Duminica Sfinților Români este răstimpul liturgic în care un neam întreg își pleacă sufletul și inima cu emoție sfântă în fața răspunsului dat chemării cincizecimice a lui Dumnezeu – o chemare de foc și de Duh. Este ziua în care înțelegem, poate mai limpede ca oricând, că adevărata măreție a unui popor stă în Sfinții pe care a știut să-i nască, să-i crească și să-i dăruiască lumii, întru smerita și luminoasa urmare a lui Hristos Domnul.

La această prilejuire duhovnicească, a celei de a doua Duminici după serbarea împărătească a Pogorârii Duhului Sfânt, 22 iunie 2025, când se face și pomenirea calendaristică a unuia dintre cei mai proeminenți Ierarhi ai Bisericii noastre – Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul al Țării Românești –, Chiriarhul meleagurilor bihorene, Preasfințitul Părinte Sofronie, alături de un sobor de preoți și diaconi, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica de lemn cu hramul „Sfânta Treime” a Parohiei Hidișelu de Sus II.

După citirea pericopelor evanghelice rânduite acestei Duminici – două fragmente din Evanghelia după Matei: cel al Duminicii (Chemarea primilor Apostoli – Mt. 4, 18-23) și cel închinat Sfinților Români (Lumina faptelor bune și mărturisirea lui Hristos – Mt. 5, 14-16; 10, 32-33; 17-18; 22) –, Episcopul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care a pus în lumină răspunsul unic și specific pe care neamul românesc a știut să-l dea dintru început chemării lui Dumnezeu. Un răspuns al inimii, oferit fără stimuli coercitivi, nu la porunca vreunui conducător, ci prin lucrarea adâncă a credinței și a conștiinței, neamul românesc situându-se ca o prezență nobilă, tăcută, dar statornică, în marele mozaic al umanității cucerite nu de sabie, ci de iubirea lui Hristos.

Duminica Sfinților Români ne așază în fața unei conștiințe de neam altoit pe seva Evangheliei, căci Ortodoxia n-a fost sădită din afară, ci a crescut din lăuntrul firii noastre, ca o mlădiță din rădăcina unui pământ pregătit cu răbdare de Duhul, de-a lungul veacurilor, spre a rodi întru sfințenie:

„De 33 de ani, la noi, în Biserica noastră Ortodoxă Română, în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh sunt prăznuiți Sfinții Români. Poporul nostru, popor creștin-ortodox deodată cu plămada sa, dreptmăritor, a primit Evanghelia, s-a încreștinat și a rămas în Dreapta Credință, în Ortodoxia creștină, până în zilele noastre, cu toate dizidențele, care au avut o anumită contribuție în istorie, iar, în zilele noastre, o anumită consistență socială, dar prin ortodoxia credinței sale a rămas și rămâne cu identitatea culturală imprimată de înaintașii noștri. Prin urmare, independent de pluralitatea opiniilor, filonul principal constitutiv al neamului nostru este Creștinismul Ortodox. Poporul nostru român a fost botezat încă dintru începuturi în credința cea adevărată, deodată cu formarea sa, și nu prin hotărârea vreunui conducător, așa urmând a se înfățișa înaintea Judecății Înfricoșătoare a lui Hristos, Întâiul-Născut din morți. Fiecare dintre noi se va înfățișa la Judecata particulară, însă la sfârșitul veacurilor, când Se va întoarce Hristos, popoarele întregi se vor înfățișa la Judecată, iar poporul nostru, cu Evanghelia pe care a primit-o de la Sfântul Apostol Andrei, se va înfățișa înaintea Judecătorului. Cu toate dizidențele sale, filonul principal este acesta, al Bisericii Ortodoxe, independent de ce învață unii și alții. În credința noastră ortodoxă, tot ceea ce am moștenit de la înaintașii noștri, daci și romani – coloniștii romani care au venit în Dacia –, dar și de la popoarele care s-au așezat și cu care am avut împrumuturi culturale, toate moștenirile acestea au fost încreștinate prin propovăduirea Evangheliei și prin lucrarea Duhului Sfânt. Tot ce am avut ca tradiție pre-creștină s-a încreștinat, dovada cea mai puternică fiind colindele – cântări păgâne care s-au încreștinat – și sărbătorile pre-creștine – sărbătoarea Rusaliilor, de pildă, prăznuită de înaintașii noștri înainte de a cunoaște Evanghelia și care, ulterior, în urma propovăduirii evanghelice, a devenit Sărbătoarea Cincizecimii, Pogorârea Duhului Sfânt. Și «roada» cea mai puternică a Pogorârii Duhului Sfânt rămân Sfinții.”

