În cea de a șaptesprezecea Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, 29 ianuarie 2023, a Cananeencei, Chiriarhul cetății Oradiei Mari, Preasfințitul Părinte Sofronie, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica Parohiei Sfinții Trei Ierarhi din Oradea, cinstind în ajunul prăznuirii lor liturgice pe ocrotitorii duhovnicești ai sfântului lăcaș, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur, mari dascăli ai lumii și ierarhi.

Pericopa evanghelică pe care dreptmăritorii creștini au auzit-o citindu-se la sfânta slujbă a readus în atenția Bisericii luptătoare neobișnuitul și preafrumosul dialog dintre Domnul Iisus Hristos și femeia de neam canaanit (Matei 15, 21-28), care, agățându-se de ultima speranță – mântuirea și tămăduirea de la Domnul Hristos –, ajunge să primească împlinirea fierbintelor rugăciuni materne pentru suferința cumplită a fiicei „rău chinuite de demon”.  Îndată după evocarea pasajului mateian, Ierarhul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, vorbindu-le celor prezenți despre dragostea lui Dumnezeu și dragostea omului, cea mai aproape de idealul asemănării cu Dumnezeu fiind dragostea maternă, așa cum se desprinde din fragmentul scripturistic duminical.

Dintru începutul predicii, Chiriarhul Oradiei i-a îndemnat pe credincioși să vadă dincolo de realitatea factuală a celor întâmplate în minunea vindecării fiicei mamei cananeence, căutând să înțeleagă întregul tablou semantic al celor întâmplate, multitudinea de sensuri și învățături pe care Domnul dorește să le transmită omului căutător de veșnicie. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbește despre tainele ce se lucrează pentru mântuirea noastră. Minunea vindecării fiicei bolnave a femeii străine – care nu era din poporul lui Israel, dar care avea credință mare și prin aceasta, duhovnicește, este arătată fiică a credinței, adică din seminția credinței Patriarhului biblic Avraam, prin credința ei lucrătoare, mânată și încălzită de focul dragostei de mamă, totală și necondiționată, suferindă pentru copila aflată în cumplită pătimire, cu nădejde mare că Cel spre care vine este Cel Care are puterea să îi vindece fiica – ne învață pe toți cum să trecem cu bine prin încercările vieții. Ne învață cum să trecem prin bolile, prin suferințele, prin moartea celor dragi și prin propria noastră moarte, pregătindu-ne pentru ea, ca etapă necesară a vieții, pentru a merge „dincolo”, pentru a ne izbăvi prin dragostea lui Dumnezeu de ceea ce a venit să ne izbăvească Fiul lui Dumnezeu. Nu doar de toată boala și neputința, nu  doar de moarte, ci de întuneric, de iad și, mai mult decât atât, de „moartea cea de a doua”, adică „iezerul de foc” rezervat diavolului, îngerilor lui și tuturor celor care i se închină lui, necuratului. Să nu fie!

Fiind făpturi create după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu, Care este Iubire, Preasfinția Sa a pus în lumină ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Evanghelia de astăzi, fericita întâlnire nu doar a două persoane, cea Dumnezeiască și omenească a Fiului cu cea omenească a cananeencei, ci dialogul dintre două iubiri, dragostea lui Dumnezeu și dragostea care se străduiește din răsputeri (și reușește) să se asemene cu cea a lui Dumnezeu. Duminica de astăzi ne așează, pe de o parte, dragostea lui Dumnezeu, iar pe de cealaltă parte, dragostea de mamă. Dragostea lui Dumnezeu și dragostea omului; dragostea lui Dumnezeu, care face bine și vindecă pe omul bolnav și îl scapă de moarte. Dar și dragostea omului, ilustrată curat, desăvârșit și deplin în dragostea mamei. Dragostea curată a omului își găsește ilustrarea cea mai cuprinzătoare în dragostea maternă, în dragostea mamei. Pentru că orice altă dragoste poate să fie lovită de umbre, umbrită de pofte, de păcate, ba chiar de patimi, însă dragostea unei mamei pentru copilul ei este curată și necondiționată, totală. Este cea mai pură formă a iubirii de care este în stare omul în relațiile interumane. De aceea, Duminica de astăzi ne invită să descoperim și să redescoperim în noi puterea dragostei. Pe de o parte, să ne deschidem inimile pentru a primi dragostea lui Dumnezeu –  în care Tatăl Cel din ceruri Îl trimite pe Fiul să Se facă Om, să moară pentru noi și să învieze pentru noi. Pe de cealaltă parte, să redescoperim dragostea noastră curată și sinceră, a unora față de ceilalți. Să lăsăm la o parte dragostea din interes, care ne aduce doar bucurii, plăceri și satisfacții efemere, descoperind dragostea cea adevărată față de semenul nostru, fără prejudecăți și fără să îi căutăm și să-i găsim cusururi, de care, dragii mei, știți prea bine, nici noi nu ducem lipsă. De ce? Pentru că și noi, dar și lumea din care facem noi parte, avem atâta nevoie de dragoste adevărată.

