În Duminica a șaptesprezecea după Rusalii, a Canaaneencei, 6 februarie 2022, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul comunității parohiale a străvechii comune bihorene Sânnicolau Român, protopopiatul Oradea, unde a oficiat Dumnezeiasca Liturghie dimpreună cu un sobor de preoți și diaconi în biserica enoriei închinată Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

Evocarea pericopei evanghelice de la Sfântul Apostol Matei (15, 21-28) ne-a ilustrat emoționanta întâlnire și surprinzătorul dialog dintre Domnul nostru Iisus Hristos și femeia din ținuturile păgâne ale Canaanului. Succedând îndată pericopei mateiane, cuvântul de învățătură al Ierarhului Oradiei Mari a înlesnit înțelegerea subtilităților duhovnicești și a învățăturilor esențiale care rezultă din acestea, veritabile repere spirituale în definirea manierei în care articulăm lăuntric propria rugăciune pe care o aducem înaintea lui Dumnezeu.

În deschiderea predicii, Episcopul Oradiei îndreaptă atenția credincioșilor asupra chipului virtuos al femeii canaaneence, nu doar trecută cu vederea de fiii lui Israel, ba chiar disprețuită „din oficiu” și descalificată din punct de vedere uman de către aceștia. Dar cum Dumnezeu nu caută la înfățișarea persoanei umane, Fiul lui Dumnezeu Se folosește de această preconcepție israelită și oferă o lecție mustrătoare întregului popor ales al lui Dumnezeu, dar și nouă, celor de astăzi, reliefând virtutea smereniei practicată de femeia canaaneeancă la o înaltă ținută duhovnicească, Însuși Domnul exclamă aceasta, umilința femeii permițând harului lui Dumnezeu să lucreze în chip minunat cu canaaneeanca, întărindu-i credința și sporindu-i stăruința în rugăciunea disperată către Dumnezeu. Pe femeia canaaneeancă o vedem cu multă smerenie, cu multă umilință venind înaintea lui Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos, rugându-L să-i tămăduiască fiica greu chinuită de demoni. De aceea, femeia canaaneeancă este chip al smereniei, al umilinței și, în special, al omului rugător, iar Biserica ne-o înfățișează ca model. Femeia canaaneeancă este foarte necăjită, căci fiica ei nu era afectată de orice fel de boală, ci de una foarte grea, posesiunea demonică, atunci când diavolul pune stăpânire pe un om. Atunci viața lui devine un infern, dar nu numai atât, viața celor dimprejur, a celor apropiați, devine iadul pe pământ. Așa se face că, femeia din Canaan, străină de neamul lui Israel, trăia ca în iad, văzându-și fiica groaznic muncită de diavolul. Suferința ei mare a adus-o la multă credință și puternică rugăciune, izvorâtă dintr-o inimă muncită și chinuită.

Planul enigmatic al lui Dumnezeu cu această umilă femeie se revelează abia acum, la „plinirea vremii”, când Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului Însuși vine să dezrobească fiica femeii, dezrobindu-i, totodată, și pe fiii lui Israel, prea încremeniți și închistați în certitudini deșarte și în viziuni elitiste asupra propriei identități etnice, pentru care nu au contribuit cu nimic. O lecție elocventă și pentru creștinii care simt deja fiorii înșelători ai propriei sfințenii. Așa se roagă lui Dumnezeu, dintr-o inimă muncită și chinuită. Nu pentru că Dumnezeu nu a vrut să o vindece, dar a vrut să arate lumii întregi cât de puternică este credința acestei femei care, chiar dacă este jignită, comparată fiind cu câinii, nu doar că nu se supără, ba mai tare cere ajutorul lui Dumnezeu, devenind un model nu doar de smerenie, ci de stăruință în rugăciune. Ce trebuie să înțelegem noi din această Duminică? În primul rând, smerenia adâncă! Așa trebuie să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu! Nu așa cum facem de cele mai multe ori când căutăm să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu. Nu ne prosternăm cu umilință înaintea Lui, așa cum ar trebui, ci stăm la discuții cu Dumnezeu, ca și când am fi egalii lui Dumnezeu și ne-am permite să stăm la taclale cu Dumnezeu, spunându-I vrute și nevrute și înșirându-I nesăbuitele noastre gânduri și nemăsuratele noastre dorințe. Toate acestea fac din noi oameni problematici, nicidecum oameni smeriți, ci oameni mândri și trufași, „vrednici” fii ai veacului acestuia înstrăinat, orgolios și lipsit de Dumnezeu, în loc să urmăm pașii celor blânzi și smeriți pe care Biserica ni-i propune ca modele de rugăciune.

