La Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” şi „Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei” din Oradea, Duminica după Botezul Domnului, când se prăznuieşte începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, 11 ianuarie 2015, a fost un prilej de aleasă bucurie duhovnicească pentru clerul şi dreptcredincioşii prezenţi.

Chiriarhul Oradiei, Preasfinţitul Părinte Sofronie, înconjurat de un sobor de ieromonahi, preoți și diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească în paraclisul de iarnă ce are ca ocrotitori pe Sfinţii Ierarhi Nicolae, Spiridon şi Nectarie, de la demisolul noii Catedrale Episcopale.

Răspunsurile liturgice au fost date de corul „Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana” al Catedralei Episcopale.

În cadrul Sfintei Liturghii, după citirea pericopei evanghelice duminicale, de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, Ierarhul Oradiei, pornind de la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos de la finalul fragmentului scripturistic, «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor», a rostit o frumoasă predică în care a subliniat importanţa pocăinţei ca stare permanentă de schimbare şi înnoire lăuntrică a omului, ce îl duce spre primirea darurilor celor veşnice şi netrecătoare în Împărăţia cerurilor:

„După Botezul Său în Iordan, de la Ioan, Mântuitorul Iisus Hristos, aşa cum am ascultat cu toţii din pericopa evanghelică ce s-a citit, a plecat din Nazaret la Capernaum şi a început să propovăduiască, anunţând mulţimile să se pocăiască, să se schimbe, să se întoarcă la Dumnezeu, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

Mergând Domnul Hristos în Galileea neamurilor, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, doi dintre patriarhii biblici, din cei doisprezece care au dat numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel şi, inclusiv, teritoriilor pe care acestea le-au ocupat în vechime, aşa cum aflăm din descoperirea dumnezeiască, din Sfânta Scriptură, mergând, deci, Îşi începe propovăduirea, marea operă de vestire către umanitate a apropierii lui Dumnezeu. Dar nu o apropiere exterioară, fără nici o legătură cu omul, ci o apropiere lăuntrică, pentru că lumina cea mare despre care vorbeşte Profetul Isaia, că a strălucit celor care stăteau în întuneric, în ţinutul şi în umbra morţii, este lumina lui Dumnezeu. Moartea despre care vorbeşte profetul este, de bună seamă, moartea spirituală. În ţinutul morţii, a morţii spirituale erau toţi oamenii, toţi urmaşii lui Adam prin căderea în păcat, prin ruperea comuniunii de dragoste cu Dumnezeu, o ruptură amarnică ce a dus la depărtarea luminii dumnezeieşti, a luminii divine de om, la umbrirea chipului lui Dumnezeu din om, după care omul a fost zidit.”

„Dumnezeu, însă, nu putea rămâne în stare de nepăsare faţă de făptura Sa, pe care a creat-o nu spre moarte, nu spre întuneric, nu pentru a fi adumbrită de moarte, nu pentru a rămâne în ţinutul şi în umbra morţii. De aceea, Dumnezeu, potrivit sfatului Său mai dinainte de veci, între cele trei persoane ale Preasfintei Treimi, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, a hotărât ca, la plinirea vremii, Tatăl să Îl trimită, prin Duhul Sfânt, pe Fiul în lume, să Se facă Om, ca pe noi, oamenii, să ne scoată din ţinutul şi din umbra morţii. Lumina pe care Dumnezeu-Tatăl o trimite în lume este lumina pe care o are Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, căci tot ceea ce este comun Tatălui este comun şi Fiului şi Duhului Sfânt. Lumina care a venit în lume ca să lumineze pe omul aflat în ţinutul şi în umbra morţii este lumina lui Dumnezeu, dar nu o lumină abstractă, nu o lumină impersonală şi rece, ci o lumină foarte personală, lumina Fiului lui Dumnezeu, o lumină pe care o au în comun cele trei persoane ale Preasfintei Treimi.”

