Cea de-a cincea Duminică după Învierea Domnului descoperă deschiderea deplină pe care Mântuitorul Iisus Hristos o arată față de întreaga umanitate, revelând încă o dată dragostea necondiționată și dorul dumnezeiesc pe care Dumnezeu îl poartă fiecărei persoane, dincolo de etnie, cultură sau orice altă delimitare omenească. Cel ce a biruit moartea nu caută la „fața omului” și nu Se lasă încorsetat de taxonomiile fragile și adesea prejudiciate ale celor zidiți după Chipul Său, ci transcende, prin iubire desăvârșită, orice frontieră exterioară sau lăuntrică, pentru a dărui tuturor Apa cea Vie, Harul și lucrarea Sa mântuitoare, menite să prefacă și fântâna secătuită a inimilor noastre izvor de apă vie.

În Duminica Samarinencei, 10 mai 2026, când Biserica lui Hristos îi pomenește pe Sfântul Apostol Simon Zilotul și pe Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, din rândul sfinților recent canonizați de Biserica Ortodoxă Română, într-o zi aflată totodată sub semnul comemorării Zilei Independenței Naționale și a Regalității, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie în biserica Parohiei Ștei, Protopopiatul Beiuș, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.

Citirea fragmentului evanghelic de la Sfântul Apostol Ioan Teologul (4, 5-42) a readus în atenția Bisericii „coincidența” unei întâlniri revelatoare dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă, o persoană disprețuită de iudei și galileeni, dar de o valoare infinită înaintea Fiului lui Dumnezeu, asemenea tuturor celor așezați la marginile vulnerabile ale societății, „vameși și păcătoși”, către care Hristos Își îndreaptă cu multă grijă Iubirea și Chemarea Sa. Acest episod constituie unul dintre numeroasele gesturi cu caracter profund novator și programatic prin care se întrevăd coordonatele Legii celei Noi, întemeiate nu pe separare și excludere, ci pe iubire, restaurare, unitate și comuniune:

„Am ascultat adineaori una dintre cele mai frumoase pericope evanghelice citite în zi de Duminică, în Ziua Domnului, din perioada specială în care suntem, perioada pascală. Duminica de astăzi strălucește cu o lumină aparte, pentru că pericopa evanghelică de astăzi este una dintre cele mai calde, mai apropiate de sufletul omului, dintre toate cele rânduite a se citi în Ziua Domnului, la Sfânta Liturghie. Este o pericopă evanghelică ce ne umple sufletul de speranță! Dar nu este orice fel de speranță, cum ne punem noi nădejdea în tot felul de lucruri trecătoare și mici izbânzi pământești, care nu aduc mare lucru în viața omului. Este vorba despre speranța vieții celei veșnice pe care ne-o dăruiește Cel trimis de Tatăl! Cadrul pericopei este unul cu totul aparte, de unde și efectele spectaculoase pentru întreaga umanitate, pe care suntem chemați, îndeosebi noi creștinii, să le înțelegem; și, înțelegându-le, să mărturisim adevărul Iubirii totale a lui Dumnezeu față de noi, oamenii. De ce este o conjunctură specială? Întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și femeia de la Fântâna lui Iacov se întâmplă într-un teritoriu care nu era văzut cu ochi buni, un pământ rău famat pentru israeliți, un pământ al amestecului, al impurității – și rasiale, și culturale, și mai ales spirituale. Este un cadru plin de prejudecăți. Ucenicii înșiși se miră văzându-L vorbind cu o femeie samarineancă. Oare s-a schimbat mult lumea de-atunci, judecând după criteriile exterioare? Aproape deloc. O lume plină de prejudecăți, în care – și cei de atunci, și cei de acum – împărțim lumea în pur și impur, în bun și rău, în ceea ce mintea noastră căzută ne poate ajuta în a ne înțelege rosturile. Numai că ce știm noi oamenii cu mintea noastră întinată și căzută este aproape nimic. În antiteză, în opoziție perfectă cu mintea omului căzut în afara Raiului, este Dumnezeu, Care le știe pe toate! Domnul Hristos este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. El este Cuvântul și Adevărul! Și ne vorbește despre închinarea în Duh și adevăr, pentru că astfel de închinători dorește Tatăl. Nu întâmplător, pericopa este așezată în perioada premergătoare Cincizecimii, când așteptăm Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt. Ce este Adevărul? Sau, mai bine spus, Cine este Adevărul? Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața». El este Adevărul lui Dumnezeu, Calea prin Care ne întoarcem la Tatăl, Cel Care ne dăruiește Viața cea veșnică.”

Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar fiecare lucrare săvârșită de Mântuitorul descoperă, ca într-o străfulgerare de lumină, însăși maniera în care Dumnezeu Se raportează la om și lucrează în lume. Fiecare gest, fiecare cuvânt și fiecare întâlnire devin astfel o tainică deschidere către „mintea” și „inima” lui Dumnezeu, revelând o iubire și o delicatețe dumnezeiască – o realitate, cu adevărat, copleșitoare pentru om:

„Hristos ne dăruiește Viața cea veșnică prin ceea ce face, pentru că mâncarea pe care o are de mâncat este să facă Voia Tatălui, iar aceasta este ca El să Se sacrifice pentru noi! Nu pentru o elită exclusivistă! Nu doar pentru poporul ales! Nu doar pentru iudei! Ci pentru întreaga umanitate! Vedem că Dumnezeu le știe pe toate, spunându-i femeii viața ei, o radiografie a vieții ei, fără ca aceasta să știe că vorbește de fapt cu Dumnezeu. Îi spune toate acestea, dar nu o judecă. Exact opusul îl facem noi. Și dacă știm ceva, imediat judecăm! Pentru că ne punem noi în locul lui Dumnezeu, în loc să Îl lăsăm pe El să lucreze. Judecata nu e a noastră, e a lui Dumnezeu, Care le știe pe toate! Unde merge Dumnezeu? Într-un loc plin de prejudecăți! Merge acolo pentru ca să aducă Lumina și să arate că nu are pe nimeni de pierdut, nu ca să arate că le știe pe toate sau că vine doar pentru o elită exclusivistă, doar pentru cei care țin Legea cu strictețe și fățărnicie – cum, de multe ori, și noi suntem ispitiți în comunitățile noastre de astăzi. La Dumnezeu este loc pentru toată lumea! Și pentru drepți, și pentru păcătoși! Dumnezeu vine să ne îmbrățișeze pe toți, pentru că Tatăl Ceresc ne dăruiește viața cea veșnică prin Sacrificiul Fiului Său, moștenind-o prin tainica lucrare a Duhului Sfânt în lume, prin Biserică. Hristos nu vine în lume pentru o elită, nu vine pentru o minoritate exclusivistă, care ține Legea cu dinții, ci vine cu milă spre umanitatea căzută! Vine cu milă pentru ca să-i dăruiască viață. Vedem că Dumnezeu vrea să ne adune pe toți, să ne includă în «elita» Sa spirituală, a celor mântuiți, a celor care cred, unde este loc pentru toți! Dar totul se bazează pe libertatea noastră de a alege. Noi niciodată nu vom putea fi ca Dumnezeu, însă lucrarea harului lui Dumnezeu ne ajută ca Hristos să crească în noi și să nu mai vedem lucrurile cu mintea noastră, ci cu Mintea lui Hristos. Iar Mântuitorul vine în lume pentru toți și, de aceea, urmându-I Lui, suntem chemați să lăsăm prejudecățile deoparte, să lăsăm ceea ce ne desparte pe unii de alții și să vedem în toate Bunătatea lui Dumnezeu, Care ne include pe toți. Dumnezeu nu extrage din umanitate o minoritate privilegiată, ci Dumnezeu include în Iubirea Sa nețărmurită, nelimitată, omenirea întreagă! Hristos Se sacrifică pentru toți, bărbați și femei, femei și bărbați, iudei și din toate celelalte neamuri, din toate neamurile pământului și din Iudeea! Pentru că, da, Dumnezeu are loc pentru toată lumea și Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!”

