Cel de al treilea popas duhovnicesc din pelerinajul către prealuminosul Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Duminica Sfintei Cruci, 7 aprilie 2024, a fost serbat de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, prin oficierea Dumnezeieștii Liturghii pe Altarul de vară al Mănăstirii „Sfânta Cruce”, prilej cu care a fost serbat hramul principal al așezământului monahal de maici. Pentru Mănăstirea „Sfânta Cruce”, anul 2024 este un an aniversar, întrucât se împlinesc treizeci de ani de la sfințirea și așezarea pietrei de temelie a bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, catholiconul mănăstirii și, totodată, treizeci și doi de ani de la întemeierea chinoviei.

Îndată după citirea pericopei evanghelice, a Luării crucii și urmării lui Hristos (Marcu 8, 34-38; 9,1), Episcopul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care a vorbit despre forța harică, mistică și simbolică a Sfintei și de Viață făcătoarei Cruci, care rămâne în istoria umanității ca un semn al „iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni, al Morții și Învierii lui Hristos, ale căror sensuri profunde și înțelesuri negrăite continuă, până în zilele noastre și, negreșit, până la sfârșitul veacului, să fascineze și să copleșească omul care, în mod autentic, caută Adevărul și Viața, Calea spre mântuirea sufletului.

În partea introductivă a predicii, Ierarhul le-a vorbit credincioșilor prezenți despre antinomiile existențiale care își găsesc unificarea și unitatea în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, verticala cerească și orizontala telurică, a căror intersecție salvatoare ne îmbie abisul purtării crucii, umplut de harul lui Dumnezeu și urmat de învierea pentru viața cea adevărată. Numim Sfânta Cruce ca fiind de „Viață făcătoare și dătătoare”, pentru că prin ea, prin Răstignirea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, ni se dăruiește nouă, celor care credem în El, Viața cea veșnică. Viața cea veșnică nu se dobândește ușor, ci prin Sfânta Cruce; însă nu doar prin răstignirea Mântuitorului, care ne vine ca dar, ci fiecare dintre noi suntem invitați de Însuși Domnul, așa cum am ascultat din Evanghelie, să ne luăm crucea și să-I urmăm Lui. Aceasta înseamnă că trebuie să ne răstignim pentru lumea de aici. Rămânem în lume, dar răstigniți pentru ea. Din Răstignirea Mântuitorului vine și puterea pentru răstignirea noastră proprie, a fiecărui creștin în parte, a comunității noastre creștine, aflată mereu în stare de răstignire, în așteptarea învierii, până în Ziua Domnului, când frumusețea Bisericii va străluci în splendoare desăvârșită, pe veci. Așadar, Duminica de astăzi ne aduce aminte de condiția noastră de creștini, care înseamnă răstignirea în lume și pentru lume, dar vestitori neobosiți ai Învierii pentru lumea muribundă. Aceasta e datoria noastră de creștini. Trebuie să îmbrățișăm crucea pe care suntem răstigniți, așa cum a făcut-o Mântuitorul! Cu seninătate, nu cu încrâncenare, nu cu duh de răzvrătire sau sete de răzbunare pentru toate relele și nedreptățile care ni se fac în viața de aici! Cu blândețe, cu bunătate, așa cum ne învață Mântuitorul și, cu puterea Sa, cum ne învață Sfinții Săi Apostoli și Ucenici, direcți sau indirecți, cum este Marele și Sfântul Pavel, care le scrie creștinilor din Roma, îndemnându-i să biruiască răul cu binele.

În continuare, Preasfinția Sa a explicitat această dimensiune extraordinară a demnității și serenității cu care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a îndurat supliciul mântuitor și travaliul născător al unei Noi Vieți întru El, realități probate și susținute și de cercetările recente ale savanților din domeniile științelor exacte, care au studiat artefactele și evidențele istorice ale celor întâmplate în urmă cu aproape două mii de ani și care devin mărturii incontestabile ale realității obiective și de netăgăduit a celor istorisite de Evangheliști: Sfintele Pătimiri, Moartea infamă și Învierea triumfală. Lecția cea mai mare și cea mai puternică de purtare cu demnitate a crucii ne-o oferă Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și nu doar prin ceea ce ascultăm din Sfintele Evanghelii și Sfintele Scripturi, față de care ne apropiem cu multă evlavie și dragoste, citind de la profețiile Vechiului Legământ și până la dramaticele clipe ale Pătimirilor, Răstignirii și Morții pe Cruce, cât se poate de reale, autentice, nu închipuite! Nu a fost un spectacol! Ci viață adevărată, trecând prin moarte și mergând spre Înviere! Ne-o spun evangheliștii: Și-a dat Duhul, a murit pe Cruce; dar nu L-a ținut moartea, a înviat a treia zi! Însă ne-a mai lăsat o dovadă, nu doar Sfânta Scriptură, pentru că așa a rânduit El. Ne-a lăsat semne a tot ceea ce s-a întâmplat pentru mântuirea noastră și a tot ceea ce este ziditor pentru noi. Semnul la care fac trimitere este amintit în două dintre Sfintele Evanghelii, la Sfântul Luca și la Sfântul Ioan, când se spune că Domnul a fost coborât de pe Cruce și a fost învelit în giulgiu de in curat, într-un lințoliu, de către Iosif din Arimateea, care I-a și oferit mormântul său nou Celui Care a venit să ne mântuiască pe noi. Acel giulgiu se păstrează până astăzi la Torino. El a fost dus din Țara Sfântă la Constantinopol și, acolo, este văzut de pelerini din Occident, de cruciați și toți mărturisesc, multe din mărturii fiind consemnate, cum au văzut pe giulgiu imprimat Chipul Mântuitorului. Mai târziu, acest giulgiu a fost dus de un cruciat în Franța și, de acolo, a ajuns în posesia Casei de Savoia – vechea casă regală a Italiei, cu centrul la Torino –, care a așezat giulgiul în catedrala de acolo. Mai mult decât atât, acest giulgiu, în perioada modernă, a fost fotografiat, iar pe negativ a ieșit și imaginea Celui răstignit, așa cum este imprimată și pe giulgiu. Și acolo se vede foarte bine cum a fost chinuit, însă ceea ce frapează și impresionează întreaga umanitate, pe omul de bună credință, este Chipul Său tumefiat și înspinat, dar care exprimă atâta seninătate. Nu e un chip al cuiva schimonosit de durere, deși, literalmente, a fost zdrobit. Este un Chip liniștit și iubitor, care ne aduce aminte de cuvintele Sale: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Așa a închis ochii. Mai mult decât atât, ceea ce nu se întâmplă cu giulgiurile coborâte în mormânt, este imprimarea atât de fidelă a imaginii Celui îngropat. E o imagine, cum spun cercetătorii, tridimensională, din față și din spate. Se poate vedea limpede imprimarea, ceea ce înseamnă că o Lumină extraordinară a fost cea care a imprimat acolo Chipul și Trupul. Este puterea covârșitoare a Învierii. Mântuitorul a înviat, ieșind din giulgiu și lăsându-l acolo! N-a avut nevoie de cineva să-I dezlege legăturile și nici să-I dea la o parte piatra de la ușa Mormântului Său, pentru că era și Dumnezeu adevărat.

