Locaţia curentă este: Prima pagină / Știri / Duminica Iertării. Din pragul izgonirii la speranța reprimirii

Duminica Iertării. Din pragul izgonirii la speranța reprimirii

În ajunul începerii Sfântului și Marelui Post al Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 26 februarie 2023, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, cunoscută și ca Duminica Iertării, a doua zi după împlinirea a șaisprezece ani de arhipăstorire în tronul vlădicesc al cetății Oradiei Mari, la 25 februarie 2007, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, Preasfințitul Părinte Sofronie s-a aflat în mijlocul comunității parohiale a bisericii cu hramul „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” și „Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei” din cartierul Fabric al municipiului Timișoara, unde, dimpreună cu Preasfințitul Părinte Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, și înconjurați de un sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie pe altarul istoricului lăcaș de închinare – monument istoric, socotită în prima jumătate a veacului trecut ca și Catedrala românească a urbei de pe malurile Begăi.

Prilejul festivei slujiri arhierești îl constituie sorocul împlinirii unui an de la trecerea la cele veșnice a tatălui Chiriarhului Oradiei, Petru-Ștefan Drincec, care-și doarme somnul de veci în cimitirul ortodox timișorean din Calea Buziașului, după ce în urmă cu o zi, la Arad, în biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil a Parohiei Arad-Micălaca Nouă, Preasfinția Sa a asistat la Slujba parastasului pentru odihna și mântuirea sufletului surorii mamei sale, mătușa Ana Pâslaru, de la a cărei mutare la Domnul se împlinește tot un an de zile, trecând în veșnicie cu două zile înainte de tatăl Ierarhului, la 25 februarie 2022, slujbă săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, înconjurat de un sobor de sfințiți slujitori de la Centrul Eparhial din Arad și de la parohia a cărei enoriașă a fost, în ultima parte a vieții, nonagenara mătușă.

După citirea fragmentului evanghelic duminical (Matei 6, 14-21), care ne-a oferit spre asumare câteva principii hristice fundamentale cu privire la iertare, post și neagonisire, Preasfințitul Părinte Sofronie le-a predicat credincioșilor prezenți despre derapajul ancestral al protopărinților noștri, ceea ce a deraiat cursul istoriei întregii umanități de la a fi o bucurie eternă în comuniunea cu Dumnezeu și întreaga Creație, la un nesfârșit șir de tragedii și scăderi ale omului înstrăinat de Dumnezeu, vărsător de sânge și pribeag în lumea învrăjbită de cel care trebuia să-i fie cunună.

Aflați în pragul anual al unui nou început spre Golgota Mântuitoarelor Pătimiri, Ierarhul Oradiei a subliniat contrastul absolut dintre starea de dinaintea și de după căderea omului în neascultare, reiterarea istoriei izgonirii lui Adam fiind cel mai elocvent debut pentru explicarea necesității Tainei ce s-a lucrat cu neamul omenesc prin Mântuitorul Hristos. Călătoria duhovnicească a Sfântului și Marelui Post începe an de an cu smerita aducere aminte a izgonirii lui Adam din rai, adică  a începutului istoriei umanității. O istorie atât de dureroasă și zbuciumată, care începe după clipele fericite ce pe toți ne umplu de nostalgie, de nostalgia Paradisului – după cum o numea într-o celebră lucrare Nichifor Crainic –, după clipele aurorale din zorii umanității, când Adam și Eva erau în curăție și puritate în raiul lui Dumnezeu și se bucurau de viața în Dumnezeu, atâta vreme cât au ascultat de El. Clipe pe care, știindu-le și cunoscându-le ca fericite, le așezăm în rama icoanei sufletului nostru, acolo unde se ascunde dorul după Paradisul pierdut de strămoșii noștri. Și pentru că n-au ascultat, n-au putut să mai rămână în locul binecuvântării lui Dumnezeu, pentru că nu L-au mai ascultat, ci, copii la minte fiind, au dat crezare șarpelui înțelegător care le-a șoptit să guste din rodul pomului oprit. Apoi, și-au dat seama că sunt goi și le-a fost rușine, ascunzându-se de la Fața lui Dumnezeu, stări pe care ne le mai cunoscuseră. Nu Dumnezeu i-a dat afară din rai! Ei au ieșit, pentru că le-a fost rușine să mai rămână acolo. Și, pentru că atât de mare se făcuse prăpastia care s-a săpat între frumusețea și libertatea rânduită de Dumnezeu primilor oameni și starea la care au ajuns, a fost nevoie de un heruvim cu sabie de foc vâlvâietoare care să înconjoare raiul ca pe o graniță, ca întoarcerea lor să fie imposibilă.

