În cea de-a douăzeci și noua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, 18 ianuarie 2026, la pomenirea Sfinților Ierarhi Atanasie și Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în catholiconul Mănăstirii Sfintei Cruci din Oradea, dimpreună cu un sobor de ieromonahi, preoți și diaconi.

După lectura evanghelică a vindecării celor zece leproși (Luca 17, 12-19), Chiriarhul locului a rostit un cuvânt de învățătură legat de importanța recunoștinței ca lucrare lăuntrică a inimii, prin care omul se oprește din alergarea sa grăbită după drepturi și împliniri, se întoarce cu fața spre Dumnezeu și învață să citească fiecare vindecare, fiecare încercare și fiecare zi ca pe un dar care cere răspuns, nu revendicare:

„Duminica vindecării celor zece leproși este Ziua Domnului, o Duminică a recunoștinței. Există popoare în lumea aceasta care sărbătoresc în cursul anului o zi specială a recunoștinței, cum este poporul american. Pentru toată suflarea creștinească ortodoxă, în mod special, ziua recunoștinței propriu-zisă – deși fiecare zi a anului se cuvine să fie o zi a recunoștinței – este Duminica de astăzi. Sigur, noi toți suntem datori cu recunoștință față de Atotputernicul și Preamilostivul Dumnezeu. Numai că nu conștientizăm lucrul acesta, la fel ca și cei nouă leproși vindecați, care au uitat să dea mărire lui Dumnezeu și să-I mulțumească, să-și arate recunoștința. Unul singur face aceasta, care nu era din neamul ales; era samarinean, dintr-un popor socotit impur, «corcit» – ca să înțelegem cât de joasă era imaginea samarinenilor în poporul israelit, cum erau considerați. Israeliții se vedeau pe ei înșiși singurii îndreptățiți de mila lui Dumnezeu. În atitudinea lor se ascunde de fapt mândria întregii lumi. Nu doar a israeliților de odinioară, ci, să fim sinceri, și mândria noastră de astăzi. Nu arătăm recunoștință lui Dumnezeu pentru că socotim că le merităm pe toate! Uitând, de fapt, că centrul atenției pentru viața fiecăruia dintre noi nu trebuie să fie propria persoană, pentru că suntem tare mărunți, ci trebuie să fie Cel pe Care pericopa Apostolului zilei ni-L descoperă în toată frumusețea. Este Cel prin Care și pentru Care toate au fost create. Este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Față de El își arată recunoștința samarineanul vindecat de lepră, unul din cei zece vindecați, și același lucru suntem chemați să-l facem și noi.”

Lipsa recunoștinței sau eforturile mari pe care le depunem pentru a o trăi se datorează „lentilelor” eminamente eronate prin care privim și apoi metabolizăm cele care ni se întâmplă în viața noastră de zi cu zi, cu așteptări foarte mari de la ceilalți și prea mici în ce ne privește:

„Noi socotim în viața de aici că le merităm pe toate, la fel ca israeliții de odinioară, ca și cei nouă leproși vindecați, care au uitat să-și mai arate recunoștința pentru toate binefacerile Sale. Cam așa ne comportăm și noi. Credem că le merităm pe toate. Ne-am obișnuit să avem drepturi și privilegii. Nu ne mai interesează nimic. Nici ce se întâmplă în jurul nostru, nici că viața de aici e pregătită ca să fie drum spre veșnicie și o pregătire pentru viața cea veșnică. Nu ne mai interesează! Vrem paradisul aici! Și socotim că și merităm asta. Nu vedem că lepra păcatului și a patimilor egoiste a pus stăpânire pe noi și că Dumnezeu ne vindecă, cercetând viața noastră și îngăduind încercările, suferințele, bolile, umilințele și toate celelalte, care vin să ne trezească la realitatea cea adevărată, duhovnicească. Nu la bunătățile sau binefacerile de aici se reduce viața omului, ci ea este cale și pregătire pentru veșnicia în Brațele lui Dumnezeu. Înțelegem astfel de ce nu doar ziua de astăzi, ci fiecare zi a vieții noastre se cuvine să fie o zi a recunoștinței. Cum să înțelegem, așadar, ziua de astăzi? Da, ca Duminică a recunoștinței! Care ne amintește că fiecare zi trebuie să fie o zi a recunoștinței. Este ziua în care sună semnalul de alarmă: frate și soră, adu-ți aminte că trebuie și tu să treci prin moarte, ca să urmezi Întâiului-Născut din morți! Cum te pregătești pentru asta? Îi mulțumești tu lui Dumnezeu că te-a salvat din pieire și din întuneric? Ați auzit, la frumoasele cântări ale slujbei de dimineață, la stihirile laudelor, cum Domnul nostru Iisus Hristos este prezent în viețile noastre: în iad, Lumină; în moarte, Viață! Acesta este Darul lui Dumnezeu pentru noi! Iar noi, nevrednicii, nu suntem în stare să îl vedem sau ne facem că nu-l vedem! Mai de plâns suntem noi, creștinii, în lumea asta înstrăinată de Dumnezeu, că am ajuns să fim și noi ca lumea! Mereu răzvrătită și nemulțumită! Așa am ajuns și noi creștinii. Mereu găsim prilejuri de nemulțumire față de Dumnezeu și față de propria viață! În loc să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă pe care o mai trăim pe pământul acesta! Că e o șansă de întoarcere la El! Și, totuși, Dumnezeu ne îngăduie, ne iubește, ne rabdă, ne așteaptă, ne primește. Și, atunci, unde e recunoștința noastră? Cum o arătăm? Mulțumindu-I. Cum? Prin rugăciune! Când ne deșteptăm din somn, dimineața, în fiecare zi, pe care să o trăim și de care să ne bucurăm ca o zi a recunoștinței față de Dumnezeu! Să-I mulțumim că am deschis ochii și să-L rugăm să ne dea Lumina călăuzitoare necesară pentru ca ziua să o petrecem în pace, fără de păcat, în bunătate, în cumpătare, în înțelegere unii cu alții, în îngăduință, în iertare, în bună și dreaptă viețuire, în pace; pentru ca pacea să se răsfrângă între noi, în mica noastră lume, iar apoi, din darul lui Dumnezeu, prin câte mai multe insule de «normalitate creștină», în întreaga lume!”