Dincolo de numele sfinte din calendar, istoria noastră e plină de chipuri tăcute, cinstite doar de Cer și de inimile celor care le urmează cu aceeași discreție, constituindu-se, în fapt, ca rădăcină adâncă a neamului: oameni simpli, dar cu viață curată, care ne-au lăsat moștenire din sfera nobilă lui „a fi”, iar nu din circumscripția sărăcăcioasă a lui „a avea”:

 „Pe lângă Sfinții pe care-i cunoaștem cu numele și care au fost oficial proclamați ca Sfinți în anii din urmă,  avem cohorte întregi de Sfinți Români pe care nu-i cunoaștem, cunoscuți de Dumnezeu însă, și care se roagă pentru noi. Mulți dintre ei sunt chiar înaintașii noștri. Fiecare dintre noi, iubiți frați și surori, să știți, înaintea lui Dumnezeu are cel puțin un Sfânt din propria lui familie. De aceea, noi am moștenit de la înaintași cinstirea memoriei lor. Dar chiar dacă nu îi știm cu numele pe Sfinții din propria noastră familie, tot ce avem bun în noi avem de la ei, de la scumpii și dragii noștri înaintași! Iar ei, la rândul lor, au moștenit totul de la părinții lor, de la înaintașii lor, care n-au venit aici de nicăieri, ci care au trăit pe pământurile acestea și le-au lucrat. Și s-au rugat mult. Au lucrat pământurile, după cum știm, mai puțin pentru ei și mai mult pentru marii proprietari de pământ, nobilii care au adus servicii Coroanei apostolice de odinioară, iar după eliberarea de sub turci au fost înzestrați cu domenii întinse ce aparținuseră Coroanei înainte. Pe aceste domenii lucrau drept coloni, în sensul Antichității târzii, când nu mai erau sclavi, iar nu în sensul de «coloniști», de a fi fost aduși aici din altă parte. Pe pământurile acelea ei erau adevărații stăpâni, pentru că acolo au fost dintotdeauna, n-au fost aduși de undeva și n-au plecat niciodată de aici. Pământul era al lor, unde s-au și înmormântat, în jurul bisericilor. Dar pentru că au dus o viață sfântă și cuminte, plină de înțelepciune și răbdare, din Darul lui Dumnezeu au primit mult har. Și tot ceea ce ei au acumulat în viață au transmis mai departe. Nu e vorba aici despre averea materială, care n-a fost fabuloasă, ci bogăția sufletului, frumusețea sufletului. Stilul lor de viață l-au numit, încă din străvechime, «dreptul» lor: «jus valachicum» – «dreptul valah» sau, mai exact, «legea românească». Legea românească este «legea» omeniei, a bunului simț, a echilibrului, a răbdării, a cumințeniei, a ospitalității, a înțelepciunii, a bunăvoinței. Puneți în paralel profilul clasic al românului cu ceea ce ați ascultat în a doua pericopă a Apostolului zilei (II Corinteni 5, 17,20; 6, 1, 3-7, 10; 13, 11) și veți vedea că se potrivesc ca în oglindă: îndemnurile apostolice pentru viețuirea creștină cu trăsăturile de caracter pe care scumpii și sfinții noștri înaintași s-au străduit să ni le transmită. Numai așa au putut rezista în fața tăvălugurilor și răutăților lumii, cum spune cronicarul moldovean, că pe noi ne-a așezat Dumnezeu aici, «în calea tuturor răutăților». Și vedem astfel cum, din mila lui Dumnezeu, am rezistat.”

Făcând apel la resurse livrești de mulți uitate, Preasfinția Sa a punctat faptul că există în sufletul românesc o taină a echilibrului, o înțelepciune care nu epatează și o frumusețe care nu face valuri, de unde și felul nostru de a înțelege sfințenia și viața, de „a privi răul cu blândețe” și a răspunde cu răbdare:

