În Duminica ce precede măreața Sărbătoare Împărătească a Nașterii Domnului, a Sfinților Părinți după trup ai Domnului, 19 decembrie 2021, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a slujit Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Episcopală Învierea Domnului.

Pericopa evanghelică evocată în cadrul Sfintei Liturghii ne poartă pașii meditației din Duminica aceasta spre cele dintâi rânduri scripturistice neotestamentare, ale Legii celei Noi, cele care ne aduc Vestea cea Bună a „plinirii vremii”, a nașterii Domnului Iisus Hristos (Matei 1, 1-25). În continuarea lecturării pasajului mateian, Ierarhul Oradiei Mari a rostit un cuvânt de învățătură, în care a descoperit credincioșilor prezenți multitudinea de înțelesuri spirituale, cu totul neașteptate, pe care le înglobează aceste, aparent seci, înșiruiri de nume evreiești.

În deschiderea predicii, Preasfinția Sa a evidențiat mesajul fundamental pe care rostirea „cărții neamului lui Iisus Hristos” îl comportă. Prezentarea acestor nume indică veridicitatea obiectivă și istorică a Fiului Omului, a Celui fără de început, Care Se conformează totalmente spațiului și timpului existenței umane, intervenind cât se poate de personal în cursul istoriei pentru a-i mântui din robia existenței întru moarte pe fiii vechiului Adam. La Crăciun sărbătorim Nașterea după trup a Fiului Celui veșnic al lui Dumnezeu, Cel Care Se naște din veci din Tatăl, fără de maică, Fiul cel Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl, iar nu creat, deoființă cu Tatăl. La „plinirea vremii”, atunci când omenirea a fost pregătită pentru venirea lui Mesia, Fiul vine în lume și Se face om, născându-Se sub vremi, din Femeie, din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fără de tată. Se naște după trup, făcându-Se în toate asemenea nouă, afară de păcat. Se face om pentru noi, oamenii, pentru a ne scoate din întuneric și din moarte și a ne duce în Casa Tatălui. Mare este Sărbătoarea ce vine și unic Evenimentul ce s-a petrecut în urmă cu peste două mii de ani.

Noul Adam vine să plinească zestrea adamică, jefuită iremediabil de o umanitate tot mai săracă, dezorientată și golită de sens, aducând Calea în locul dezorientării, Viața în locul morții și Adevărul în locul lipsei de sens. Atât de amarnică a fost căderea lui Adam și a Evei, încât și ei și urmașii lor au moștenit moartea, sfârșitul vieții pământești. Dar Dumnezeu nu pentru aceasta, nu pentru moarte l-a creat pe om, ci pentru Viața de comuniune cu Dumnezeu. Înstrăinându-se omul de comuniunea de dragoste a lui Dumnezeu, a fost nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, pentru ca omul să fie întors din moarte la Viață și să poată dobândi Viața cea veșnică din Darul lui Dumnezeu, prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Chiriarhul locului a explicat pedagogia divină și rânduiala providențială ale lui Dumnezeu, Cel Care a ales cu precizie momentul istoric ideal în care Fiul Său să săvârșească lucrarea de desăvârșire a Creației și a cununii acesteia, a omului, o purtare de grijă cu totul deosebită, care se poate vedea reliefată încă din începutul celei dintâi scrieri evanghelice, în genealogia de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Atât de amarnică a fost căderea primilor oameni, încât a fost nevoie de generații întregi până când lumea să fie destul de pregătită, destul de matură duhovnicește, destul de „coaptă” ca să poată veni în lume Dumnezeu, cu folos pentru mântuirea oamenilor. În genealogia pe care am ascultat-o, sunt amintite de trei ori câte paisprezece generații, numite și neamuri. De trei ori, după numărul Persoanelor Preasfintei Treimi, câte paisprezece, adică de două ori șapte. De două ori, după numărul celor două firi ale Mântuitorului, dumnezeiască, prin nașterea din veci din Tatăl, și omenească, luată din Fecioara la „plinirea vremii”. De șapte ori, făcând referire la cele șapte zile ale Creației, arătându-se cum a fost nevoie de o înnoire a Creației. Omenirea a trecut prin multe frământări, iar Dumnezeu nu a rămas străin de necazurile poporului Său și a trimis Proroci ca să-l cerceteze și să vestească venirea în lume a Fiului Său. Dintre aceștia, „Evanghelistul Vechiului Testament”, Prorocul Isaia, vestește că o Fecioară va avea în pântece și va naște pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel al Cărui nume de taină este Emanuel – „Dumnezeu este cu noi”. A fost nevoie de atâta rugăciune, de atâta pregătire și așteptare, încât istoria sfântă este plină de pildele celor care, cu mult dor, au așteptat venirea lui Mesia.