Din păcate, momentul izgonirii din Eden nu a fost o scădere singulară, ci a fost doar uvertura operei dramatice a istoriei neamului omenesc, care a continuat printr-un fratricid comis de cel întâi născut de cei dintâi, dând astfel tonalitatea alterată și cheia în care umanitatea până astăzi își cântă partitura existenței. De aici începe istoria umanității, pe care o putem numi, fără să greșim, „tragedia umană”. Uitați-vă ce s-a întâmplat după ce Adam și Eva au pășit afară din rai. Odată că pâinea și-au câștigat-o prin sudoare, iar apoi Eva a fost nevoită ca în durere să-și nască fiii. Și, după Adam și Eva, vin în lume primii oameni frați, Cain și Abel, și știți cu toții ce se întâmplă din invidie și din gelozie. Cain îl ucide pe fratele său, Abel. De aceea spuneam că istoria umanității este, de fapt, istoria unei tragedii, căci așa și începe: ruperea comuniunii cu Dumnezeu, trudirea până la sudoare, nașterea cu dureri și, mai ales, crima, fratricidul, ceea ce facem noi, oamenii, până în zilele noastre, cum vedem că se întâmplă chiar în vecinătatea noastră. Și chiar dacă nu ajungem să ne omorâm unii pe alții, dacă suntem corecți cu noi înșine, vedem cum zi de zi ne ucidem unii pe alții prin gândurile rele pe care le avem, prin dorința de răzbunare, prin invidia și gelozia pe care le simțim când fratele nostru o duce mai bine decât noi. Și așa, noi, în felul acesta barbar în care ne purtăm, nu suntem și noi criminali? Atunci, istoria noastră nu este istoria unei tragedii?

Preasfinția Sa a mai atras atenția asupra faptului că Postul Sfintelor Păresimi scoate în evidență trecutul (și prezentul) întinat al omului nu pentru a demoraliza și a pierde orice speranță, ci pentru a argumenta în modul cel mai convingător dragostea absolută și fără margini a lui Dumnezeu față de făptura care-I poartă Chipul. Dar, din dragoste, Dumnezeu nu a putut răbda ca Adam și Eva să rămână afară din rai, în lume, iar după moartea lor, în iad. Și, atunci, Îl trimite în lume pe Fiul Său să Se facă Om, în toate asemenea nou, afară de păcat! Și, cu toate acestea, vine în lume ca să ia asupra Sa toate păcatele umanității. El, Cel fără de păcat, Își asumă păcatele noastre, răutățile noastre și acceptă să moară pentru ele, să Se sacrifice pentru noi, știind că El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat fiind, nu poate fi ținut de moarte. Astfel, înțelegând Taina cea mare care s-a lucrat pentru noi, trebuie să pricepem că pentru a putea moșteni Darul cel mare al vieții veșnice, este nevoie să fim conștienți că împreună cu Adam și Eva noi, toți oamenii, am fost dați afară din rai, având nevoie să trecem pragul dincolo, din lumea aceasta, împreună cu Dumnezeu și spre Dumnezeu! Pentru asta, aici, pe pământ, este urcușul pe care-l avem de urcat, Sfântul și Marele Post fiind rezumatul întregii noastre vieți de pe pământ.

 Încheind cuvântul de învățătură, Episcopul Oradiei i-a îndemnat pe credincioși că, înțelegând întreg textul și contextul istoriei mântuirii neamului omenesc, se cuvine ca omul să se situeze mereu, în raport cu Dumnezeu, într-o stare de dragoste sinceră și de solicitare necontenită a iertării, iertarea supunându-se aforismului binecunoscut: „dăruind vei dobândi”. Acesta este mesajul Duminicii de astăzi. Dacă vrem să cunoaștem înțelesurile de taină, adânci, care s-au lucrat pentru mântuirea noastră, este nevoie să punem început. Și începutul, în Duminica de astăzi, Duminica Iertării, ni-l arată Dumnezeu prin pericopa evanghelică care începe cu ceea ce avem noi mai mare nevoie, să ne iertăm unii pe alții ca și Dumnezeu să ne ierte pe noi. Este esențial să înțelegem că suntem păcătoși, că avem nevoie de iertare și că fără iertare nu putem moșteni viața cea veșnică. Să realizăm starea în care am ajuns, că avem nevoie să ieșim din marasm, și să înțelegem cât de aproape de noi este limanul și izbăvirea. Trebuie doar să călcăm egoismul care ne împiedică să ne iertăm unii pe alții. Și, încet-încet, cu gesturi mărunte, în aparență nesemnificative, să începem pur și simplu să ne iertăm, căci lumea noastră are multă nevoie de iertare, iar dacă vom continua în ritmul acesta, nu vom ajunge prea departe.

La sfârșitul dumnezeieștii slujbe, Părintele Dr.Daniel Alic, preot coslujitor la altarul acestei sfinte biserici, a oferit din partea comunității parohiale câte o icoană cu Maica Domnului din Kazan și câte un buchet de flori celor doi vlădici. În continuare, Preasfințitul Părinte Paisie a rostit un cuvânt de bun venit Episcopului Oradiei, un bun cunoscător al metropolei Banatului și al vieții Bisericii de aici, întrucât vreme de mai bine de șase ani s-a numărat printre rezidenții Timișoarei și printre studenții de seamă ai Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din localitate, pe care a absolvit-o în urmă cu treizeci de ani cu rezultate excepționale. De asemenea, Episcopul-vicar al Timișoarei a adresat un cuvânt de mângâiere Episcopului Oradiei și membrilor familiei sale pentru pierderea tatălui în urmă cu un an de zile, domnul Petru-Ștefan Drincec fiind un bun credincios și consilier al Parohiei „Sfântul Ilie” – Fabric Timișoara.

Îndată a urmat slujba parastasului, la sfârșitul căreia Preasfințitul Părinte Paisie i-a îndemnat pe cei îndoliați să își găsească refugiul în sfintele slujbe ale Bisericii și în rugăciune, singurele căi prin care se poate aduce alinare și mângâiere atât celor care au plecat dintre noi, cât și celor care au rămas în lume. La finele programului liturgic, toți credincioșii prezenți au primit din partea Ierarhului Oradiei tradiționalul cozonac spre veșnica pomenire a tatălui său.

Pr. Andi-Constantin Bacter