Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Utrenia și Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” din Oradea în cea de a douăzeci și șaptea Duminică după Rusalii, 4 decembrie 2022, când Biserica Dreptmăritoare face pomenirea Sfintei Mari Mucenițe Varvara și a Sfântului Cuvios Ioan Damaschin. Slujirea dumnezeieștii slujbe a fost împodobită cu prezența unei părți din Corala ortodoxă bărbătească „Armonia” a Arhiepiscopiei Tomisului, coordonați cu multă măiestrie de Arhid. lect. univ. dr. Ion-Iulian Dumitru, care a oferit de la strană răspunsurile liturgice și au adus pe calea muzicii polifonice Vestea cea Bună a Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu.

Citirea solemnă a Sfintei Evanghelii a adus în atenția credincioșilor minunea Tămăduirii femeii gârbove (Luca 13,10-17), după care Chiriarhul locului le-a vorbit credincioșilor despre dragostea fără frontieră a lui Dumnezeu față de oameni, cei care, la rândul lor, sunt datori să se înveșmânteze cu armura Duhului lui Dumnezeu, în acest fel reușind să reziste sub asaltul provocărilor și necazurilor inevitabile prin care trebuie să treacă toți fiii lui Adam, însă pe care Și le-a asumat întru totul Noul Adam, spre tămăduire și mântuire.

Ierarhul Oradiei și-a început cuvântul de folos duhovnicesc prin a pune în lumină coordonata principală a activității pământești a Domnului Iisus Hristos, care caracterizează în mod fundamental raportarea permanentă a Preasfintei Treimi față de om și față de întreaga Creație. Vindecarea în zi de sabat a femeii gârbove de către Mântuitorul Iisus Hristos, chinuită în neputința ei și prizonieră de optsprezece ani de duhurile necurate, ne arată iarăși și iarăși, încă o dată, dragostea fără limite a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. O dragoste care nu caută cele ale sale, ci cele ale noastre! Este o dragoste care nu ține la prestigiul ei, la cinstea dată de oameni, la recunoașterea meritelor extraordinare, ci Domnul, Fiul veșnic al Tatălui,  acceptă să fie criticat, înfruntat și acuzat pentru că din dragoste fără limite a vindecat o femeie necăjită într-o zi de sabat, zi în care, potrivit Legii date de Cuvântul lui Dumnezeu prin Moise, nu era îngăduit a se înfăptui nimic. Dar cine și ce poate să se opună dragostei lui Dumnezeu, milei Lui incomensurabile, „iubirii nebune” pe care o are față de făptura Sa? Așa de mult L-a iubit Dumnezeu pe om, încât a ales să-Și sacrifice Fiul Cel Unul-Născut, pe Care L-a trimis în lume să Se facă Om, să mântuiască lumea și să vindece toată boala și neputința din popor! Exemplul femeii gârbove este o dovadă în plus a iubirii dumnezeiești, dacă mai era nevoie înaintea noianului de mărturii care ne vorbesc despre luarea asupră-Și a tuturor neputințelor și suferințelor oamenilor până când Se va întoarce. Vindecarea înseamnă asumarea și luarea asupra Lui a tuturor bolilor și neputințelor noastre, tristețea noastră și, în cele din urmă, chiar moartea, omorând moartea noastră prin moartea Sa pe Cruce, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să se mute din moarte la viață, viața cea veșnică.

În continuare, Preasfinția Sa i-a îndemnat pe credincioși la maturitate duhovnicească, înțelegând că ispitele și încercările sunt de neeschivat în viața pământească, motiv pentru care cei ai lui Hristos nu trebuie să tremure în fața durerii și suferințelor, ci să-I urmeze Domnului Hristos, pe Care încă din Vechiul Legământ Prorocii ni-L închipuie ca „Om al durerilor şi cunoscător al suferinţei” (Isaia 53, 3). Noi, oamenii, așa de tare ne temem de suferință, de boală, de moarte, de dispariție, de tristețe, încât ne luptăm din răsputeri în lumea de aici să nu fim bolnavi, să fim cât mai sănătoși, să nu fim triști, să fim veseli, să nu fim neputincioși, ci veșnic în putere, să nu mai murim. Și din proprie experiență și mai ales din ceea ce se întâmplă celor dragi ai noștri și din ceea ce se petrece în jurul nostru, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmplă la scară planetară, vedem că aici, în lumea în care am ajuns, părăsind Raiul prin Adam și Eva, nu putem să evităm, nu putem să ocolim sau să păcălim nici boala, nici suferința, nici neputințele, nici tristețea, nici moartea, căci toate fac parte din textura noastră, a omului căzut. Oricât am încerca să fugim sau să ne amăgim, să ne înșelăm sau să ne tratăm, nu putem să fim nici sănătoși deplin, nici pururea veseli, nici nemuritori doar cu puterile noastre și cu ceea ce știința omului, din darul lui Dumnezeu și multă trudă, ajunge să dobândească ca și performanțe. Oricât de înaintată ar ajunge cunoașterea omului aici, pe pământ, nu poate dispărea din peisajul vieții noastre boala, suferința, neputințele, tristețea, moartea. Ele fac parte din realitatea noastră cotidiană. Zilnic ne confruntăm cu așa ceva și pe măsură ce timpul trece, mai tare suntem marcați de boli, de suferințe, de neputințe, de tristeți și de moarte. Așa de tare a intrat stricăciunea în viața omului.

