradiei a oficiat slujba Parastasului pentru pomenirea tuturor ctitorilor și binefăcătorilor așezământului monahal trecuți în veșnicie.

Pr. Cristian Rus