Cea de a treia Duminică după praznicul Pogorârii Sfântului Duh, 25 iunie 2023, zi consecutivă sărbătorii Sânzienelor, a fost marcată de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, prin Dumnezeiasca Liturghie oficiată în sobor de preoți și diaconi pe Altarul bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Parohia Cefa, Protopopiatul Tinca.

Fragmentul evanghelic evocat în momentul culminant al Liturghiei Cuvântului a fost dedicat învățăturii Domnului Iisus Hristos despre grijile vieții (Matei 6, 22-33), predate mulțimilor adunate să asculte dumnezeiasca Predică de pe munte a Mântuitorului. Îndată după citirea pericopei mateiane, Episcopul meleagurilor bihorene a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc, accentuând faptul că învățătura Fiului lui Dumnezeu despre grijile lumești, mai precis lepădarea lor și ancorarea în realitatea esențială a viețuirii cu și în Dumnezeu, constituie premisa tinderii omului spre sfințenia pe care o putem contempla cu îndrăzneala cea bună a Duhului Sfânt.

După ce ne-am bucurat de prăznuirea Pogorârii Duhului Sfânt și roadele extraordinare ale harului dumnezeiesc, oglindit cel mai elocvent prin Sfinții de aici și de pretutindeni pe care i-am pomenit în cele două Duminici anterioare dedicate lor, Ierarhul Oradiei le-a vorbit în debutul predicii despre faptul că astăzi Domnul ne cheamă la aceeași cale a sfințeniei, a Duhului Sfânt, pe care nu putem porni decât lepădând cu totul grijile lumești. Duminica aceasta suntem chemați fiecare dintre noi să pășim și noi pe calea sfințeniei, pentru că Dumnezeu aceasta a pregătit pentru noi. Nu doar mântuirea, nu doar iertarea păcatelor și viața cea de veci, ci viața cea adevărată în Lumina lui Dumnezeu. Pentru viața aceea Dumnezeu ne pregătește încă de aici, arătându-ne ce este esențial, adică ceea ce contează cu adevărat. Și ce contează cu adevărat? Un mare scriitor, aproape contemporan, Antoine de Saint-Exupéry, care a rămas în memoria culturală a tuturor oamenilor îndeosebi prin minunata sa carte „Micul Prinț”, în acest volum, spune la un moment dat că esențialul este invizibil pentru ochi. Oamenii văd cu adevărat doar cu inima. Numai cu inima putem vedea și noi ceea ce este esențial, ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru noi. De aceea, nu întâmplător, pericopa evanghelică începe cu avertismentul Mântuitorului cu privire la ochi, prin care cunoaștem lumea și tot prin ochi, în funcție de cum este ochiul educat să privească, vede lumea din jur. Ochiul poate să fie ispitit de frumusețea lumii și să caute la lucrurile efemere după care omul ajunge să alerge să-și îmbogățească viața, adunând averi și comori, cheltuindu-ne viața într-o goană continuă după nimicuri, visând la cai verzi pe pereți și irosindu-ne timpul prețios. În loc să cultivăm timpul prețios pentru a vedea ce este dincolo, în veșnicie, ajungem să ne risipim în cele din afară și să căutăm mai mult să avem decât să fim.

Doar aliniindu-ne aspirațiile întregii noastre ființe înspre Ființa Supremă vom putea să tindem cu adevărat spre asemănarea cu Cel Ce este, ajungând la sfințenia la care ne îndeamnă Însuși Domnul: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). Așadar, dragii mei, sfințenia înseamnă, întâi de toate, să ne dezlegăm inima de ceea ce nu este esențial și să ne-o lipim de ceea ce contează cu adevărat: prezența lui Dumnezeu în viața noastră! De aceea, Sfinții ne învață cum să ajungem și noi sfinți. Cum ajungem? Prin pacificarea inimii, care se poate numai prin rugăciune. Doar că noi atât de mult alergăm după himere, încât nu ne mai facem timp să ne rugăm. Avem atâtea pasiuni și griji încât nu mai avem timp să facem loc pentru propriul suflet ca să petreacă și el puțin timp cu Mirele său, cu Dumnezeu. La biserică, atunci când venim, primim puterea necesară de Sus, harul lui Dumnezeu, ca să continuăm dincolo de zidurile bisericii preocuparea noastră de legătură cu Dumnezeu, care este Viața și Ființa, Cel Ce este, așa cum Îl vedem pe Domnul Iisus Hristos în icoanele noastre ortodoxe, unde, întotdeauna, pe aureola Mântuitorului apar literele grecești „Ὁ ὬΝ”, care este traducerea cuvintelor „Cel Ce este”; adică Dumnezeu este Ființa, Cel Ce este. De aceea, putem „fi” doar în măsura în care rămânem în Dumnezeu. Întoarcem spatele lui Dumnezeu? Deja ne împuținăm, până la măsura încetării de a mai fi. Și asta este moartea, dragii mei, lipsa comuniunii cu Dumnezeu.

