În prima Duminică după Nașterea Domnului, la 28 decembrie 2025, când Biserica aduce în lumină chipurile drepților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, rudenia Domnului, pe Altarul catholiconului Mănăstirii Izbuc a fost săvârșită Dumnezeiasca Liturghie de către Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în sobor de ieromonahi, preoți și diaconi.

Asemenea anilor din urmă, această ultimă Duminică a anului calendaristic are pentru Chiriarhul locului o semnificație aparte, devenind un răstimp de rugăciune adâncă și de aducere-aminte, întrucât în ultima zi a anului 2022, la Odovania Praznicului Nașterii Domnului, distinsa doamnă Maria Drincec, mama Preasfinției Sale, s-a mutat la cereștile lăcașuri. Astfel, slujirea liturgică a fost însoțită de rugăciune pentru odihna și mântuirea sufletului celei care i-a dăruit viața trupească, dar și primele temeiuri ale vieții duhovnicești, prin iubirea căreia a ajuns să cunoască și să înțeleagă, încă din copilărie, Dragostea lui Dumnezeu.

După citirea pericopei evanghelice rânduite, care amintește de Fuga în Egipt a Sfintei Familii (Matei 2, 13-23), cuvântul de învățătură al Ierarhului cetății orădene a adus în atenția celor prezenți înțelesurile adânci ale acestui episod biblic, arătând cum Pronia lui Dumnezeu preschimbă prigoana și exilul într-un drum al sfințirii și al răspândirii Luminii lui Hristos în pământul întunericului și al înstrăinării:

„Astăzi, Biserica face pomenire de Fuga în Egipt a Sfintei Familii, pentru a scăpa de urgia pe care o pornise Irod din frică, din teamă, din spaima că Noul Vlăstar din rădăcina lui Iesei, din neamul lui David, îi va lua tronul și îi va uzurpa puterea, întrucât, acum, Irod aflase de la magi că Acesta S-a născut. Pentru a-L scăpa de urgia aceasta pe Fiul Său Înomenit, Dumnezeu-Tatăl din Ceruri îl trimite pe Îngerul Său noaptea, în vis, lui Iosif, logodnicul Mariei și tatăl adoptiv al Domnului nostru Iisus Hristos, tot așa cum, în vis, tot Îngerul Domnului i-a spus lui Iosif să nu se teamă să o primească acasă pe Maria, logodnica sa, că ceea ce s-a zămislit întru ea este de la Duhul Sfânt. De unde înțelegem, dragii mei, că Fuga în Egipt ne arată tuturor cum Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Cum Fiul lui Dumnezeu, Care vine în lume să ne mântuiască pe toți, vine și sfințește cu pașii Săi nu doar pământul străvechi al Israelului, nu doar pământul Iudeii, ci merge și în Țara Egiptului, sfințind cu Prezența Sa mântuitoare pământul din care odinioară, după pribegie și urgie, Moise scoate pe poporul lui Israel și îl trece prin Marea Roșie, ca pe uscat, în Țara Sfântă. În Egipt, civilizație străveche și strălucită a Antichității, dar păgână și idolatră, în Egiptul considerat întuneric al idolatriei și al păcatului merge Dumnezeul Cel Viu și Adevărat, Care Se face Om pentru noi oamenii și a noastră mântuire, aducând lumina speranței în pământul înstrăinării și al idolatriei. Atât de puternică este prezența de scurtă vreme a Sfintei Familii în Egipt, încât până astăzi comunitatea creștină străveche a Egiptului, a creștinilor copți, păstrează cu scumpătate toate locurile sfinte și sfințite, cinstite cu biserici și mănăstiri, locuri de pelerinaj pentru creștinii din toată lumea, în care amintirea petrecerii Sfintei Familii în Țara Egiptului este cultivată ca un dar foarte prețios, așa cum nu doar în tradiția iconografică a Bisericii avem reprezentată Fuga în Egipt sau momente din cadrul acesteia, ci și în Arta cea mare a umanității regăsim, la marii maeștri ai picturii occidentale, reprezentate momente speciale din timpul petrecerii Mântuitorului în Egipt.”

Referindu-se la întoarcerea din Egipt a Sfintei Familii, Preasfinția Sa a reliefat dimensiunea universală a venirii Fiului lui Dumnezeu în lume și a lucrării Sale mântuitoare, care nu se limitează la un loc sau un neam anume, ci se adresează întregii omeniri, chemată să părăsească întunericul înstrăinării și să vadă „Lumina cea adevărată”:

