În ajunul praznicului Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, sâmbătă, 5 august 2023, cu prilejul pomenirii Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a efectuat o vizită pastorală în comunitatea Parohiei Oradea-Nufărul I care și-a serbat hramul principal al bisericii mari, unde, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, a slujit Dumnezeiasca Liturghie.

După citirea pericopei evanghelice rânduite în ziua cinstirii Sfântului Ioan Iacob Românul sau Noul Hozevit, cum mai este cunoscut în Biserica noastră, Chiriarhul locului a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc, în care le-a vorbit celor prezenți, pornind de la sfințenia vieții celui cinstit astăzi, despre puterea exemplului unei vieți pe deplin oferite slujirii lui Dumnezeu pe care Sfinții o reprezintă și beneficiile spirituale ale rugăciunii și nevoinței monahale:

„Sfântul Ioan Iacob este un sfânt aproape contemporan cu noi, din generația bunicilor noștri și care a strălucit pe cerul Bisericii în urmă cu câteva zeci de ani. Un sfânt odrăslit din neamul nostru, cu metania la marea lavră a Neamțului, care, însă, s-a nevoit duhovnicește cel mai mult în Țara Sfântă, pe urmele pașilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aproape de izvoarele harului și ale sfințeniei, el însuși trăind în aspră nevoință ascetică și ajungând la dobândirea Duhului Sfânt, pentru care s-a învrednicit de cununa sfințeniei, mijlocind pentru noi, îndeosebi pentru neamul nostru, dar pentru toți creștinii, pentru iertarea păcatelor și mântuirea sufletelor noastre.”

„Noi creștinii îi iubim pe Sfinții lui Dumnezeu dintotdeauna, iar pe Sfinții pe care îi simțim aproape de noi îi iubim mai intens. Cei ale căror rugăciuni sunt puternice și noi le resimțim ca ajutor duhovnicesc în urcușul nostru și în lupta cu duhurile necurate din războiul nevăzut și cu propriile patimi în viața noastră de zi cu zi, ajungem să îi îndrăgim atât de tare încât îi chemăm să fie ocrotitori ai familiilor noastre, ai copiilor noștri, dându-le numele lor la Taina Sfântului Botez sau să fie ocrotitori ai întregii familii duhovnicești lărgite care este parohia, cum este și cazul de față.”

Totodată, Episcopul Oradiei a vorbit și despre unicitatea și specificitatea vocației monahale și a explicat faptul că așezămintele monahale sunt nu doar focare de spiritualitate și cultură, dar, de-a lungul istoriei și până în zilele noastre, acestea constituie bastioanele apărării credinței creștine:

„Sfântul Ioan Noul Hozevit a fost, așadar, un mare ascet care a trăit viață pustnicească. Chemarea sfântă a pustniciei nu este pentru toți creștinii. Viața monahală este dificilă, dar este foarte importantă pentru lumea creștină. Credința a fost apărată, în curăția și puritatea ei, îndeosebi de viețuitorii sfintelor mănăstiri, pentru că, lăsând lumea, nemaiavând nimic, niciun avut personal, niciun interes, ușor au putut să se sacrifice de dragul adevărului, pentru păstrarea unității de credință, a integrității Bisericii atunci când ea a fost asaltată și asediată de mulțimea duhurilor necurate doritoare să strice pacea Bisericii și liniștea creștinilor.”

„Mănăstirile dintotdeauna au avut și au un rol fundamental în apărarea credinței creștine. Este și motivul pentru care, din străvechime, împărații, patriarhii, demnitarii, dar și obști întregi de credincioși au înălțat mănăstiri spre slava lui Dumnezeu și pentru iertarea păcatelor lor acolo unde mai înainte începuseră să se nevoiască pustnicii, ale căror rugăciuni binefăcătoare, efectele lor, au început să le resimtă creștinii în viața lor zilnică. Astfel, evlavia față de locurile de închinare, față de pustie, față de mănăstiri s-a înmulțit constant, ducând la extraordinara înflorire a monahismului, în special în Orient, de unde a fost dus și în Occident unde a urmat o adevărată explozie de mulțime de ordine călugărești. În Răsărit, însă, s-a păstrat buna rânduială străveche, cu mici variațiuni, în funcție de mănăstire, după numărul viețuitorilor și după râvna spre cele înalte și depărtarea de lume a locului de sihăstrie.

Această râvnă către sfintele mănăstiri a fost deplin manifestată și în pământurile noastre. Nu numai întreg Orientul creștin, dar și țara noastră este plină de astfel de mănăstiri și în special acolo unde au existat condiții care au asigurat libertatea de manifestare a credinței ortodoxe, respectiv vechile Voievodate ale Valahiei și Moldovei, acolo binecredincioșii domnitori au ridicat mulțime mare de mănăstiri, nu doar pentru iertarea păcatelor și ajutorul duhovnicesc al țărilor peste care ei erau conducători, ci multe dintre ele au fost închinate locurilor sfinte din răsăritul ortodox ajuns sub stăpânire musulmană și care, pentru a putea supraviețui, aveau de plătit biruri grele, în Țara Sfântă, în Sfântul Munte al Atonului și, bineînțeles, în locurile cele mai importante duhovnicești din întreg răsăritul creștin căzut sub stăpânire islamică.”

„Vocația monahală, așadar, este specială, este deosebită, este unică și nu este pentru toți, dar slujirea monahală este pentru întreaga Biserică. Slujirea și rugăciunea monahilor este pentru bunăstarea duhovnicească a întregii Biserici, a tuturor creștinilor, ceea ce creștinii evlavioși au simțit dintotdeauna, de unde și daniile oferite sfintelor mănăstiri din țările noastre dar și din întreg răsăritul ortodox, evlavia poporului nostru asigurând, astfel, supraviețuirea istoricelor vetre monahale ale creștinismului.”

La finele programului liturgic, Părintele paroh Liviu Ințe a mulțumit Episcopului Oradiei pentru bucuria duhovnicească de a-l avea și în acest an în mijlocul enoriei orădene de praznicul cinstirii ocrotitorului spiritual al parohiei.

În încheiere, Preasfințitul Părinte Sofronie a mulțumit preotului paroh, preoților slujitori și tuturor credincioșilor pentru frumoasa zi de sărbătoare pe care au trăit-o împreună întru cinstirea Sfântului Ioan Iacob Noul Hozevit, felicitându-i pe toți pentru frumoasa lucrare de construire și împodobire a monumentalului lăcaș de închinare, înălțat spre slava lui Dumnezeu și spre înălțarea duhovnicească a neamului românesc aflat la frontiera apuseană a țării.