În Ziua cea Mare și Sfântă a Sfintelor Paști, a Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, Împărăteasa și Doamna sărbătorilor creștine, 16 aprilie 2023, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, la miezul nopții, în prezența a mii de credincioși, a oficiat Utrenia Învierii Domnului la biserica închinată Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și Duminicii Sfinților Români din cetatea Oradiei Mari.

La sfârșitul dumnezeieștii slujbe pascale, Ierarhul Oradiei a ținut o alocuțiune festivă în care le-a vorbit celor prezenți despre Praznicul Împărătesc al Învierii Domnului ca fiind Izvorul bucuriei și al speranței neamului omenesc, întrucât, prin Moartea și Învierea Sa, Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, biruiește frica morții și moartea însăși pentru toți cei care cred în El, Cel Întâi-Născut din morți oferind astfel sens vieții noastre. La plecare, credincioșii au dus la casele lor din cele mai bine de zece mii de pahare de sfinte paști pregătite la parohie și, la fel ca și în ceilalți ani, au putut să-și lumineze locuințele ducând cu grijă din Sfânta Lumină izvorâtă din Sfântul Mormânt al Domnului Hristos, primită de la sfințiții slujitori în partea de început a sfintei slujbe.

În dimineața Sărbătorii sărbătorilor, Chiriarhul meleagurilor bihorene a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie pascală la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” din Oradea, prilej de aleasă bucurie duhovnicească, când Ierarhul, soborul catedral și bunii credincioși au prăznuit hramul principal al sfântului lăcaș de închinare. După evocarea solemnă a pericopei evanghelice consacrate Praznicului Învierii Domnului, Prologul Evangheliei Sfântului Apostol Ioan Teologul (Ioan 1, 1-17), Ierarhul a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc, descriind mărețul eveniment istoric al Învierii Domnului Iisus Hristos ca fiind cel mai important din istoria neamului omenesc și a întregii Creații, când, odată cu biruința definitivă a Mântuitorului Hristos asupra morții, este inaugurată Împărăția cerurilor.

Astfel, Preasfinția Sa a descris perioada pascală ca fiind o anticipare eshatologică, cât se poate de fidelă și de complexă, în care fiorii și atmosfera mijlocite de rânduiala specială și de cântările pline de bucurie sfântă ne aduc în pridvorul Împărăției Celui Ce ne-a iubit și ne iubește cel mai mult. Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai mare sărbătoare a Creștinătății, este o pregustare a ceea ce va să vină, a Împărăției cerurilor, al cărei Împărat este Însuși Domnul Hristos. Este o Împărăție netrecătoare, în care lumina nu apune pentru că este luminată de Lumina cea necreată și neînserată care țâșnește din Dumnezeu, Cel Care este Lumină – așa cum mărturisește în Prologul Evangheliei sale Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, supranumit „Teologul”, căci Evanghelia sa este teologie pură. Împărăția cerurilor, dragii mei, începe atunci când Cel Întâi-Născut din morți iese din mormânt. De aceea, noi proclamăm că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”. Este ziua cea de a opta, Ziua Învierii, Ziua Împărăției cerurilor. Biserica, aici pe pământ, este o reflectare a Împărăției cerurilor, acolo unde cei mântuiți contemplă fața Mielului junghiat, jertfit, sacrificat și înviat, proslăvit, pe Tronul Slavei, într-o rugăciune de preamărire, într-o Liturghie Cerească neîncetată împreună cu Sfinții Îngeri. Împărăția cerurilor nu înseamnă un paradis al simțurilor și o satisfacere a tuturor poftelor noastre trecătoare și păcătoase. Acolo nu curge lapte și miere ca într-un pământ al făgăduinței terestre, ci acolo se revarsă din belșug harul și lumina lui Dumnezeu, dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu, Care prin Sacrificiul Fiului Său spală cu Scump Sângele Mântuitorului toate păcatele noastre, albindu-ne, acolo unde lacrimile de pocăință și sudoarea ascezei noastre sunt prezente, haina cea albă a Sfântului Botez, întinată prin greșelile și păcatele noastre.