„La plinirea vremii, Cuvântul veşnic al Tatălui, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat vine pe pământ şi Se face Fiul Omului, purtând în Sine lumina dumnezeiască, Lumină a lumii, căci Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos spune despre Sine: «Eu sunt Lumina lumii». Lumina lui Dumnezeu vine odată cu coborârea în lume şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. El Se naşte smerit în ieslea Betleemului, din Fecioara Maria, este ocrotit de Fecioara şi de logodnicul ei, Dreptul Iosif, tatăl adoptiv al Mântuitorului Iisus Hristos şi creşte, Se întăreşte cu duhul, cum mărturiseşte Scriptura, iar la vârsta de treizeci de ani vine la apa Iordanului şi Se lasă botezat de Ioan, ultimul mare prooroc, care s-a învrednicit să Îl vadă pe Mesia şi să Îl vestească lumii: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii». Botezul în Iordan a însemnat, totodată, şi arătarea Preasfintei Treimi, căci cerurile s-au deschis, glasul lui Dumnezeu-Tatăl a adus mărturie, «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel a adeverit, a întărit cuvântul rostit de Tatăl Cel din ceruri.”

„După Botez, Mântuitorul Iisus Hristos S-a dus în pustie şi a postit timp de patruzeci de zile, fiind ispitit ca om de satana şi, respingând ispitirile, îngerii lui Dumnezeu au venit să Îi slujească. Apoi începe Domnul Hristos propovăduirea, iar cuvântul cu care începe este: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor». Evident că nu este vorba de o pocăinţă exterioară, din afară, care să însemne respectarea la literă a Legii, aşa cum făceau cei mai rigorişti dintre farisei, ci înseamnă o schimbare lăuntrică profundă, aşa cum şi Lumina lui Dumnezeu Care a venit să ne mântuiască, strălucind în întuneric, nu este o lumină impersonală, ci este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit să ne repare pe, noi, oamenii şi stricăciunea firii omeneşti, luându-Şi El Însuşi firea noastră omenească, în toate făcându-Se asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca în adâncul suferinţelor umanităţii, direct şi personal, El cu lumina Lui să lucreze restaurarea firii omeneşti.”

„El, Lumina cea adevărată, vine şi ne învaţă pe toţi oamenii că trebuie să ne schimbăm felul de a fi, să ne schimbăm felul de a gândi, felul de a ne raporta la Dumnezeu, la noi înşine, la fraţii noştri, la lumea din jur. Să ne schimbăm pentru că Împărăţia cerurilor se apropie. El a venit să aducă Împărăţia cerurilor. Prin lucrarea Duhului Sfânt, în mod tainic, această împărăţie se instaurează pe pământ, până la instaurarea deplină la a doua venire a Domnului, prin Biserică, iar rostul Bisericii, mărturisitoare a Împărăţiei cerurilor, este tocmai de a apropia Împărăţia cerurilor de toţi cei care cred. Prin Taina Sfântului Botez omul cel vechi moare pentru a învia în omul cel nou, în Hristos Domnul, «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat». Îmbrăcarea în Hristos înseamnă un drum anevoios, de moarte continuă a omului celui vechi şi de înviere permanentă în noi a chipului lui Dumnezeu, care este chipul lui Hristos, plin de slavă, pe care, din păcate, în viaţa noastră îl lăsăm să fie umbrit atunci când păcătuim, dar pe care îl curăţim atunci când în baia lacrimilor şi a pocăinţei, la scaunul mărturisirii, luptându-ne prin asceză, prin nevoinţă, cu păcatul, ajungem să îl facem să strălucească din nou în noi, prin colaborarea noastră cu lucrarea harului Duhului Sfânt, Care Îl face pe Hristos prezent şi strălucitor în noi. Apoi, prin cuminecarea cu Preacuratele Taine ale lui Hristos Îl primim pe Hristos în noi, plin de slavă strălucind şi sălăşluind în Împărăţia cerurilor, în profunzimile vieţii noastre”, a arătat Preasfinţia Sa.

„Singura slujbă din întreaga Biserică a cărei binecuvântare de început mărturiseşte binecuvântarea Împărăţiei cerurilor este Sfânta Liturghie: «Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh». Deci, Sfânta Liturghie este icoana Împărăţiei cerurilor, este Împărăţia cerurilor în potenţialitate, ce se va actualiza deplin în Ziua Domnului. La Sfânta Liturghie starea noastră nu este cea de smerenie exterioară, de pocăinţă falsă şi artificială, ci de schimbare profundă, prin nevoinţă, prin asceză, prin lupta de zi cu zi cu păcatul, pentru a ajunge să ne putem împărtăşi cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, pentru că, împărtăşindu-ne, noi, de fapt, primim deja, cu anticipaţie, merinde pentru viaţa cea veşnică şi darurile Împărăţiei cerurilor în noi.”