Stăruința, perseverența și umilința femeii cananeence mult încercate, dar și lăudate, de Domnul Hristos devine exemplu de mare preț și de mare actualitate în veacul în care ne ducem existența noi, cei de astăzi, atât de sensibili, plăpânzi și vulnerabili în momentele în care suntem nevoiți să gustăm din ce înseamnă cu adevărat smerenia, singura care ne poate face „intrarea” la Dumnezeul Iubirii, Care este și Dumnezeul Smereniei. Să învățăm de la femeia cananeeancă să nu ne supărăm atunci când, pe bună dreptate, ne îngăduie Dumnezeu câte o ceartă, câte o certare a vieții noastre. Să nu ne supărăm atunci când suntem încercați cu boli și cu suferințe, când mor cei dragi ai noștri. Să nu ne răzvrătim atunci când împrejurările vieții ne aduc lucruri neplăcute, așa cum nici femeia cananeeancă nu s-a smintit, nici scandalizat, nici supărat, n-a fost ofensată de cuvintele grele ale Domnului. Cine dintre noi, în zilele noastre, ar fi în stare să suporte un astfel de cuvânt? Dacă aproapele vine și ne ofensează cu puțin, suntem în stare să-i dăm în cap pentru asta. Dacă vine și ne jignește, dușmănie mare și ură se pune între noi și prăpastie mare se adâncește, astfel ajungând oamenii la divorțuri unii de alții, la scandal și război în lume. În viața de zi cu zi, prin reacții nepotrivite la așa zisele „ofense” pe care le primim, transformăm realitatea noastră curentă în infern. Și atunci, sigur că suntem veșnic nemulțumiți, certăreți, una-două „ne sare muștarul”, căci suntem mânioși și stăpâniți de patimi grele. Așa ajungem să nu avem loc unii de alții, să răspundem mereu cu aceeași monedă și spirala răului se adâncește.

Infernul acesta, al gâlcevii perpetue și al agitației lăuntrice, se potolește practicând și asumând dragostea cea adevărată, care are mai multe fațete, dintre care smerenia este una dintre cele mai strălucitoare, cum pilduitor ne arată femeia cananeeancă. Ca să scăpăm de așa ceva, este cazul să privim cu admirație la femeia cananeeancă. Ea nu doar că nu se supără, ci Îi cere insistent Mântuitorului să îi vindece fiica, pentru că dragostea ei curată de mamă nu lua în seamă epitetele, cuvintele, ceea ce pe noi ne-ar jigni și ofensa. Dragostea ei spunea că „fiica mea are nevoie de Omul acesta, Care este mai mult decât un om, vine de la Dumnezeu!”. Ea simțea în taină că vine de la Dumnezeu, căci doar El poate să vindece și să scoată duhurile necurate. N-a mai contat nimic, decât dragostea ei de mamă. O astfel de dragoste, care nu se supără, care pe toate le rabdă și le primește și le încearcă, s-a apropiat de Dumnezeu. De aceea, se cuvine să o admirăm și să învățăm de la ea, dacă vrem cu adevărat ceva bun în viața noastră. Să lăsăm orice pornire trufașă și orice mândrie, orice ispitire a slavei deșarte, orice slavă a lumii de o parte, și, în umilință totală, să cădem înaintea lui Dumnezeu și să-I cerem ajutorul. „Inima înfrântă și smerită – ne spune Psalmistul – Dumnezeu nu o va urgisi”.

Încununând cuvântul de învățătură, Ierarhul a reiterat necesitatea implicării noastre depline în procesul îndelungat al propriei mântuiri, căci, deși Dumnezeu este Iubire milostivă, iubirea cea adevărată trebuie să fie liberă și reciprocă; ceea ce așteaptă și Dumnezeu de la noi. Astfel, vedem că prin dragoste mama își salvează fiica. Este nevoie, așadar, pe lângă dragostea lui Dumnezeu și puterea Lui, și de credința și dragostea omului. Nu putem aștepta de la Dumnezeu totul, iar noi să nu facem nimic. Asta ne învață Duminica de astăzi. Dumnezeu vrea mereu să ne ajute! Poporul nostru are o vorbă înțeleaptă, că „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă” și că „binele nu se face cu sila”. Dumnezeu nu obligă. Mântuirea este darul suprem al lui Dumnezeu, dar este nevoie ca și omul să vrea să fie mântuit. Este nevoie de voința și participarea noastră, de dragostea noastră care împreună să lucreze cu dragostea cea mare și desăvârșită a lui Dumnezeu.

La finele programului liturgic, Părintele paroh Ioan Bala a adus cuvânt de mulțumire și de recunoștință Episcopului Oradiei pentru bucuria de a fi împreună și în acest an, la ales ceas sărbătoresc pentru credincioșii încredințați spre păstorire, prezența edificatoare a Ierarhul locului făcând mai lesne de simțit și contemplat prezența Sfinților Ierarhi ocrotitori ai comunității parohiale.

În încheiere, Preasfințitul Părinte Sofronie a adus mulțumiri pentru dragostea, prețuirea și căldura cu care a fost întâmpinat ori de câte ori a pășit în biserica acestei enorii orădene. De asemenea, Preasfinția Sa le-a urat tuturor celor prezenți să aibă parte de binecuvântarea lui Dumnezeu în noul an, ținându-se aproape de dragostea Lui, mereu în comuniune cu El, nu doar Duminica sau la răstimpul dedicat rugăciunii personale, mulțumindu-I pentru toate binefacerile câte au primit în viață, căci toate sunt din mila și darul lui Dumnezeu.

Pr. Andi-Constantin Bacter