În Duminica a doua după Sfintele Paști, a Sfântului Apostol Toma, 19 aprilie 2026, Biserica retrăiește, în Lumina Învierii, drama și depășirea îndoielii omenești prin întâlnirea cu certitudinea vie și personală a lui Hristos Cel Înviat, Izvorul vieții celei noi. Între nevoia de a vedea și chemarea de a crede, între fragilitatea rațiunii și puterea credinței, omul este invitat să pășească dincolo de limitele firii sale căzute, spre experiența unei comuniuni care schimbă lăuntric omul. În acest cadru liturgic și duhovnicesc, obștea monahală a Mănăstirii Izbuc s-a bucurat de prezența Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, care s-a aflat în mijlocul viețuitorilor, slujitorilor și credincioșilor adunați la Dumnezeiasca Liturghie.

Pericopa evanghelică rânduită acestei zile (Ioan 20, 19–31) aduce înaintea noastră mărturia directă a Apostolilor despre Arătările Domnului Cel Înviat, subliniind realismul și concretețea Învierii. Întâlnirea Mântuitorului cu Ucenicii Săi, dar mai ales momentul încredințării lui Toma, devine o oglindă a firii omenești, oscilând între nevoia de încredințare și chemarea la credință.

La momentul chinonicului, Preasfințitul Părinte Sofronie a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care a arătat că îndoiala „Geamănului” nu este un caz izolat, ci exprimă o tendință constantă a omului de a căuta sprijin în ceea ce este văzut și palpabil. Ierarhul a subliniat însă că temelia credinței nu se află în acumularea de dovezi, ci în întâlnirea vie cu Hristos Cel Înviat, care transformă radical această stare. Când ființa omului percepe Prezența Sa, îndoiala și curiozitatea se risipesc, iar trăirea și mărturisirea devin depline:

„După ce Se arată Femeilor Mironosițe, Hristos Cel Înviat Se arată Ucenicilor Săi și le mai și dăruiește Duhul Sfânt! Pentru că Domnul i-a ales și are un plan important cu ei. Toma nu era împreună la acea primă întâlnire, dar Domnul cunoștea foarte bine și sufletul lui Toma. În a opta zi după Înviere, Domnul Se arată din nou Apostolilor, prin ușile încuiate trecând, iar Toma era de față. De data aceasta, Mântuitorul îl invită pe Toma să pună degetul în semnul cuielor și mâna în Coasta Sa străpunsă, așa cum își exprimase dorința, pentru a ajunge să creadă. Și când Mântuitorul îl invită, după ce vede și aude cuvântul Fiului lui Dumnezeu, Toma exclamă: Domnul meu și Dumnezeul meu! Sfintele Evanghelii nu ne spun nimic mai mult. Toma Îl vede pe Cel Înviat, era în fața evidenței. Dacă în lipsa prezenței Lui și-a exprimat îndoiala, după ce vine în mijlocul lor Întâiul-Născut din morți, lui Toma îi piere curiozitatea! Pentru că se întâlnește cu Cel Înviat din morți. Lecția pe care ne-o dă Toma privește întreaga umanitate; nu doar pe cei de atunci. Și nu, să nu ne închipuim că ne vizează această lecție în mod special pe noi, cei de astăzi. Prea de multe ori credem – și datorită confortului, performanțelor tehnice și progresului la care a ajuns umanitatea astăzi – că noi suntem culmea dezvoltării umanității. De fapt, suntem înstrăinați de propria noastră fire omenească, iar când cugetăm astfel nu arătăm altceva decât că mintea noastră se îndepărtează de adumbrirea harului și gândește după legile pervertite ale minții căzute în păcat, a minții lui Adam cel vechi, fiind departe de vârsta maturității și deplinătății viețuirii după Hristos, în Care ne-am îmbrăcat încă din Taina Sfântului Botez și cu Care ne cuminecăm la Sfânta Liturghie.”

Trupul înviat al Domnului poartă urmele Sfintelor Pătimiri, ca mărturie vie a realității Învierii. Aceste semne nu mai sunt expresia suferinței, ci devin dovezi peremptorii ale Biruinței, iar întâlnirea cu Hristos Cel Înviat schimbă radical viața omului, risipind toate fricile, neliniștile și tulburările lumii, în virtutea încredințării celor nevăzute:

„După Înviere, Trupul înviat al Domnului Hristos poartă semnele cuielor și urma rănirii din coastă. Rănile sunt martorii tăcuți ai Învierii Domnului. Despre aceasta ne vorbește și vestitul Giulgiu de la Torino, care este nu doar martorul Morții și Înmormântării Mântuitorului! Este Giulgiul din care Hristos a înviat, este martorul tăcut al Învierii Sale; unul dintre martorii tăcuți. De urmele Sfintelor Sale Pătimiri vrea să se încredințeze și Toma, însă după ce se întâlnește cu Cel Întâi-Născut din morți, nu mai are nevoie de ce avusese nevoie înainte. Întâlnirea cu Hristos este mântuitoare, El schimbă viața omului! O schimbă radical. O schimbă total. Pe măsură ce ne apropiem de viața duhovnicească la care suntem chemați prin Sfintele Taine ale Bisericii, înțelegem și ne apropiem tot mai mult de Dragostea lui Dumnezeu. Iar toate răutățile lumii, îndoielile și suspiciunile ei, minciunile și calomniile pe care duhurile necurate le colportează, le stârnesc și le inspiră celor care au puțină credință sau care pur și simplu nu doresc să creadă sau să își schimbe viețile, toate fricile și spaimele, frica de boală, spaima de moarte, cutremurul în fața ororilor și răutăților din lume, toate acestea se risipesc și pălesc. Nimic din această frică, spaimă și groază n-a reușit să dărâme Biserica, deși multe lăcașuri de cult au fost și sunt dărâmate, demolate, rase de pe fața pământului încă de la începuturi, de când Biserica își desfășoară misiunea și până când Se va întoarce Hristos. Pentru că duhurile necurate nu suferă locurile unde se frânge Pâinea și se binecuvintează Paharul pentru cuminecarea cu Viața lui Hristos a celor care cred și Îl iubesc pe El.”