Așadar, odată ce ne-am eliberat de chingile mundane și am înțeles cum putem vedea Nevăzutul prin lucrarea minții coborâte smerit în inimă, vom realiza cât de aproape suntem de Dumnezeu și Dumnezeu de noi. Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul Cel Adevărat la Care noi privim în icoană, este Fiul lui Dumnezeu în Care noi ne-am botezat și ne-am îmbrăcat – aceasta este „îmbrăcarea în Hristos” – și pe Care Îl avem la o distanță infimă de sufletul nostru. Care e „distanța” aceasta? Rugăciunea. Pe care dacă o spunem, cu care dacă ne îndeletnicim dispare orice distanță. Dumnezeu este prezent în viața noastră, în încercările noastre, în suferințele noastre, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel – că „suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează pe nimeni”. Rugăciunea este atât de simplă, întrucât nu trebuie să spunem multe cuvinte și să citim o Psaltire întreagă pe zi, căci nu asta așteaptă Dumnezeu de la noi, ci să intre cu noi într-un dialog autentic, în comuniune. De aceea, tuturor ne este la îndemână rugăciunea cea scurtă a Bisericii, numită Rugăciunea inimii sau a liniștirii, pentru că împacă și pacifică inima, vindecând-o de tulburare, de pofte, de lăcomie și este leac împotriva ispitelor, tentațiilor din viața de zi cu zi. Este o rugăciune simplă, ușor de ținut minte în orice limbă a pământului, care, repetată, aduce pacea și liniștea și ne ajută să nu mai fim înrăiți, să nu ne mai lăsăm copleșiți de griji și neputințe, de surprizele neplăcute care apar pe plan național sau mondial. Inima care se roagă nu se mai tulbură. Sunt cutremure? Sunt războaie? Sunt lovituri de stat? Nebunia conducătorilor lumii atinge dimensiuni incredibile? Nimic nu poate tulbura sufletul care se roagă! Sunt catastrofe, nenorociri, cataclisme? Pentru omul care este în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune toate sunt doar zgomot ce trebuie să treacă pentru ca lumea să se trezească la adevărata realitate; cea invizibilă pentru ochi, adică realitatea esențialului care este vizibilă numai cu inima, inima cu care putem ajunge să-L vedem pe Dumnezeu. Și asta este deja un crâmpei din Sfințenia cea mare a Duhului Sfânt, un mic fruct al Prezenței Duhului Sfânt în viața creștinului.

În cadrul liturgic al dumnezeieștii slujbe, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a promovat în treapta slujirii sacramentale a preoției pe diaconul Marius-Ionuț Filip spre a sluji ca preot misionar îmbisericit pe seama bisericii din filia Gălășeni a Parohiei Călățea, Protopopiatul Oradea, căruia i-a oferit și hirotesia de duhovnic. De asemenea, Ierarhul l-a hirotonit pe tânărul teolog Corneliu-Nicolae Pantiș întru diacon pe seama bisericii de enorie a Parohiei Călătani, Protopopiatul Oradea.

La încheierea Sfintei Liturghii, Părintele Călin-Ovidiu Popa, Protopopul Tincăi, a rostit un cuvânt ocazional, după care Părintele paroh Ionel-Cosmin Popa a adresat un cuvânt de mulțumire față de Chiriarhul locului pentru prezența sfințitoare în mijlocul comunității parohiale și cuvântul edificator de învățătură.

Încununând cuvântările festive, Episcopul Oradiei le-a mulțumit preotului paroh și credincioșilor pentru primirea călduroasă și a adresat un ultim îndemn la asumarea curajoasă a vieții de creștin, a tinderii spre sfințenia care presupune și mărturisirea propriei credințe în comunitățile din care fiecare face parte, propovăduirea Evangheliei Domnului Hristos nefiind rezervată doar slujitorilor Sfintelor Altare, ci tuturor celor botezați în numele Preasfintei Treimi, purtători ai preoției universale menite să rodească în lume.