„Aşadar, Împărăţia cerurilor este aproape de noi, este aici, este la biserică, este în Biserică, este în Sfânta Împărtăşanie, se apropie de noi, dar ca să o putem primi cu vrednicie trebuie să ne schimbăm. Aceasta înseamnă să ne pocăim, dar nu prin a ne arăta înaintea oamenilor şi a vesti că noi suntem pocăiţi şi că deja s-a apropiat de noi Împărăţia cerurilor. Pocăinţa, starea de schimbare pe care trebuie să o avem în noi, pentru a fi conştienţi de apropierea Împărăţiei cerurilor, este efortul şi lupta noastră zilnică, războiul cel nevăzut cu răutăţile, cu duhurile rele, cu patimile noastre, cu tot ceea ce este rău şi ne îndepărtează de Dumnezeu, cu tot ceea ce ne duce în ţinutul morţii spirituale, cu tot ceea ce aduce peste sufletele noastre umbra morţii duhovniceşti, întunecând chipul lui Dumnezeu în noi, pe care îl avem prin creaţie, restaurat prin Taina Sfântului Botez şi întunecat de fiecare dată când păcătuim.”

„Aşa cum ne învaţă Părinţii Bisericii, în lumea de aici în care trăim este o şcoală ce nu se sfârşeşte. Părintele Sofronie din Essex, ucenicul Cuviosului Siluan Atonitul, spunea că diploma de absolvire a şcolii celei duhovniceşti aici pe pământ o primim abia după moarte, o primim de la Hristos Însuşi. Aşadar, viaţa este o luptă continuă, până în ultima clipă a vieţii omului pe pământ, până la ultima răsuflare, până la ultima bătaie a inimii, dar până atunci, în lupta aceasta noi trebuie să avem conştiinţa că nu suntem singuri, căci Însuşi Domnul Hristos este împreună cu noi, după cuvântul Său, prin Duhul Sfânt, în Biserică. Dar nu numai că Mântuitorul Iisus Hristos este împreună cu noi, ci întreaga Biserică este împreună cu noi, întreaga Biserică este alături de cel care se pocăieşte; cele nouăzeci şi nouă de oi ale turmei sunt împreună cu Păstorul Cel Bun Care merge în căutarea oii celei rătăcite, pe care o ia, o pune pe umerii Săi şi o duce înapoi în Staulul Tatălui, un alt nume pentru Împărăţia cerurilor.”

„De aceea, iubiţi credincioşi, acum, la începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, pe care o prăznuim astăzi, să înţelegem că în viaţa aceasta suntem mereu în faţa unui început, că încă până acum nu am pus început pocăinţei, adică nu am început să ne schimbăm după voia lui Dumnezeu, dar că toate acestea sunt cu putinţă pentru cel care crede, se roagă şi nădăjduieşte, iar cea mai puternică dovadă a acestei realităţi duhovniceşti este însăşi rugăciunea de chemare, de invocare a Celui Care este Împărat peste Împărăţia Sa ce nu are sfârşit, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul», rugăciune prin care primim darul Duhului Sfânt, Care face ca în sufletele noastre, ajunse în ţinutul şi în umbra morţii, să strălucească lumină mare, lumina lui Hristos, Lumina Care luminează tuturor, lumina Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.”

După Sfânta Liturghie, cea dintâi Liturghie arhierească la noua Catedrală Episcopală din Oradea în noul an civil 2015, Preasfinţitul Părinte Sofronie al Oradiei a adresat alese urări tuturor celor prezenţi: „Vă dorim un an nou cu multă binecuvântare de la Dumnezeu, cu multă sănătate, bucurie, un an nou prosper, cu mult spor, mult belşug, cu împlinirea tuturor rugăciunilor, a tot ceea ce este bun şi frumos, ziditor şi folositor pentru viaţa dumneavoastră, după voia cea sfântă a lui Dumnezeu.”