De asemenea, Preasfinția Sa a evidențiat faptul că adevărata pace nu poate fi dobândită prin soluții exterioare sau prin construcții ideologice, ci doar prin transformarea lăuntrică a omului, prin lucrarea harului Duhului Sfânt:

„Vindecarea de toate spaimele și fricile umanității nu vine dacă omul își pune nădejdea în puternicii lumii, în realizarea unei păci, a unei înțelegeri – fie ea și mondială, cum se dorește – fundamentate pe principii ideologice. Pacea, zdrobirea fricii, risipirea spaimelor nu se poate face altfel decât prin transformarea lăuntrică a omului, prin tainica lucrare a harului Duhului Sfânt. Pentru asta este nevoie de viață de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu și de luptă cu păcatul, cu răutățile, cu întunericul din noi, cu fricile și groaza din noi. Cu frica de moarte. Pentru că moartea a fost biruită de Cel Întâi-Născut din morți! Pentru o minte îndepărtată de Dumnezeu, așa ceva este foarte greu de acceptat, întrucât își pune nădejdea în propriile puteri. Și acolo, sămânța trufiei demonice este deja strecurată, iar prin cultivarea egoismului se poate ajunge la idolatrie. Și da, ca toți idolii, se cutremură atunci când vin viscolele, furtunile, calamitățile din lume – de la războaie și catastrofe naturale și până la cele din viața personală. Viața niciunuia dintre noi nu este scutită de încercări, menite să ne facă să vedem ce este esențial și ce contează cu adevărat. Prin moarte toți vom trece, însă din ea ne scoate Întâiul-Născut din morți! Cheia de înțelegere a întregii vieți a omului și viețuirea în pace aici, pe pământ, ca pregătire pentru o veșnicie împreună cu Dumnezeu, stă în credința noastră puternică în Învierea Mântuitorului!”

În pofida numeroaselor mărturii ale Învierii Domnului – fie ele de natură materială sau duhovnicească –, temelia credinței nu stă în acumularea de dovezi, ci în experierea nemijlocită a vieții lui Hristos în viața noastră. Această întâlnire, care depășește limitele rațiunii și ale simțurilor, îl conduce pe om dincolo de nevoia empirică, deschizându-l spre o cunoaștere mai adâncă, întemeiată pe comuniune și trăire:

„Nu este nevoie de dovezi! În definitiv, și în timpurile cumplite și de mare încercare, Dumnezeu tot Își arată puterea! Așa cum vedem că vine miraculos Lumina Învierii la Mormântul Domnului, cu toate opreliștile și conjuncturile nefavorabile! Și tot multă lume nu crede, deși sunt atâția martori tăcuți, Giulgiul de la Torino, Cămașa Mântuitorului care se păstrează la Argenteuil, Sfânta Mahramă, Lemnul Crucii descoperit de Sfânta Împărăteasă Elena și împărțit în atâtea colțuri ale lumii; dar și martori luminoși, Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului, care în primele clipe nu arde și care întotdeauna vine la sărbătoarea Învierii prăznuită de Biserica Ortodoxă, la puținii creștini ortodocși din Palestina, puținii arabi creștini din Palestina. Ei sunt cei care strigă cu putere să vină Sfânta Lumină, în felul în care ei își exprimă evlavia. Și acolo, la Ierusalim, abia după ce ei strigă și Patriarhul se roagă, se pogoară Sfânta Lumină. Și tot nu credem. Pentru toți cei care se îndoiesc precum Toma, dar și pentru cei care sunt «iude», evidența Învierii Mântuitorului va fi manifestată cu putere și fără drept de apel atunci când Hristos Se va întoarce în Slava Sa cu Sfinții Îngeri. De aceea, iubiți frați și surori, noi ca și creștini – și nu doar preoțimea –, toți avem datoria mărturisirii și suntem chemați să vestim Învierea Mântuitorului și Biruința asupra morții! Pentru noi, rostul și misiunea noastră în lume nu este să facem revoluții, să punem sau să răsturnăm guverne! Rostul nostru în lume este să ne rugăm pentru pacea lumii, să vestim Învierea Mântuitorului! Dacă avem îndoieli înseamnă că nu ne rugăm destul și n-avem credință statornică. De aceea, nu avem nevoie să punem degetele în semnul cuielor, nici mâna în Coasta Sa, pentru că Mântuitorul ne fericește așa cum i-a spus lui Toma: «fericiți sunt cei care n-au văzut și au crezut!»”

În continuarea Dumnezeieștii Liturghii, potrivit frumoasei tradiții a Bisericii din această Duminică, cunoscută în popor ca Paștile celor adormiți, a fost săvârșită slujba parastasului de obște. În comuniune de rugăciune, au fost pomeniți părinții și frații, moșii și strămoșii mutați întru nădejdea învierii și a vieții veșnice, arătându-se încă o dată că bucuria Învierii nu aparține doar celor vii, ci se extinde asupra întregii Biserici, văzute și nevăzute, luptătoare și biruitoare.

pr. Andi-Constantin Bacter