Chiriarhul Oradiei a pus în lumină faptul că în viața omului totul pornește și este calibrat de felul în care se desfășoară raportarea noastră față de Dumnezeu. Relația noastră cu Dumnezeu dă tonul în toate celelalte dimensiuni ale vieții noastre pământești și duhovnicești. Luând aminte la umilința canaaneencei, atunci când Îi cerea lui Dumnezeu ajutorul, așa să ne comportăm și noi, dar nu numai în rugăciune, nu numai în relația cu Dumnezeu, ci și în relația cu semenii. Dacă așa am face, am constata cât de ușoară devine viața pe pământ. Pentru că nu am mai continua să ne impunem punctul de vedere și părerile, făcând din ele stăpâni nu doar pe viața noastră, ci și pe viața aproapelui. N-ar mai fi atâtea conflicte, n-ar mai fi atâtea războaie și zvonuri de războaie, dacă oamenii ar termina cu pretențiile lor stupide de dominare a unora asupra celorlalți, fie că sunt oameni simpli sau popoare întregi. Din cauza mândriei și a setei de putere se ajunge la atâta suferință în lume și la vărsare de sânge. Dar se pare că nu am învățat prea multe din lecțiile istoriei, deși am trecut prin destule războaie, rămânând la fel de mândri și neînduplecați, la fel de pretențioși și pofticioși, dornici să ni se satisfacă îndată dorințele și setea de slavă deșartă, dornici să vedem exerciții de admirație îndreptate spre noi, ca și când am însemna ceva. Or, femeia canaaneeancă ne arată că, deși în poporul cel ales cei care sunt din afara lui sunt considerați aidoma animalelor, ea nu se supără. Cu toate acestea, în smerenia acesteia înaintea lui Dumnezeu, ea știe că Dumnezeu poate să-i vindece fiica! E o lecție excelentă pentru noi, așa ar trebui să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu!

Nu în ultimul rând, femeia păgână ne învață nu doar cum să ne prezentăm inima înaintea lui Dumnezeu, căci de multe ori, chiar dacă ne-am situa într-o stare duhovnicească nu atât de amprentată de duhul lumii, este necesar să insistăm în dialogul interior pe care-l avem cu Dumnezeu. Însăși persistența în stare de rugăciune devine un dar și o binecuvântare oferite cu multă pedagogie de către Dumnezeu, această stare lăuntrică fiind adesea chiar mai de preț decât ceea ce Îi cerem, punctual, lui Dumnezeu. Vedem de multe ori că atunci când ne rugăm Dumnezeu zăbovește și nu ascultă îndată cererile pe care I le înălțăm. Nu tot timpul ceea ce Îi cerem este de folos sau este ceea ce avem noi nevoie. Femeia canaaneeancă a cerut ceea ce avea nevoie, vindecarea fiicei ei, pentru ca să scape de chinurile demonice, dar și propria vindecare, de mamă îndurerată ce vede suferința extremă a copilului ei. Sunt momente în care trebuie să înmulțim rugăciunea, să fim stăruitori în rugăciune, să insistăm mai mult, ajungând astfel la măsura rugăciunii neîncetate și să ajungem să împlinim îndemnul pe care Domnul îl dă nu doar ucenicilor Săi, ci și tuturor celor care-L ascultau, cum Însuși mărturisește când spune: „ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!”. Aceasta ne învață astăzi femeia canaaneeancă, pe lângă smerenie și rugăciune, stăruința în rugăciune, care se traduce prin cuvintele: să ne rugăm mai mult, să ne rugăm tot timpul, oricând avem mintea liberă, nelăsând-o să vagabondeze pe coclaurile ei, să zboare în toate direcțiile ca o nebună, ci să-i punem frâu prin cuvintele de rugăciune prin care cerem prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