În partea de încheiere a cuvântării, Chiriarhul a relevat faptul că, mai ales în zilele noastre, există o sumedenie de alternative la stilul de viață creștin, diverse variante de „spiritualități” capabile să ne ajute în purtarea suferințelor și provocărilor vieții, însă unicitatea Creștinismului este dată de noblețea hristică ce se imprimă în cel care-I urmează și, cel mai important, arvuna mântuirii sufletului, realități reflectate și metabolizate profund în cultura poporului român, eminamente creștin.  El este Fiul lui Dumnezeu, este Atotputernic, pentru că este Dumnezeu. A primit suferința pe nedrept, pentru noi. Și tot El ne dă putere nouă, celor neputincioși, să ne purtăm Crucea cu demnitate.  Da, noi, ca oameni, ne putem mângâia cu suferința proprie, dar putem să o privim cu cinism, cu scepticism, după criterii filozofice necreștine, însă asta nu ne înnobilează sufletește. Prin puterea Celui Răstignit pe Cruce și Înviat, însă, ne putem duce cu demnitate crucea! Nu prin noi, ci prin puterea Lui. De aceea o spune Sfântul Pavel: mie nu-mi este a mă lăuda decât în Crucea Domnului! Ceea ce pe noi, ca și cultură creștină, ne marchează puternic, indiferent de dizidențele pe care le vedem în lume, inclusiv în lumea creștină. Acestea au fost de la începuturi, pentru că oamenii au încercat să-L interpreteze pe Dumnezeu după mintea lor, după măsura bunului lor plac și așa s-au născut tot felul de bisericuțe și secte, schisme și erezii, învățături străine de Biserică. Toate, însă, sunt fenomene marginale și Biserica este cea care a marcat cultura poporului nostru – vorbim doar despre acesta, pentru că, deși trăim împreună cu alte popoare, pe a noastră o cunoaștem cel mai bine. Cultura poporului nostru este puternic marcată de Sfânta Cruce! Nu este sat românesc în care să nu fie cruci! Nu este drum în țara noastră unde să nu fie cruce la răspântii de drumuri, la „răscruci” – așa și spunem la intersecția a două drumuri. Crucea o întâlnim și în casele noastre tradiționale. Snopii de grâu se împletesc în formă de cruce, iar la morminte ni se pune crucea, în nădejdea învierii. Toată cultura noastră este străbătută de Sfânta Cruce și stă sub puterea și adumbrirea ei! De aceea, cu toate greutățile, vitregiile și în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, poporul a rezistat în smerenie, în cumințenie, stând la umbra crucii. Așa cum se și cântă în popor: la umbra Crucii Tale. La umbra crucii, poporul și-a plâns durerile, și-a cântat bucuriile. La umbra crucii, au crescut pruncii, au îmbătrânit oamenii și și-au petrecut pe cei adormiți. Și în Lumina Cinstitei Cruci au fost biruite toate vrăjmășiile și toate ispitele diavolului. Și cu puterea Cinstitei și de Viață dătătoarei Cruci vom răzbi și noi, generația noastră și fiecare în parte, toți, împreună ca Biserică, trecând prin toate greutățile, minciunile și nebuniile veacului; fără a uita niciodată: crucea nu trebuie purtată cu încrâncenare, cu răzvrătire, cu superbie, ca și când am vrea să dăm altora lecții, nefăcând altceva decât, printr-un gest nebunesc, să ne dăm unii altora cu crucea în cap! Crucea se poartă cu demnitate, în tăcere, în smerenie, cu acceptare deplină și în rugăciune sfântă înaintea Celui Răstignit și Înviat, Care, oricum, ne poartă crucea proprie în noi.

pr. Andi-Constantin Bacter