În cea de a patra Duminică din Sfântul și Marele Post al Sfintelor Pătimiri, Biserica lui Hristos îl serbează pe unul dintre cei mai citiți și citați Sfinți Părinți, Sfântul Ioan Sinaitul, rămas în istoria universală a Bisericii prin veritabilul manual de nevoință și desăvârșire creștină pe care îl oferă tuturor credincioșilor drept hrană pentru suflet: Scara Raiului.

Cu prilejul acestui popas duminical, 30 martie 2025, chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, s-a aflat în mijlocul comunității euharistice din localitatea Săcueni, Protopopiatul Marghita, unde a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în sobor de preoți și diaconi.

După citirea liturgică a celor două pericope evanghelice rânduite, Vindecarea fiului lunatic (Marcu 9, 17-32) și Predica de pe munte – Fericirile (Matei 4, 25; 5,1-12), Chiriarhul meleagurilor bihorene a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc în care a subliniat tensiunea dintre căderea firii omenești și dorul ei de înălțare, luminând drumul pocăinței ca o urcare pe Scara virtuților, de la neputință la har.

Ierarhul a deschis omilia prin referirea la Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre exponenții cardinali ai spiritualității ortodoxe, cel care, prin mijlocirea lucrării sale ascetice de căpătâi, ne descoperă tainele regăsirii căii care duce înapoi Acasă, Scara virtuților care ne asigură ascensiunea către cele înalte. Sfântul Ioan Scărarul este cinstit în Duminica a patra din Sfântul și Marele Post, având și ziua fixă de pomenire, 30 martie în care ne aflăm, întrucât, în mulțimea Sfinților Cuvioși și Nevoitori – cei care au părăsit lumea, s-au luptat cu patimile și duhurile necurate, s-au umplut de harul lui Dumnezeu și fiecare strălucește cu lumina sa proprie, lumină din Lumina Harului lui Hristos Iisus Domnul –, Sfântul Ioan a rămas în cinstirea Bisericii și în memoria ei liturgică și monastică, teologică și ascetică, prin cartea pe care a alcătuit-o sub inspirația Sfântului Duh: Scara Raiului sau Scara Paradisului. Așadar, cinstirea Sfântului Ioan ne trimite pe toți la Scara Raiului. Sfântul și Marele Post este un urcuș duhovnicesc, cum, de fapt, ar trebui întreaga noastră viață. Nu este, însă, ușor, urcușul duhovnicesc nu este o pantă lină, ci abruptă, la fel cum este și viața creștinului. Scara urcușului duhovnicesc presupune diferite grade înalte de dificultate, cum este și reprezentată în iconografia Bisericii, nefiind lipsită de pericole. Urcarea duhovnicească trece prin multe încercări și ispite, greutăți și piedici, obstacole, o luptă cu egoismul, cu păcatele, cu patimile egoiste, pentru că păcătuim din mândrie. Mândria este o filozofie de viață în epoca decadentă în care trăim, în care se clamează la nesfârșit drepturile omului fără a avea nicicând în vedere vreo responsabilitate și vreo obligație. Doar drepturi și nicio îndatorire. Toate acestea sunt nebunii care vin din mândria demonică ce ne-a rupt pe noi din Rai și ne-a alungat în afara lui. De aceea, ca să ajungem înapoi, suntem invitați de Dumnezeu să urcăm pe Scară, să pășim sus, pe Scara ce duce înapoi la Rai.  