Prin urmare, cutremurătoare priveliște ne aduce spre reflectare Biserica, căci însuși ritualul sacru al Slujbei pascale de la miezul nopții, atât de smerit și totuși atât de grandios, reflectă ca în ghicitură frumusețea clipelor din urmă ce vor premerge vieții noastre din veșnicie. La Sărbătoarea Învierii, slujba începe afară, cu vestirea Învierii, citirea Sfintei Evanghelii și proclamarea solemnă a Învierii Mântuitorului din morți, pentru că, la Înviere, lumea întreagă devine o Biserică și este o arătare a Împărăției ce va să vină. Împărăția cerurilor nu este un palat de cleștar, în care să ne bucurăm de demnități și boierii, ci este o Bazilică uriașă, incomensurabilă, în care Liturghia nu se oprește și unde miliardele de mântuiți și milioanele de Sfinți contemplă Fața Mielului lui Dumnezeu și împreună cu Sfinții Îngeri participă la Liturghia Cerească. Împărăția lui Dumnezeu nu este cu glorie pământească, cu surle, trâmbițe și covoare de purpură înaintea împăratului care domnește despotic peste supușii săi înfricoșați, ci este o Biserică uriașă în care toți se împărtășesc din Viața lui Dumnezeu. De aceea, ceea ce se întâmplă la Înviere este o anticipare a ceea ce se va întâmpla în Ziua cea din urmă, când toți vom învia, iar ultima generație de oameni – ne spune Sfântul Apostol Pavel – care nu va mai apuca să guste moartea, când va veni Domnul Hristos, va trece printr-o prefacere asemănătoare morții, ca înaintea Mielului lui Dumnezeu să ne înfățișăm cu trupuri nestricăcioase, urmând ca fiecare să meargă în locul pentru care a lucrat aici, pe pământ.

Apropiindu-se de sfârșitul cuvântului de învățătură, Preasfințitul Părinte Sofronie le-a adus aminte credincioșilor despre o altă fațetă importantă a Praznicului diamantin al Învierii Domnului, făcând referire la comunitatea vie a Bisericii triumfătoare, „ascunsă în inima lui Dumnezeu”, a sufletelor trecute în tărâmul celor cerești, alături de care noi, cei încă în arena naosului Bisericii luptătoare, de Sărbătoarea Învierii Domnului, formăm un cor doxologic, omogen, al sufletelor care laudă Dumnezeirea și caută mântuirea. În Ziua cu totul specială a Învierii Domnului în care ne aflăm, se cuvine să ne aducem aminte cu sfințenie de cei de dinainte de noi, cei care L-au mărturisit pe Domnul înainte de noi, care au crezut în Învierea Lui înaintea noastră și care, încheindu-și călătoria pământească, străjuiți fiind de catargul cinstitei cruci de la căpătâi, au plecat, prin moarte și cu nădejdea învierii, la întâlnirea cu Cel Întâi-Născut din morți, cu Cel Înviat, prin credința întru care, atunci când candelele lor s-au stins, sufletele lor au mers cu multă dragoste în brațele Stăpânului. Este și motivul pentru care, la Înviere, Biserica, noi cei rămași, are un gând special pentru cei care s-au mutat și s-au ascuns în inima lui Dumnezeu, în taina dragostei Lui, că toți, împreună, nu mai suntem vii și adormiți, ci oameni chemați la mântuire prin Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om, zdrobind cu propria Lui Moarte moartea noastră; Întâiul-Născut din morți, ca să fie Începătorul și Începutul tuturor în toate, așa cum „la început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” și Cuvântul este Dumnezeu și rămâne. Iisus Hristos, Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă și Cel Ce va să fie, Atotțiitorul și Atotputernicul, Mirele Bisericii, Împăratul Împărăției care nu trece, Marele Preot și Marele Arhiereu, Marele Arhipăstor Care conduce sufletele noastre spre limanul mântuitor, înspre Inima lui Dumnezeu, adică în miezul Dragostei divine, în adâncul de nepătruns al Iubirii față de noi, căci Dumnezeu este Viață și ne dorește înviați!