Joi, 18 mai 2023, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei s-a aflat în mijlocul slujitorilor Sfintelor Altare din Protopopiatul Tinca, cu ocazia ultimei conferințe preoțești susținute în prezenta sesiune de primăvară, în cadrul căreia s-a meditat asupra semnificației, importanței și provocărilor pastorației persoanelor vârstnice, în siajul caracterului omagial special pe care anul curent îl comportă în Patriarhia Română.

În prima parte a zilei, la biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Tinca, un sobor de preoți format din Părintele Cristian-Octavian Rus, consilier cultural și delegatul Chiriarhului locului, Părintele Călin-Ovidiu Popa, Protopopul Tincăi și Părintele paroh Mihai-Ninel Iancu a oficiat Dumnezeiasca Liturghie, după care a urmat îndătinata slujbă de Te Deum, la finalul căreia, la fel ca și în cazul celorlalte trei conferințe preoțești, de la Oradea, Beiuș și Marghita, Părintele Viorel-Cristian Popa, decanul Facultății de Teologie „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea, a oferit părintelui protopop diploma și medalia aniversară a centenarului facultății de teologie orădene.

În partea a doua a programului, în sala festivă a protopopiatului, s-au desfășurat lucrările conferinței preoțești, care au debutat cu cuvântul Părintelui protopop Călin-Ovidiu Popa, urmat de Părintele consilier Cristian-Octavian Rus care a dat citire referatului tematic „2023 – Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice. Exigențe misionare în cadrul pastorației persoanelor vârstnice”, întocmit din încredințarea Ierarhului Oradiei de către Părintele Vasile-Cosmin Popa de la Parohia Paleu.

La finele lucrărilor conferinței, Episcopul meleagurilor bihorene a ținut o alocuțiune ocazională, îndemnându-i pe preoții veniți din întreg cuprinsul Protopopiatului Tinca să reconsidere resursele lăuntrice pe care le pun la dispoziția și în folosul credincioșilor încredințați spre păstorire, fără a uita angajamentul bivalent și indisolubil pe care preoția îl presupune, față de Dumnezeu și față de propria comunitate:

 „Disponibilitatea preotului nu este așa, ca oricare alta, ci disponibilitatea noastră trebuie să meargă chiar până la sacrificiu, adică să fim gata să ne oferim tot timpul pentru păstoriții noștri. Cu alte cuvinte, nu doar să-i ascultăm și să-i sfătuim, ci să-i cercetăm! Nu să așteptăm numai ca ei să vină, să bată la ușa casei parohiale sau să vină la biserică, căci dacă ne gândim la cei grav bolnavi sau vârstnici, ei nici nu au cum să facă asta, fiind în imposibilitatea de a se deplasa. Da, ne anunță credincioșii buni că în vecini este cineva care ar vrea să vină la biserică și ar avea nevoie de ajutor, nu neapărat de ceva financiar sau o bucată de pâine – deși măcar de atâta putem fi în stare, să facem rost de puțină pâine, apă și niște medicamente –, pentru că adesea este nevoie să ajutăm efectiv, inclusiv în a face puțină ordine și curățenie în casă, nu peste voia persoanei respective, bineînțeles. Așadar, este nevoie de multă delicatețe și gingășie când vii în întâmpinarea oamenilor, mai ales acolo unde neputința a adus multă suferință. De aceea, noi trebuie să fim alături de oameni pentru ca să le ușurăm suferința, până în ultima clipă a vieții lor. Din păcate, uităm de cele mai multe ori să fim în primul rând oameni. Asta așteaptă Dumnezeu de la noi, nu altceva”.

Totodată, Preasfinția Sa, la fel ca și în alte rânduri, i-a sfătuit pe preoți să fie precauți la tendințele reconfortante ale unei defensive confesionale patriotarde, care nu aduc nimic edificator, iar energia lor misionară să se concentreze asupra provocărilor uriașe și a problematicilor spirituale acute  – în care însăși viața credinciosului, atât cea pământească, cât mai ales cea veșnică, este pusă în pericol –, asupra cărora Biserica are vocația fundamentală de a le răspunde într-o manieră salvatoare:

 „Ne batem cu pumnul în piept că suntem creștini ortodocși, „cine e ca noi?”, dar mâncăm sufletul aproapelui! Suntem creștini ortodocși, dar lângă noi e un om care ajunge la disperare, moare încet, dar nu-l cercetăm și, după ce moare, îl judecăm. Știți prea bine, sunt cazuri de oameni care ajung la disperare extremă și ajung să facă gesturi necugetate, ajung la suicid, mai ales în zilele noastre. Mulți ajung la suicid datorită singurătății extreme și izolării sociale. Da, foarte ușor îi condamnăm, căci noi ne considerăm perfecți. Dar unde suntem noi în clipele de dinainte ca omul să ajungă la nebunia totală? Și dacă oamenii ajung la suicid, mai venim și noi să mai dăm o cazma în cap celui care a murit, punând poveri mai multe decât sunt pe biata familie? „Milă voiesc, iar nu jertfă”, asta așteaptă Domnul de la noi. Compasiune, omenie, înțelegere. Dacă nu participăm la efortul Duhului Sfânt de a vindeca lumea, degeaba suntem în slujirea în care suntem. Pentru asta, trebuie să ne facem permisivi lucrării harului Duhului Sfânt, care se poate realiza numai prin rugăciune stăruitoare și pocăință sinceră. La aceasta vă îndemn pe toți, căci orice suflet salvat de la iad este o mare biruință!”

Pr. Andi-Constantin Bacter