După ce le-a vorbit celor prezenți despre reprezentările iconografice de excepție ale Scării Raiului din tradiția ortodoxă – din care transpare antiteza evidentă dintre armonia superioară a ierarhiei îngerești și haosul inferior al anarhiei demonice –, precum și despre interpretarea în cheie mariologică a Scării Raiului, Preasfinția Sa a învățat despre parcurgerea treptelor spre desăvârșire, anevoioase nu doar pentru monahi, cărora le este adresată în special cartea, cât mai ales pentru cei din lume. Scara are multe trepte. Poți cădea de jos, poți cădea de sus. Urcușul duhovnicesc este anevoios și omul niciodată nu poate să spună că a ajuns la capătul Scării, la măsura desăvârșirii. Ne-o dovedesc Sfinții, care, în clipa adormirii lor, spun că încă n-au pus început bun pocăinței, adică încă n-au urcat pe următoarea treaptă a Scării. Sunt încă pe treapta cea de jos, pentru că – spune părintele din Pateric, fie că e vorba de Avva Siluan, de Avva Pamvo sau Avva Sisoe – „n-am pus încă început bun”. Adică Sfinții mărturisesc că nici măcar n-au pășit pe prima treaptă a Scării Raiului! Deși, când acești Sfinți erau întinși pe patul de adormire, pregătiți să facă marea călătorie înspre Lumina Învierii lui Hristos, ucenicii lor îi vedeau că strălucesc de Harul lui Dumnezeu, ca soarele. Aceasta este dovada faptului că ei au ajuns sus. Pe măsură ce urci în viața duhovnicească, vin ispitele din partea dreaptă. Sunt duhurile necurate ale mândriei demonice, care sugerează tot timpul omului să se mândrească. În lumea noastră aceste lucruri par aproape normale, firești. Suntem încurajați să avem mereu performanțe, cariere, succes! Copiii și tinerii nu mai urmează virtuțile, ci cariera. Nici în familie copiii nu mai primesc o astfel de educație, ci văd de la părinții lor goana după înavuțire, după faimă, după celebritate, după nume, după strălucire și poziție socială cât mai confortabilă. Și atunci, da, și copiii așa cresc și așa se formează: doritori să aibă succes și carieră de succes. Nu mai contează că, acolo, ca să îți împlinești scopul ajungi să calci peste ceilalți și să faci nedreptate, să superi și chiar să ajungi să ucizi sufletește pe cineva, numai ca tu să demonstrezi că ai dreptate. Asta se învață în lumea noastră. De unde vine? Din mândrie, mândria că noi am fi cineva, însă atunci omul Îl pierde pe Dumnezeu. Și, fără Dumnezeu, nu putem fi și nu putem face nimic bun.

Departe de a fi o plimbare liniștită, Biserica ne învață că viața de pe pământ este despre „a lupta lupta cea bună”, chiar dacă încă nu avem calitățile duhovnicești combative pe care ni le-am dori, o luptă cu noi înșine, cu lumea și cu duhurile întunecate care doresc să împărtășim osânda lor, în tot acest timp neluându-ne ochii de la Hristos Domnul, Biruitorul lumii și al morții. E greu urcușul duhovnicesc! E greu să postești într-o societate de consum! E greu să postești într-o lume destrăbălată și dezlănțuită! E greu să încerci să fii bun într-o lume înrăită! Așa este, dar dacă vrei să ajungi la Dumnezeu, nu se poate să rămâi prizonier în captivitatea, în plasa răutății lumii și a iadului de aici. E greu, cere sacrificii, înseamnă luarea propriei cruci. Dar, în cea de a doua pericopă evanghelică, de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, în care ne sunt amintite Fericirile, Mântuitorul îi fericește pe toți cei care Îi urmează în umilințe, în lipsuri, în marginalizare, în prigoniri, în excludere, în smerenie. Asta este taina urcușului duhovnicesc, smerenia, iar primejdia cea mare, mândria, demonica mândrie care ne-a alungat din Rai. Smerenia urmării discrete a lui Hristos, fără emfază, nu sub lumina reflectoarelor pentru laudă de la lume și profit de orice fel, ci smerenia, în discreția viețuirii creștine, așa cum au trăit înaintașii noștri și ne-au transmis un tezaur așa de prețios. Din păcate, am ajuns să nesocotim acest tezaur, pentru că ne plac lucrurile „la modă”, care ne aduc strălucire efemeră, strălucire trecătoare care se stinge, mai devreme sau mai târziu și pe care, oricum, atunci când închidem ochii, n-avem cum să o ducem dincolo, căci și așa nu durează. De-abia atunci, însă, se vor deschide ochii sufletului spre adevărata priveliște a ceea ce este dincolo de hotarele vederii. Dar, dragii mei, n-avem voie să deznădăjduim și să ne speriem, pentru că Dumnezeu este cu noi! De aceea, toate neamurile duhurilor necurate, care vor să ne jefuiască de moștenirea Raiului și să tulbure pacea noastră creștinească, să înțeleagă, să se rușineze și să plece!

La finele programului liturgic, Părintele Călin-Gheorghe, Protopopul Marghitei, a rostit un cuvânt festiv, apoi Părintele paroh Vlad-Sergiu Șuteu a adresat mulțumiri Episcopului Oradiei pentru bucuria duhovnicească de a-l avea în mijlocul comunității încredințate spre păstorire. În semn de prețuire, parohul a oferit Ierarhului o cruce pentru închinare și un aranjament floral.

Nu în ultimul rând, Chiriarhul a ținut un cuvânt de binecuvântare în care i-a încurajat pe credincioși în urcarea mistică a Scării ce ne conduce în Brațele iubitoare ale Domnului Hristos, Cel Care ne așteaptă la capătul de Sus al Scării, către Care trebuie să ne orientăm nu doar privirile, ci mai ales mintea și inima, așa cum îndeamnă slujitorul sfințit la fiecare Sfântă Liturghie: Sus să avem inimile!

pr. Andi-Constantin Bacter