„Petrecerea în Egiptul considerat întinat și păcătos a Fiului lui Dumnezeu aduce speranță umanității, la fel cum Mântuitorul aduce speranță și atunci când intră în casa lui Zaheu vameșul, cu toate că este judecat că a intrat să găzduiască la un păcătos, sau când se apropie de femeia păcătoasă, iar ceilalți gândeau că, dacă ar fi proroc, ar ști ce fel de femeie este și nici n-ar lua-o în seamă. Ei bine, dragii mei, dar Dumnezeu nu gândește ca noi, oamenii. Mai mult decât atât, ce putem noi desprinde nu doar din Fuga în Egipt, ci și din întoarcerea din Egipt? Unde Se întoarce? Nu merge în Iudeea, pentru că domnește Arhelau, în locul tatălui său, care moștenise și el frica de uzurpator. Pentru că, din păcate, aceasta este tragedia oamenilor din autoritate, se tem de uzurpatori și le este frică să nu vină cineva să le ia puterea – și, de aici, cele mai multe dintre răutățile lumii și rivalitățile dintre oameni, războaiele dintre popoare și năvălirea unora peste alții. Nu se întoarce deci în Iudeea, nu rămâne acolo, ci merge în Galileea. Ce faimă are Galileea? Este Galileea neamurilor, pentru că acolo nu trăiau numai iudei. Adică Fiul lui Dumnezeu nu vine să țină puritatea rasială a unei comunități și nu vine pentru izbăvirea unui grup etnic exclusivist, ci vine pentru umanitatea întreagă, pentru toate neamurile! De aceea, la întoarcerea din Egipt, Domnul Hristos merge în Galileea neamurilor, în care se regăsesc mai multe popoare. De ce voiește Domnul aceasta? Pentru că Lumina lui Dumnezeu vrea să strălucească în întunericul întregii umanități, căci Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!”

În încheierea omiliei duminicale, Episcopul Oradiei a așezat meditația acestei zile sub semnul unei icoane a exilului duhovnicesc al omenirii, asumat de Fiul lui Dumnezeu prin venirea Sa în lume, chemându-ne pe fiecare să recunoaștem propriile noastre înstrăinări și să pornim, prin credință și viață trăită în Hristos, pe drumul întoarcerii către Patria cerească a Împărăției Sale:

 „De aceea, serbând astăzi Fuga în Egipt a Sfintei Familii, noi celebrăm, de fapt, exilul pământesc al Fiului lui Dumnezeu Întrupat în pământul decăzut, al Celui Care vine să întoarcă umanitatea din exilul din pământul desfigurat prin păcatul întâilor oameni, din Egiptul cel duhovnicesc, din lumea înstrăinată de Dumnezeu, venind El Însuși în exilul nostru, asumându-Și El condiția de exilat, ca pe noi, cei exilați în afara Paradisului, să ne întoarcă în Patria Cerească, nu în Paradisul de odinioară, ci în Împărăția Cerurilor, în Ierusalimul Ceresc, pregătind transformarea radicală a întregii lumi, la a Doua Sa Venire, când pe toate le va face noi, Cer Nou și Pământ Nou.”

La momentul chinonicului, după intonarea colindului emblematic al Nașterii Domnului – O, ce veste minunată! –, atmosfera de sărbătoare a fost îmbogățită de un moment muzical aparte, susținut de soprana Anna Stănescu, solistă de operă și colaboratoare a Operei Naționale București, care a oferit un scurt recital din repertoriul vocal internațional. Bucuria cântării a fost continuată de ceata de colindători a Școlii Gimnaziale nr. 1 din localitatea bihoreană Căbești, îndrumați de profesorii Gheorghe-Marinel David și Adrian Micula, cărora li s-au alăturat și alți interpreți de muzică populară, contribuind la conturarea unui moment muzical înălțător. Într-o notă de gingășie și emoție, Ioana și Nicoleta Tătar, în vârstă de patru ani, cunoscute drept „Gemenele din Izbuc”, îmbrăcate în frumoase veșminte populare, i-au colindat pe toți cei prezenți, aducând zâmbete și o lumină aparte prăznuirii.

În continuarea dumnezeieștii slujbe, Chiriarhul locului și soborul slujitor au oficiat slujba parastasului pentru odihna și mântuirea sufletului roabei lui Dumnezeu Maria Drincec, la care au participat rudele, prietenii și apropiații Preasfinției Sale, între cei de față aflându-se și oaspeți de seamă de la București, distinsele doamne Maria Popescu și Stela Coban, nepoata și strănepoata vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, aflate la Oradea în aceste zile de sărbătoare.

La sfârșitul programului liturgic, Preasfințitul Părinte Sofronie a adresat un cuvânt de mulțumire tuturor celor care și-au jertfit din timpul lor, în aceste zile ale sfintelor sărbători, pentru a-i fi alături în momentele de pioasă reculegere și de luminoasă aducere-aminte a celei care i-a dăruit viață și i-a așezat, prin iubire și jertfă tăcută, primele repere ale devenirii sale umane și duhovnicești, amintind că adevărata împlinire lăuntrică se naște din comuniunea de rugăciune și din recunoștința cu care suntem datori față de memoria părinților, bunicilor și înaintașilor noștri. 

pr. Andi-Constantin Bacter