„Un învățat român din veacul trecut, de origine macedoromână, Ovidiu Papadima, a scos la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial o carte foarte frumoasă despre felul românesc de a privi lumea; aici, descoperă frumusețea sufletului românului. Și atunci, nu avem de ce să ne mirăm că doar de 33 de ani ne sărbătorim Sfinții în Duminica aceasta. Românul, și dacă știe să fie fălos, nu e mândru de felul lui. La noi, cuvântul «mândru», mai ales în popor, nu înseamnă trufie sau slavă deșartă, ci frumusețe. Când spunem, în satele noastre, că o fată e «mândră», nu înseamnă că este trufașă, ci frumoasă. Într-un capitol întreg, Ovidiu Papadima vorbește despre blândețea de a privi răul. Dragii mei, ne învață înaintașii, «rețeta supraviețuirii» este să privești răul cu blândețe. Câte rele n-au venit peste ei? Cum au rezistat? Cu blândețe. De unde le venea lor blândețea? Din înțelepciune, pe care au căutat-o mai mult ca pe orice avere pământească. Aduceți-vă aminte de părinții și bunicii noștri, cu câtă evlavie vorbeau despre bătrânii satului, despre înțelepți; când descopereau un comportament înțelept la cineva dintre tineri, spuneau cu mare seriozitate: e înțelept! Înțelepciunea e mai mult decât inteligență. Înțelepciunea te ajută să înțelegi în profunzime lumea. De câte ori ei nu ar fi fost îndreptățiți să se răzvrătească? Da, au făcut-o când nu s-a mai putut, dar cu înțelepciune și cu răbdare au ajuns să treacă cu bine peste toate provocările. De aceea, Duminica de astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă pe noi, pe români, la unitate, la Unitatea în Duhul Sfânt! Astăzi este Duminica Sfintei Unități Naționale, dar și Duminica Responsabilității noastre. Așadar, nu doar o unitate pe orizontală, ci și pe verticală. Cinstim memoria înaintașilor, gândindu-ne cu responsabilitate să transmitem copiilor noștri ce am primit de la scumpii și sfinții noștri părinți, adevărate «rețete» de a trăi frumos înaintea lui Dumnezeu. Căci, la sfârșit, vom fi întrebați ce am făcut cu Evanghelia, cu Vestea cea Bună. Cum am propovăduit, cum am întrupat filozofia creștină de viață, cum am trăit legea noastră românească?”

În cele din urmă, Ierarhul a transpus în planul cotidian, sub formă de îndemn, învățăturile din subsidiar pe care tematica duminicală dorește să le pună în atenția imediată a celor tineri, condamnând minusurile dramatice pe care spațiul virtual le aduce în viața omului contemporan:

„Comuniunea despre care vorbim nu este doar ceva declarativ. Nu ești în comuniune cu propria ta comunitate, cum nu poți fi în comuniune cu propria ta familie, stând doar pe rețelele de socializare, în lumea virtuală! Comuniunea se manifestă în lumea reală. Legăturile dintre persoane sunt față către față. Nu poate dragostea dintre soț și soție, dintre părinți și copii sau dintre frați și surori să dăinuie, dacă ei comunică doar prin telefon și în lumea virtuală, la distanță. E nevoie de timp petrecut împreună! În rugăciune, la masa de comuniune, în aceeași casă, în dragoste, în înțelegere, în cunoaștere reciprocă, în petrecerea timpului liber împreună. Iar unitatea din familie, bineînțeles, se răsfrânge asupra întregii comunități. Nu pe rețele de socializare, nu în lumea virtuală, ci așa: față către față. Căci noi nu ne cuminecăm cu Hristos pe Facebook sau pe Instagram, ci ne împărtășim în mod real cu Hristos în Sfânta Biserică. Nu ne botezăm virtual și nu ne spovedim la telefon sau pe mesaje, ci venim și ne punem povara înaintea preotului, care este martorul lui Dumnezeu, primind astfel dezlegarea și iertarea de la Dumnezeu.”

Liturghisirea Ierarhului din Duminica Sfinților Români a cuprins și slujba de hirotonie a teologului Raul-George Gordan în treapta slujirii diaconale, pe seama Catedralei Episcopale „Învierea Domnului” și „Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei” din Oradea.

La finele programului liturgic, Părintele Călin-Dănuț Ioniță, Protopopul Oradiei, a rostit o alocuțiune festivă, iar Părintele paroh Raul-Ilie Toma, care pentru o perioadă a îndeplinit și ascultarea de arhidiacon chiriarhal, a adresat mulțumiri Episcopului Oradiei pentru bucuria slujirii arhierești, aducătoare de mult folos duhovnicesc comunității euharistice încredințate spre păstorire. În semn de prețuire, preotul paroh a oferit în dar Ierarhului o icoană pictată pe lemn închipuind celebra scenă a Teofaniei de la Stejarul Mamvri, replică după una dintre rarele icoane bizantine de referință din țara noastră, icoana de hram a sfintei, străvechii și voievodalei Mănăstiri Cozia, gropniță a domnitorului-ctitor Mircea cel Bătrân.

În încheiere, Chiriarhul locului a rostit un cuvânt de binecuvântare și apreciere, încurajându-i pe preotul paroh și pe credincioși să își continue cu statornicie misiunea în sânul comunității locale, în Duhul păcii și al bunei înțelegeri cu toți frații creștini, păstrând totodată cu responsabilitate identitatea spirituală și culturală a neamului.

pr. Andi-Constantin Bacter