Astfel, accederea în Împărăția lui Dumnezeu presupune asumarea unei perspective corespunzătoare, însușindu-ne acea viziune militară asupra vieții duhovnicești pe care ne-o propune Sfântul Pavel în pericopa duminicală a Apostolului (Efeseni 6, 10-17), înțelegând că adesea spațiul sufletului este un câmp de luptă pe care trebuie să ne întrarmăm cum se cuvine pentru războiul nevăzut care se desfășoară aici. Pe lângă lupta cu firea noastră firavă, avem de luptat cu îngerii cei răi, cu duhurile cele rele care caută neîncetat să ne înstrăineze de Dumnezeu și de dragostea Lui, vrând să ne țină în prizonierat definitiv. Dar nu pot face asta, pentru că puterea lor este limitată, întunecată, obscură și rușinată de dragostea lui Dumnezeu, însă asta nu înseamnă că nu sunt prezente în lume! De aceea, am auzit în Apostolul zilei cu ce fel de armură trebuie să ne îmbrăcăm pentru a sta în stare de trezvie în războiul cel spiritual cu forțele întunericului, încingându-ne mijlocul cu adevărul! „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat!”. Cu Hristos, Cel Care este Însuși Adevărul, să biruim forțele răului! Platoșa de care avem nevoie este cămașa cea albă în care este înveșmântat neofitul după ce iese din apele Sfântului Botez, „platoșa dreptății”, dar și de „coiful mântuirii” și de „sabia Duhului” avem nevoie, adică rugăciunea care taie din rădăcină puterile necuratului, având mereu în picioare „sandalele”, gata să vestim Evanghelia păcii, adică să transmitem mesajul de dragoste a lui Dumnezeu către toți oamenii, cu lucrarea apostolică și profetică cu care suntem datori toți cei botezați, beneficiind, din darul lui Dumnezeu, cu toții de preoția universală, care nu contrazice defel preoția slujitoare din Biserică! Nu există concurențe între treptele de slujire în Biserică, ci bogăția darurilor Duhului Sfânt se răsfrânge asupra Bisericii și a întregii lumi! Toți suntem datori să ne întărim unii pe alții în credință și să vestim tuturor oamenilor iubirea lui Dumnezeu și Sacrificiul Suprem al Fiului Său!

În încheiere, Chiriarhul cetății de pe malurile Crișului Repede a mai subliniat faptul că așteptarea entuziastă și catartică a praznicului împărătesc al Crăciunului este dublată de o alta, eshatologică, în cadrul căreia așteptăm aceeași Persoană, de data aceasta nu privind spre adâncul peșterii întunecoase, ci spre înaltul cerului prealuminos. Mai avem trei săptămâni până la serbarea Nașterii după trup a Domnului, dar dincolo de această așteptare, a bucuriei prăznuirii ce vine, în care preț de câteva clipe uităm de mulțimea anilor care au trecut și de tristețile noastre, bolile, neputințele și moartea celor dragi, ne îmbrăcăm din nou, prin nostalgie și înduioșare, în hainele copilăriei, împrospătându-ne și spălând cu lacrimile timpului scurs haina Botezului nostru. Dincolo de această prăznuire, de fapt, așteptăm sfârșitul tuturor durerilor, sfârșitul tuturor răutăților, sfârșitul tuturor ambițiilor și al setei de putere a nesăbuitei umanități. Așteptăm cu toții să se sfârșească tot ceea ce este trist și rău, aducător de suferință și de moarte. Toate se vor sfârși când Cel Care S-a născut smerit la Betleem și S-a culcat în iesle –  iar apoi tot așa de smerit a murit pe Golgota pentru ca să învieze și să treacă El Paștele nostru, nu din țara Egiptului în Țara Făgăduinței, ci de pe Golgota în Împărăția cerurilor – va veni să pună punct istoriei dureroase, războaielor, molimelor, pandemiilor, nebuniei și setei de dominare, să aducă sfârșitul egoismului, atunci când Se va întoarce în Slavă, cu Sfinții Săi Îngeri, să judece lumea, pentru că El, Mielul cel blând de Jertfă, este și Judecătorul, căci Lui I S-a dat toată puterea în cer și pe pământ și în numele Lui tot genunchiul se pleacă, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt.

În cadrul Dumnezeieștii Liturghii, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a hirotonit în treapta preoției pe diaconul Sergiu-Ionuț Colțe spre călăuzirea duhovnicească a Parohiei Varviz, Protopopiatul Marghita, săvârșind totodată și hirotesia noului preot întru duhovnic, iar pe teologul Daniel-Emanuel Bîrneț l-a prohirisit întru diacon pe seama bisericii „Schimbarea la Față a Domnului” de la Schitul Vârtop, dependent de Mănăstirea Izbuc.

Pr. Andi Constantin Bacter