În Duminica premergătoare Sfântului și Marelui Post al Sfintelor Paști, numită și a Lăsatului sec de brânză, Biserica își îndreaptă cu intensitate și nostalgie duhovnicească privirea asupra evenimentului care a marcat decisiv istoria omenirii: neascultarea protopărinților și corolarul ei – izgonirea lui Adam și a Evei din Rai. Această rememorare ne ajută să înțelegem de unde am plecat, unde am ajuns și spre ce suntem chemați să tindem.

Cunoscută în Tradiția Bisericii și ca Duminica Iertării, prin rânduielile sale specifice, această zi pregătitoare, 22 februarie 2026, a fost prilej de bucurie pentru credincioșii Parohiei Răbăgani din Protopopiatul Beiuș, întrucât Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a poposit în mijlocul comunității, săvârșind Dumnezeiasca Liturghie împreună cu un sobor de preoți și diaconi în biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din localitate.

Îndată după lectura evanghelică (Matei 6, 14-21), în care autorul sfânt ne sintetizează inspirat și pedagogic învățătura hristică cu privire la iertare, post și neagonisire, Chiriarhul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care i-a îndemnat pe credincioși să întâmpine cu seninătate și recunoștință frumoasa, profunda și ampla perioadă a Sfântului și Marelui Post, întru luminoasă stare de pocăință, menită să nască bucurie și speranță, iar nu mâhnire sau simțămintele unei pedepse aspre:

„Sfântul și Marele Post este o perioadă de bucurie și înnoire duhovnicească, nicidecum o perioadă de întristare sau mâhnire. Nu postim pentru că suntem sau am fi triști, nu postim pentru că suntem supărați, ci postim cu bucurie și cu dragoste, cu recunoștință față de Atotputernicul Dumnezeu, Care nu ne-a lăsat pe noi în întuneric, acolo unde am dorit să fim prin strămoșii noștri, Adam și Eva, cei care au vrut să cunoască binele și răul. Ce s-a întâmplat? S-au trezit în afara Raiului, în întuneric. Dar Dumnezeu Își trimite Fiul ca să ne răscumpere din robia întunericului și a morții. Și pentru aceasta, dragii mei, noi trebuie să ne arătăm recunoștința față de Cel Care S-a sacrificat pentru mântuirea noastră și să vrem să-I urmăm, căutând să împlinim ceea ce ne învață Mântuitorul. Din pericopa evanghelică pe care am ascultat-o înțelegem, de fapt, și cum să postim, și cum să trăim, și cum să ne îndreptăm spre înviere: iertându-ne unii pe alții, nefiind triști! Nu avem motive! Un creștin trist nu poate convinge pe cineva care nu crede că moartea a fost biruită. De aceea, Sfântul și Marele Post nu este o perioadă de întristare, ci o perioadă de bucurie. Ne mai învață Mântuitorul, de asemenea, să nu agonisim aici averi, fiindcă nu ne sunt de niciun folos. Nu le ducem dincolo, pentru că acolo unde ne punem interesul, adică unde strângem «comoara», acolo este și inima noastră. Vrem averi aici, pe pământ? Atunci, toată viața se consumă printr-un «motor» care caută să adune tot mai mult, ne risipim în afară, ne dușmănim unii pe alții, pentru că fiecare om care urmărește astfel de țeluri vrea să aibă și mai mult, ajungând să disprețuiască și să invidieze. Așa, viața se poate transforma într-un infern. Pe când, dacă inima își adună comori nepieritoare – și acestea se adună prin rugăciune, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele –, inima omului se ușurează de povara grijilor de aici și primește aripi pentru a-și înălța sufletul, încă de aici, în trup fiind, înspre Împărăția Cerurilor; astfel, în clipa marii treceri dincolo, ieșirea sufletului să poată fi lină, ușoară, spre Brațele primitoare ale lui Dumnezeu”.

Postul, rugăciunea, exercițiile ascetice și, implicit, pocăința nu sunt manifestări coercitive sau punitive ale sufletului care se răfuiește cu trupul, cu simțurile sau cu mintea, ci sunt mijloacele revelate de Dumnezeu ca fiind indispensabile în călăuzirea și menținerea omului pe drumul cel bun, pe „calea întoarsă” către Raiul din care am fost izgoniți, înapoi în Brațele Iubitoare ale Părintelui Ceresc, Cel Care ne este alături neîncetat, cu harul Său, pe întreaga durată a peregrinării noastre terestre:

„Dar cum poți să faci aceasta, să faci pocăință și să te bucuri? Pocăința nu o faci ca o pedeapsă! Și de aceea nu este împovărătoare! Nu ne rugăm intens, nu facem mătănii sau închinăciuni ca pedeapsă pentru corpul nostru sau pentru mintea noastră. Nu ne rugăm mai mult pentru ca să ne pedepsim mintea, în loc să o lăsăm să se «răsfețe» cu tot felul de nebunii și netrebnicii ale lumii acesteia. Nu ca pedeapsă facem nici mătăniile și nici rugăciunile, nici postirea. Știm, după terminologia vechii înțelepciuni grecești, «metania, metanoia» înseamnă «schimbarea minții». De aceea, pocăința noastră nu este penitență de înrobit, ci este o călătorie de întoarcere cu bucurie acolo unde ne este locul și unde, prin Adam, am fost izgoniți: din Rai, din Brațele lui Dumnezeu, în lumea asta. Pocăința, postirea, rugăciunile cele multe, slujbele lungi ale Bisericii, mătăniile noastre și închinăciunile pe care le facem sunt cale de întoarcere – ușurare pentru suflet, despovărare pentru trup și călătorie cu pace înspre Brațele lui Dumnezeu, acolo unde ne este locul! Pocăința pe care o aduce Sfântul și Marele Post este un drum al bucuriei, al nădejdii, al ușurării. Da, este și o perioadă a luptelor duhovnicești, pentru că atunci când omul se înfrânează și ispitele se înmulțesc. Dar, dragii mei, harul, puterea și darul lui Dumnezeu lucrează și sunt împreună cu omul care dorește să Îi urmeze Fiului lui Dumnezeu Înomenit, Domnului nostru Iisus Hristos, prin tainica lucrare a harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt întărește inima omului care postește. Și astfel, cu bucurie și cu seninătate, sufletul se primenește, trupul se înnoiește și omul se apropie tot mai mult de Taina Mântuirii, de Moartea pe Cruce și de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cu adevărat, Sfântul și Marele Post este o recapitulare a istoriei întregii umanități; cu războaie, cu netrebnicii, cu nedreptăți, dar, chiar și așa, este o istorie străbătută de Prezența discretă și iubitoare a lui Dumnezeu, Care respectă libertatea omului.”

Deși este un răstimp în care creștinul este chemat la o scrupuloasă introspecție spirituală, Sfântul și Marele Post nu îl mărginește pe om la sine însuși sau la relația sa individuală cu Mântuitorul Hristos, ci implică în mod organic și imperativ întreaga comunitate a Bisericii, ba chiar dincolo de aceasta, fiind chemați să fim prezențe terapeutice pentru semenii noștri:

„De aceea, iubiți frați și surori, nu postim că am fi pedepsiți. Nu postim ca să ajungem de mila lumii, că n-am avea ce mânca, ci postim pentru că nu tot ceea ce credem noi că ne face bine ne este și de folos. Postind, ne aducem aminte de cei care sunt lipsiți, de cei care au nevoie de dragostea noastră, de atenția noastră, de vizita noastră creștinească. Nu ca să convingem pe cineva cu cuvântul, ci să ne apropiem de suferințele și neputințele aproapelui cu fapta. Acolo unde e nevoie de o bucată de pâine, să ducem o bucată de pâine; unde e nevoie de mângâiere, să oferim o mângâiere. Și să nu uităm niciodată: sunt foarte mulți semeni de-ai noștri lipsiți de dragostea aproapelui. Sunt părinți ai căror copii au plecat departe și se întâlnesc rar sau aproape deloc. Sunt mulți oameni singuri și în vârstă care au nevoie de ajutorul nostru. Dumnezeu ni-i scoate în cale pe toți. Fiecare are vecini și fiecare știe acolo unde este nevoie să se meargă, să se bată la ușă și să se ofere ajutorul de trebuință, umplându-ne sufletele reciproc de bucuria comuniunii. Postul cel Mare nu este un exercițiu individual, chiar dacă postim fiecare după putere, ci este Postul întregii Biserici. Cu toții suntem chemați să ne regăsim în efortul duhovnicesc colectiv, pentru a zdrobi tot ceea ce nu ne este de folos. Repet, nu ca pedeapsă, ci ca bucurie pentru a fi mai ușori și sufletește și trupește, în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.”

La finele programului liturgic, Părintele Vasile-Marian Popa, Protopopul Beiușului, a ținut o alocuțiune festivă, iar Părintele paroh Alexandru-Ionuț Gavril a adresat un cuvânt de mulțumire Episcopului Oradiei pentru marea binecuvântare de a-l avea în mijlocul comunității parohiale, la Duminica lăsatului sec pentru Sfântul și Marele Post, binecuvântând începutul eforturilor duhovnicești și oferind cuvânt de zidire lăuntrică pentru perioada sfântă ce pregătește Praznicul cel Mare al Învierii Domnului.

În cele din urmă, Preasfințitul Părinte Sofronie și-a manifestat bucuria de a fi alături de bunii credincioși ai Parohiei Răbăgani, cărora le-a dorit să aibă parte de un post cu mult folos duhovnicesc, începând prin a-și cere iertare de la apropiați și cunoscuți și încercând cu toată purtarea de grijă să nu rămână blocați în formele exterioare ale postirii. De asemenea, i-a sfătuit să trăiască întru profunzime acest răstimp până la Învierea Domnului, cât mai departe de noile tehnologii care-l țin pe om captiv într-o existență superficială și egoistă, expus și vulnerabil în fața inflației de conspirații maladive și informații alterate, instigat continuu la judecăți pripite și speculații critice, fără a-i uita, totodată, pe cei defavorizați și lipsiți, precum și pe cei care s-au mutat la veșnicele lăcașuri.

pr. Andi-Constantin Bacter