Profunzimea neașteptată, pe care o găzduiesc aceste câteva rânduri ale genealogiei Domnului Hristos, a fascinat și a marcat întreaga teologhisire creștină, iar în mod particular înaintașii poporului românau acordat o valoare aparte acestui fragment biblic. În Biserică păstrăm cu multă scumpătate așteptarea venirii lui Mesia. Așteptarea este încununată prin imnele și iconografia Bisericii, așa cum vedem icoana atât de prețuită a poporului nostru, a Arborelui lui Iesei, tatăl lui David. Arborele lui Iesei este redat atât de frumos în iconografia veche românească, așa cum putem să o vedem pe pereții exteriori ai frumoaselor biserici mănăstirești din Țara Moldovei, ctitorite în timpul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și împodobite extraordinar de frumos în timpul succesorului și fiului său, Domnitorul Petru Rareș al Moldovei. În acest fel, ambasadorii, trimișii țărilor mai apropiate sau mai îndepărtate, au pututsă vadă cu ușurință care este viziunea teologică asupra istoriei a conducătorilor Moldovei, în perspectiva refacerii unității creștine după modelul primului mileniu creștin, cum se poate înțelege din fresca de la Voroneț. În fresca exterioară a bisericilor din Bucovina zilelor noastre, se află și Arborele lui Iesei, nu întâmplător așezat aici. Acesta este desfășurat ca un steag al biruinței creștin-ortodoxe românești asupra tuturor încercărilor istoriei și este desfășurat în toată splendoarea sa, arătând tuturor credința puternică a poporului condus de voievozi luminați și credincioși în biruința credinței și vădindu-i pe toți ca vrednici fii ai credinței și vrednici fii ai lui Avraam, cel cu care începe genealogia Mântuitorului.

În sfârșitul cuvântului de folos duhovnicesc, Episcopul Oradiei a argumentat rațiunea pentru care a făcut această incursiune în timpul și spațiul românesc de odinioară, istoria înaintașilor noștri fiind un veritabil punct de referință al verticalității spirituale și al demnității umane, la care putem apela cu încredere și prin care putem să înțelegem de unde venim, cine suntem cu adevărat și care este menirea noastră. Am spus aceste cuvinte pentru că este mare nevoie, în zilele noastre, să ne aducem aminte cine suntem. Pentru că nu suntem bătuți de vânt și adunați de aici sau de colo de vânturile istoriei, la voia întâmplării. Dumnezeu ne-a așezat la răspântie de drumuri, la întâlnirea civilizațiilor, cu o misiune foarte clară, a propovădui lumii speranța în mântuirea omului, prin credința puternică în dragostea lui Dumnezeu. Am moștenit de la înaintașii noștri darul credinței, de care se cade să fim vrednici și noi, în zilele noastre, iar nu să ne comportăm ca niște indivizi dintr-o gloată dezrădăcinată, fără tradiții, fără trecut, fără amintiri, fără nicio moștenire. Ci ca oameni în stare să ducem mai departe măcar mesajul de pace și de încredere în refacerea unității umanității prin credință. O viziune luminoasă, plină de har, atât de necesară în timpurile de derivă prin care trece umanitatea astăzi. Nu întâmplător a îngăduit Domnul să se împrăștie pe fața întregului pământ atâția conaționali ai noștri, care au fost trimiși acolo, la o viziune simplistă și superficială, datorită crizei economice și pentru un trai mai bun. Dar cine are ochi de văzut și urechi de auzit, înțelege că nimic din ceea ce se întâmplă nu se întâmplă fără voia și îngăduința lui Dumnezeu. Aceștia nu numai că nu și-au pierdut credința, mulți dintre ei chiar au redescoperit-o, ci au devenit sfeșnice purtătoare de lumină pentru popoare care au ajuns să-L uite pe Dumnezeu datorită materialismului, a ideologiilor atee și a bunăstării.

Arhid. Andi Constantin Bacter