În prima Duminică a lunii lui Mărțișor, 3 martie 2024, Duminica a treizeci și patra după Rusalii, când sufletele credincioșilor privesc în oglinda interpelatoare a celebrei Parabole a Întoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) – fragmentul evanghelic rânduit Duminicii eponime –, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica Bunei Vestiri din localitatea Sânmartin, Protopopiatul Oradea, în proximitatea imediată a municipiului de pe malurile Crișului Repede.

Cuvântul de învățătură rostit de Chiriarhul meleagurilor bihorene a avut ca scop tâlcuirea preafrumoasei pilde hristice – un veritabil șablon al vieții fiecărui om în parte, în care ne descoperim ca fiind risipitori, fie că suntem înstrăinați sau apropiați Casei părintești, însă din care aflăm că nu doar rătăcirea și nerecunoștința noastră sunt constante, ci mai ales dragostea nemărginită și îndelunga-răbdare a Brațelor părințești, mereu călduros deschise, gata să ne primească Acasă din rătăcire și din rătăciri.

În debutul cuvântării, Ierarhul a evidențiat valoarea extraordinar de profundă a elementelor simbolice care compun această operă emblematică a literaturii biblice, indicând cât de actuală și semnificativă este realitatea spirituală a omului prezentată de Domnul Iisus Hristos prin celebrul fragment lucan. Pilda fiului risipitor este oglinda vieții omului. Noi toți suntem fii risipitori. Tatăl cel primitor este Tatăl Cel Ceresc. Întoarcerea fiului risipitor este întoarcerea către Dumnezeu. Acum ne aflăm în această perioadă a Triodului, care are rostul duhovnicesc de a ne întoarce la Dumnezeu, de a ne întoarce acolo de unde, prin păcat, ne îndepărtăm. Noi, prin neascultarea strămoșului nostru, ne-am îndepărtat de Dumnezeu și am părăsit Casa în care Dumnezeu ne-a pus, Raiul. Întoarcerea fiului risipitor în brațele tatălui primitor este întoarcerea Acasă, în Casa Părintească. Pentru noi, ca oameni, plecarea din casa părintească înseamnă o înstrăinare. Când omul pleacă la casa sa se înstrăinează de casa părinților săi. Și ori de câte ori se întoarce să-și viziteze părinții și merge acasă, se simte că se întoarce în raiul copilăriei sale. Asta se petrece și cu noi, cu toți, însă la altă scară din punct de vedere al relației noastre cu Dumnezeu-Tatăl Cel Ceresc, din Casa Căruia am căzut. Întoarcerea Acasă, în Raiul copilăriei noastre inocente, în Raiul vârstei curate și nevinovate a umanității, este întoarcerea la Dumnezeu, în Casa lui Dumnezeu. Dar, dragii mei, acum, prin Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu și Sacrificiul Său, Casa lui Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât Raiul pierdut după care am rămas nostalgici. Dumnezeu a pregătit mult mai mult pentru noi.