În încheiere, Preasfinția Sa i-a îndemnat pe credincioși să poarte de grijă cu multă prețiozitate sufletelor lor și ale copiilor lor, căci, deși omul contemporan este terifiat de bolile care ating trupul, mult mai împovărătoare sunt maladiile duhovnicești, cele care pătrund în sufletul și mintea noastră și se răsfrâng apoi asupra întregii noastre ființe. Dragii mei, avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Toți suntem bolnavi într-o măsura mai mare sau mai mică, nu doar de bolile trupești, ci în special de cele sufletești, păcatele, care sunt mult mai grele de purtat decât cele trupești, căci acestea au dus la căderea celor fără de trupuri, a demonilor. Astfel, răutatea lor fără măsură s-a răsfrânt asupra întregii lumi prin ispitiri de tot felul, începând cu istoria lui Adam și culminând cu stăpânirea vieților bieților oameni, îndrăcirea, așa cum suferea fiica canaanencei. De aceea, dragii mei, avem nevoie de rugăciune pentru ca să scăpăm de orice grad de posesiune demonică, de orice tip de suferință sufletească și boală trupească. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu care vine necondiționat în viața noastră, dar, totuși, cu o precizare. Dumnezeu ne-a lăsat liberi și așteaptă de la noi ca să-I cerem ajutorul. Nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie de ajutorul Lui!

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Sofronie a hirotonit în treapta slujirii preoțești pe diaconul Valentin Marius Copil, care a primit și hirotesia întru duhovnic, urmând ca noul hirotonit să slujească comunitatea credincioșilor din parohia Topa de Criș, protopopiatul Oradea. De asemenea, Episcopul Oradiei l-a prohirisit întru diacon pe domnul dr. Cristian Marge, medic neurolog la Spitalul Clinic Pelican Oradea, pe seama Catedralei Episcopale Învierea Domnului din Oradea.

La finele programului liturgic, Părintele paroh Aurel Simion Goga, care împlinește și misiunea administrativă de protopop al Oradiei, a rostit un cuvânt de bun venit Chiriarhului locului, mulțumindu-i pentru părinteasca purtare de grijă, pentru binecuvântarea arhierească oferită întregii comunități și pentru frumosul cuvânt de folos duhovnicesc. De asemenea, părintele protopop a adresat urări de mulți, binecuvântați și rodnici ani Preasfințitului Părinte Sofronie, luna lui Făurar având reverberații cu totul aparte pentru Preasfinția Sa, aceasta găzduind în anul în curs aniversarea a douăzeci și trei de ani de la alegerea de ierarh, prin votul unanim al Sfântului Sinod (4 februarie 1999) și de la primirea cerescului dar al arhieriei (21 februarie 1999), precum și a cincisprezece ani de la alegerea și întronizarea ca Întâistătător al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei (13, respectiv 25 februarie 2007).

Apoi, Episcopul Oradiei a mulțumit pentru frumoasele urări și i-a felicitat pe credincioși pentru prezența numeroasă și primirea călduroasă de care se bucură de fiecare dată când calcă pragul bisericii din Sânnicolau Român, îndemnându-i să poarte de grijă și să păstreze frumusețea duhovnicească pe care harul lui Dumnezeu o imprimă pe chipurile lor când vin la sfânta biserică.

Arhid. Andi Constantin Bacter