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, reprezintă Modelul absolut al umanității restaurate în Legea Harului prin El Însuși, Noul Adam. De aceea, contemplând întâlnirea Domnului cu femeia samarineancă, înțelegem mai adânc sensul chemării inaugurale a Mântuitorului la pocăință —s această „schimbare a minții” prin care omul este chemat să dobândească „gândul lui Hristos”, asumând aceeași privire, aceeași sensibilitate și același mod de a lucra pe care le descoperim în întreaga Sa iconomie mântuitoare:

„Iubiți frați și surori, este bine să înțelegem că noi, creștinii, avem o misiune foarte importantă aici, în lume. Misiunea noastră nu este aceea de a dezbina lumea și de a ne retrage într-un ghetou exclusivist, crezând că doar acolo, în ghetoul acela, al unei elite care ține cu strictețe toate regulile, e loc de mântuire. E timpul să deschidem larg ferestrele sufletelor noastre și să pornim la îmbrățișarea umanității care suferă! Suferă, da, pentru că umanitatea este înstrăinată de Dumnezeu, Cel Care le cunoaște pe toate. Dar, în lume, Dumnezeu lucrează mai ales prin Biserică. Biserica suntem toți, nu doar clerul și ierarhia, ci toți creștinii! Asta trebuie să o arătăm în viața de zi cu zi. Haideți să lăsăm prejudecățile la o parte, să nu ne mai judecăm după cum arătăm sau după cum avem noi impresia că suntem, ci să ne purtăm cu blândețe, cu zâmbet, cu înțelegere! Nu cu crispare, nu cu încruntare, pentru că nu câștigăm nimic! Îi respingem pe oameni, câtă vreme ne comportăm ca o comunitate exclusivistă, elitistă, care crede că le are pe toate! Și, vai, ce puțin facem din lucrarea apostolică cu care suntem datori să ieșim în întâmpinarea tuturor și să le vestim cu bucurie că Domnul Iisus Hristos a înviat și ne dăruiește viața cea veșnică! Cum putem fi convingători când, în loc să aducem bucurie, stăm și noi și ne plângem de toate lipsurile, greutățile și răutățile lumii, lăsându-ne prea adesea copleșiți și covârșiți de ele. Ajungem să nu mai avem putere să mărturisim Iubirea lui Dumnezeu, să nu ne mai intereseze, atât de atașați suntem de valorile trecătoare ale acestei lumi, de care, inevitabil, ne despărțim atunci când închidem ochii spre viața cea veșnică. De ce? Pentru că ne-am pierdut «busola». În loc să fie Hristos în centrul vieții noastre, este bunăstarea imediată. Nu ne mai interesează ce se va întâmpla. Acum, aici e paradisul! Vai, ce înșelare și amăgire! Viața asta e trecătoare, dar Hristos ne dăruiește Viața cea veșnică. El le știe pe toate. El este Adevărul, iar Calea spre Viața cea veșnică, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt, este transformarea noastră duhovnicească din oameni ai cărnii și ai interesului, în binecuvântați fii după Duhul Sfânt ai Tatălui Ceresc, Care este Bun și Iubitor de oameni.”

Finalul programului liturgic a fost încununat de cuvântări festive, debutând cu cea a Părintelui Marian-Vasile Popa, Protopopul Beiușului, și continuând cu gândurile de mulțumire ale Părintelui paroh Adrian Suciu-Ursu, care și-a manifestat recunoștința față de Episcopul Oradiei pentru bucuria ziditoare de a-l avea în mijlocul comunității euharistice a orașului Ștei.

Chiriarhul locului i-a binecuvântat pe credincioșii prezenți la Dumnezeiasca Liturghie și i-a îndemnat la păstrarea unității și a comuniunii frățești, reluând una dintre ideile centrale ale cuvântului de învățătură. Preasfinția Sa a subliniat faptul că orice lucrare de dezbinare, învrăjbire sau tulburare poartă amprenta celui rău, „dezbinătorul” prin excelență, care caută să așeze prejudecata, suspiciunea și separarea înaintea întâlnirii autentice dintre oameni și înaintea iubirii la care Hristos ne cheamă pe toți.

pr. Andi-Constantin Bacter