Făcând o glosă pe marginea imaginii grăitoare a vițelului din pildă, Ierarhul a explicat supremația înțelegerii în cheie duhovnicească a prescripțiilor Vechiului Legământ – atât de înalte și sublime în ceea ce erau menite să simbolizeze –, asupra cărora poporul ales adesea rămânea opac în înțelegere, așa cum se întâmplă și în zilele noastre, cu privilegiații Legii Harului. Vițelul cel gras, înjunghiat pentru ospăț, în tradiția iudaică, la fel ca și mielul, este animalul de jertfă, sacrificat pentru ispășirea păcatelor. Desigur, la Paști, tradiția este legată de miel pentru că primul Paști – care pregătea Paștele cel Mare al Domnului, Moartea pe Cruce și Învierea – a fost ieșirea poporului israelit din țara Egiptului și plecarea lor în pripă; cu sânge de jertfă, cu sângele mieilor, mai ușor de sacrificat decât vițeii. Sacrificiul cel mare era vițelul. Însă, în istoria biblică, momentul când vițelul a fost interpretat ca fiind el vrednic de închinare și i s-a făcut statuie de aur – căruia i s-a închinat poporul –  a însemnat îndepărtarea de sensul profund al jertfei și împietrirea în elementele exterioare. De aceea, inclusiv Duminica de astăzi, ca de altfel întreaga practică a Bisericii, ne pregătește ca să nu rămânem prizonieri literei, ci să ajungem la libertatea duhovnicească, înțelegând ce vrea Dumnezeu cu noi. Atunci înțelegem, simbolic vorbind, că vițelul cel gras, junghiat pentru sărbătoare, este o trimitere foarte subtilă pe care Domnul Iisus Hristos o face, referindu-Se la propriul Său Sacrificiu, la Sângele Său vărsat pentru ispășirea păcatelor noastre, pentru ca să putem primi haina cea curată a Botezului, haina de nuntă, haina de fii după har ai lui Dumnezeu; ca prin Sacrificiul Său să ni se spele nouă păcatele, iar prin ispășirea oferită ca dar, în ciuda înstrăinării noastre de Dumnezeu, să ne întoarcem în Brațele Celui Care ne așteaptă, Dumnezeu – Tatăl Cel Iubitor.

Pilda duminicală ne descoperă o dată în plus că Brațele atotputernice ale lui Dumnezeu sunt și atotiubitoare, grabnice în a îmbrățișa sufletele rătăcite și nu în a răsplăti după merit. Dumnezeu ne cheamă Acasă, la El. Acest „Acasă” al lui Dumnezeu nu este doar Raiul cel pierdut, ci este Împărăția cerurilor; este Împărăția Învierii, este Împărăția Ierusalimului ceresc, Patria cerească, adică adevăratul „Acasă” al omului. În acea „patrie” noi suntem adevărații „cetățeni”. Acolo, în Împărăție, este casa noastră; acolo, în Brațele lui Dumnezeu, suntem Acasă. Și El ne așteaptă. Duminica de astăzi ne descoperă încă o dată cât de mult ne iubește Dumnezeu, în ciuda rătăcirilor noastre, în ciuda înstrăinărilor și risipirilor noastre, mulțimii păcatelor noastre și răutăților noastre, lipsei noastre de recunoștință. Dumnezeu nu ne impută nimic, ci așteaptă să ne întoarcem. De aici înțelegem că, indiferent de starea de întunecime în care bietul omul ajunge, nu doar că există speranță, ci există ieșire! Pentru aceasta, și omul trebuie să facă ceva: să dorească să se întoarcă! Dumnezeu este Iubire și ne așteaptă! Este nevoie doar ca noi să facem „mișcarea” sufletească necesară pentru a ne întoarce la Dumnezeu.