Ajungând la finele omiliei, Ierarhul i-a îndemnat pe credincioși să interiorizeze cu conștiinciozitate exercițiul recunoștinței autentice, prin care omul se oprește din victimizare, se vindecă și, la rândul său, devine o prezență sanificatoare și terapeutică în lume, așa cum Domnul Însuși ne cere să fim:

 „Iubiții mei frați și surori, în Duminica recunoștinței suntem chemați să înțelegem că și mâine este o zi a recunoștinței, și poimâine! Dacă pe celelalte le-am neglijat și nu I-am mulțumit lui Dumnezeu, de când ne deșteptăm din somn să-I arătăm recunoștință! Când ieșim pe ușa chiliei, la mănăstire, când ieșim pe ușa chiliei de acasă, pentru ca să mergem la muncă, să-L rugăm pe Dumnezeu ca prin ceea ce facem, la ascultarea pe care o avem de împlinit, între cei cu care ne întâlnim, să ducem Bunătatea, Lumina și Speranța lui Dumnezeu! Nu dezechilibrele, descumpănirea și disperarea! Lumea n-are nevoie de așa ceva! Iar noi, creștinii, fraților și surorilor, să nu uităm, că suntem «sarea pământului și lumina lumii»! Dacă noi suntem triști înseamnă că n-am înțeles nimic! Dacă noi suntem triști, Îl întristăm pe Hristos. Noi trebuie să ne bucurăm că moartea a fost biruită și împărăția răului nu mai are nicio putere! Toate neputințele și răutățile lumii se risipesc! Și astfel, mulțumindu-I lui Dumnezeu, cu Dumnezeu mergem înainte, lăsându-L pe El să lucreze în viața noastră, să ne facem lucrul, ascultarea și lucrarea pe care o avem de împlinit, însă nu așteptând răsplată de la oameni și privilegii în lume! Să nu ne întrecem, în lume, care este mai bogat, care este mai îndestulat, care primește plată mai mare pentru lucrul lui! Ci să căutăm să facem totul ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni! Pentru mântuire, nu de mântuială! Cam așa ne-am obișnuit, să le facem pe toate superficial, dar plata să o primim la superlativ! Așa și vorbim între noi, folosim doar cuvinte mari și strălucite, la superlativ absolut: «fantastic, extraordinar, absolut»! Urmăriți doar ce cuvinte circulă prin lume, toate sunt hiperbolizate, la fel ca și pretențiile noastre! Și, din păcate, în asta îi creștem și pe copiii noștri. De ce? Pentru că ne-am pierdut «busola» iar «Busola» este Hristos, Care ne călăuzește nu prin acul ce indică nordul, ci prin Crucea pe care S-a răstignit pentru a ne dărui nouă Învierea.”

La dumnezeiasca slujbă, Episcopul Oradiei a promovat în treapta slujirii diaconale pe tânărul teolog Flaviu-Marius Fraiu pe seama bisericii de enorie a Parohiei Șebiș, Protopopiatul Beiuș.

Sfârșitul programului liturgic a fost marcat de cuvântul festiv al Părintelui arhimandrit Atanasie Paleu, duhovnicul Mănăstirii Sfintei Cruci, care a mulțumit Ierarhului Oradiei pentru binecuvântarea arhierească și pentru cuvântul ziditor de suflet, oferite în dar obștii așezământului monahal și credincioșilor.

În cuvântul de încheiere, Ierarhul Oradiei a așezat în inimile celor prezenți un îndemn privind cultivarea recunoștinței în viața fiecăruia dintre noi: recunoștință față de părinții și înaintașii noștri, atât trupești, cât și duhovnicești, care ne-au călăuzit pașii și ne-au purtat de grijă; recunoștință față de păstorii și arhipăstorii care au slujit aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, prin jertfa cărora ne-am putut păstra credința și ne-am închinat în rânduiala ortodoxă românească. Totodată, Preasfinția Sa l-a felicitat pe Părintele arhimandrit Atanasie Paleu cu prilejul serbării onomasticii, subliniind rodnica misiune pe care o împlinește la sfânta mănăstire, împreună cu maica stareță stavrofora Mina Bădilă și întreaga obște a Mănăstirii Sfintei Cruci. Prin osteneala și rugăciunea lor, a arătat Ierarhul, acest așezământ monahal a devenit pentru viața Bisericii din Eparhia noastră – și nu numai – un adevărat refugiu duhovnicesc, unde mii de suflete își află alinarea și descoperă, discret, răspunsul lui Dumnezeu la întrebările cele mai profunde. 

pr. Andi-Constantin Bacter