În continuare, Preasfinția Sa a insistat asupra nevoii omului de a se întoarce la Dumnezeu, pocăința fiind o stare sufletească sincronizată cu întreaga noastră există, iar nu un moment izolat de luciditate duhovnicească. Această „mișcare” sufletească presupune un dinamism spiritual aparte și are mai multe etape. În primul rând, este venirea în sine, trezirea conștiinței: am greșit, Părinte Sfinte! După ce am greșit, este dorința de a mă întoarce la Tatăl Cel Ceresc și trebuie să mă duc să-I spun: Părinte, am greșit la Cer și înaintea Ta! Mișcarea de întoarcere este pocăința; nu în sensul literal al cuvântului, așa cum înțeleg unele comunități creștine. Nu despre aceasta este vorba, pentru că este o înșelare demonică să creadă omul că deja s-a pocăit, că deja s-a întors la Dumnezeu. Pocăința este o mișcare interioară care nu se oprește decât în clipa morții. Până la moarte, trebuie tot timpul să ne pocăim. Nu ne pocăim formal și gata: am intrat într-un club ales, într-o lojă elitistă a celor care nu mai au nimic de îndreptat în viața lor și totul este în regulă; noi suntem cei puri. Nu în sensul acesta. Așa gândea fariseul din urmă cu o săptămână, pe toți îi vedea păcătoși, iar el era cel care ținea rânduiala și se pocăise de la început. Acesta este tot formalismul care duce la forme idolatre de manifestare a vieții, la fel ca închinarea la vițelul de aur. Pentru că da, spiritual vorbind, și a spune că te-ai pocăit este o formă de a te închina la un vițel de aur, vițelul de aur al propriei tale suficiențe. Acesta este, de fapt, egoismul tău în locul vițelului de aur. Adică ai ajuns la o măsură atât de înaltă încât îți permiți să îi persiflezi pe toți ceilalți, să-i batjocorești pe toți – dacă tot ești atât de pur. Mare înșelare demonică! Nu este așa, în momentul în care te-ai pocăit, gata te-ai și trezit mântuit. Marii Sfinți, pe patul de moarte fiind, aveau conștiința că n-au pus început bun pocăinței, deși ucenicii lor îi vedeau cum fețele lor strălucesc precum soarele de prezența Duhului Sfânt în viața lor. Pentru că tot marii Părinți ne învață că prin pocăință omul se vede mic și Lumina lui Dumnezeu strălucește în el, arătându-i în splendoarea divină mulțimea mizeriilor care ne despart de Dumnezeu. În acest iad al micimilor noastre, Dumnezeu nu-l lasă pe om în prăpastia depresiei și a deznădejdii, ci, dimpotrivă, îi dă de înțeles că, deși el este așa, Dumnezeu ne iubește atât de mult și vrea să ne ajute să ne depășim pe noi înșine, să ne depășim piedestalul pe care noi ne-am pus autosuficiența și automulțumirea.

În fine, Chiriarhul a făcut referire și la celălalt fiu, la fel de risipitor, însă în alte privințe, nu mai puțin dăunătoare, care, deși se afla fizic în casa tatălui, sufletul era departe de Acasă. Pilda Domnului Hristos ne mai sugerează și să nu ne comportăm ca și fratele fiului risipitor, gelos pe tatăl primitor care-și primește cu atât de mult fast fiul rătăcit. Toți suntem, de fapt, niște fii risipitori și risipim darurile lui Dumnezeu. Și așa cum ne este dor să ne întoarcem în casa părinților, duhovnicește, ne este dor să ne întoarcem acolo unde într-adevăr suntem Acasă. Acasă cu adevărat nu suntem aici, unde și casele noastre, la fel ca și trupurile noastre sunt date distrugerii și morții. Dacă pentru case viitorul este ruina, pentru trupurile noastre adormite viitorul este învierea. Aici este diferența radicală între noi și lumea din jurul nostru. Și așa cum ne este dor să ne întoarcem acasă, să vrem din toate puterile noastre să ne întoarcem acolo unde ne e locul cu adevărat, în Casa cea adevărată, în Casa lui Dumnezeu. Biserica este, aici, tinda, dincolo este, de-a dreptul, Palatul Împărăției. Acolo e Acasă. Acolo e Patria.

La sfânta slujbă, Ierarhul a promovat în treapta slujirii preoțești pe diaconul Alexandru-Cristian Dăroni, oferindu-i și hirotesia de duhovnic, urmând să slujească în mijlocul credincioșilor din Parohia Brădet, Protopopiatul Beiuș.

La încheierea programului liturgic, Părintele paroh Origen Sabău a rostit un cuvânt ocazional în care a mulțumit Preasfințitului Părinte Sofronie pentru frumoasa zi de sărbătoare pe care a prilejuit-o vizita arhierească în parohia încredințată spre păstorire. Cu această ocazie, preotul paroh a oferit Ierarhului icoana Bunei Vestiri, hramul bisericii, pictată pe sticlă de către una dintre credincioasele râvnitoare ale parohiei. În încheiere, Episcopul Oradiei le-a mulțumit celor prezenți pentru răstimpul de rugăciune profundă și de bucurie duhovnicească pe care l-au trăit împreună, dorindu-le să aibă parte de un post binecuvântat și o călătorie spirituală a Triodului cât mai rodnică.

pr. Andi-Constantin Bacter