În Duminica a șasea după Sfintele Paști, 17 mai 2026, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, alături de un sobor de preoți și diaconi, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica cu hramurile Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, a Parohiei Oradea-Vii. Slujirea arhierească a fost prilejuită de aniversarea a 60 de ani de căsătorie și de la primirea darului preoției de către Părintele protoiereu Gheorghe Nemeș, fost paroh, acum preot pensionar îmbisericit al acestei comunități euharistice orădene, unde slujește din anul 1981.

Cuvântul de învățătură al Chiriarhului Oradiei a avut în vedere tâlcuirea înțelesurilor duhovnicești ale celor două pericope neotestamentare ce s-au lecturat în cadrul dumnezeieștii slujbe: fragmentul din Faptele Sfinților Apostoli (16, 16-34) privitor la vindecarea femeii cu duh pitonicesc de către Sfântul Apostol Pavel, respectiv tabloul ioaneic al tămăduirii orbului din naștere de către Mântuitorul Iisus Hristos în zi de sâmbătă și al tulburărilor generate de farisei în siajul acestei minuni fără precedent (Ioan 9, 1-38):

„În Duminica vindecării orbului din naștere, suntem chemați de Sfânta Biserică să vedem tămăduirea noastră din întunericul orbirii pe care îl aduce păcatul în viața noastră, într-o asemenea măsură încât nu mai vedem cele de trebuință, ci doar ceea ce bezna în care am ajuns ne îngăduie să bâjbâim. Nemaivăzând Lumina lui Dumnezeu, ne rătăcim în lumea de aici. Asta este condiția umanității căzute. Este o umanitate căzută, dar însetată de mântuire! Umanitatea căzută, aflată în orbire duhovnicească, este umanitatea tulburată, omenirea zbuciumată și confruntată cu bolile, cu neputințele, cu violența, cu războiul, cu moartea, cu nesiguranța, cu frica, cu teroarea de moarte și cu spaima de ceea ce aduce viitorul, cu grija zilei de astăzi și a celei de mâine. Toate acestea le resimte umanitatea căzută și zdruncinată. De ce? Pentru că a pierdut Lumina lui Dumnezeu. Și în întunericul în care umanitatea a ajuns, caută, bâjbâie, încearcă să găsească răspuns la întrebările care frământă mintea omului.”

Întunericul în care a ales omul să-și sălășluiască existența a devenit, cu fiecare generație de oameni, tot mai dens și mai adânc, culminând cu fratricide și războaie, cu drame colective, molime, sărăcie și cataclisme naturale, semne aspre ale rătăcirii ireparabile în care ajunsese omenirea. Astfel, umanitatea căzută, într-o manieră mai mult sau mai puțin conștientă, s-a căznit să înțeleagă și să refacă „drumul înapoi” spre Raiul pierdut oarecând, într-o vreme arhetipală și imemorială, dar pe care ființa omului mereu l-a simțit ca un profund gol existențial:

„Ce face umanitatea tulburată, care a pierdut Lumina? Caută! Caută cu disperare să înțeleagă, să ghicească ce se petrece, să vadă dacă există măcar o speranță în viitor, că se va termina cu suferințele! Dar pentru asta, pentru a ghici ce se întâmplă, e nevoie de o lumină, să poți începe să înțelegi ce se mai întâmplă și încotro merge lumea. Și de aceea, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, omenirea caută să citească; în stele, în semne, în zborul păsărilor. Pentru că sunt și duhurile nevăzute, vorbesc de îngerii căzuți, care știu câte ceva din tainele pe care Dumnezeu le-a așezat în Creație – dar, pentru că s-au răzvrătit față de Dumnezeu, au pierdut Lumina și s-au întunecat – și care pot aduce lumini false în întunericul generalizat, arătând ce poate să se mai întâmple. Astfel, încă din vechime au apărut ghicitorii, prezicătorii, oracolele. Nu întotdeauna mintea cititorilor în stele s-a lăsat înrobită de ceea ce duhurile necurate transmit, ci cei care au avut smerenie și au înțeles că în spatele întregii Creații este puterea lui Dumnezeu, din îngăduința și iconomia lui Dumnezeu, au primit semne adevărate. Dumnezeu a lucrat, cu precădere, prin Prorocii Săi, care au vestit că va veni Mesia-Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Îi vedem însă, atunci când Se naște Mântuitorul Hristos, pe magii care erau tâlcuitori ai cerului și care, văzând Steaua de la Răsărit, au știut că s-a petrecut Miracolul așteptat de umanitatea nesigură pe propriul ei viitor! Așa au pornit în călătorie spre Betleem și s-au închinat Domnului. Și tot așa au fost și filosofii, care căutau înțelepciunea și au înțeles câte ceva din căutarea lor autentică și lumina smerită a minții lor despre Lumina plină de măreție a lui Dumnezeu, vorbind despre Dumnezeu înainte de Întruparea Mântuitorului. Pe lângă aceștia au fost și sibilele, adică femeile profetese. Sunt mai multe sibile cunoscute în tradiția și istoria culturală a umanității, între care apare și cea mai cunoscută dintre toate sibilele: celebra sibilă de la Delphi, pe care o chema Pythia. Atât de cunoscută a fost, încât fenomenul Oracolului din Delphi a fost numit după numele Pythiei. De aici înțelegem, din pericopa Faptelor Apostolilor, ce înseamnă duhul pitonicesc. Nu e vorba de șarpele numit piton, ci e vorba de Pythia.”

Aprofundând semnificația duhovnicească a episodului vindecării femeii cu duh pitonicesc și a celor petrecute ulterior în cetatea Filipi, Chiriarhul Oradiei a evidențiat că setea omului de a cunoaște sau controla viitorul ascunde, în realitate, drama unei existențe despărțite de Adevărata Lumină. În acest sens, experiența Sfântului Apostol Pavel și convertirea temnicerului și a întregii sale „case” devin icoana trecerii din nesiguranță și întuneric la credință, libertate și luminarea prin Hristos Iisus-Lumina lumii:

„Femeia aceea, roaba stăpânilor ei, era prezicătoare, avea duh pitonicesc, adică duhul prezicerii. Era un duh întunecat, un înger căzut, adică un demon, un «daimon» care spunea, într-o lumină falsă, ce s-ar putea întâmpla în viitor. De ce? Pentru ca să potolească setea oamenilor de a afla viitorul, căutând astfel o săracă consolare sufletească și o temporară vindecare de nesiguranța zilei de mâine a oamenilor de atunci. Din ceea ce ea spunea, stăpânii ei aveau profit, adică aceștia câștigau bani de pe urma oamenilor care nu aveau siguranța zilei de mâine. Și prin rugăciunile lui Pavel duhul pitonicesc iese, iar femeia ajunge să nu mai prezică! Și știm foarte bine, din cartea Faptelor Sfinților Apostoli, ce s-a întâmplat în cele ce au urmat. Pavel și cu Sila sunt prinși, judecați, le rupe hainele și le dă o mamă de bătaie cu vergile, după care îi și aruncă în temnița cea mai adâncă, în locul cel mai întunecat și insalubru din închisoare. Și acolo, în întunericul închisorii, noaptea, se roagă și Îl preamăresc pe Dumnezeu. Și Dumnezeu-Lumina lumii cutremură închisoarea! Și toate lanțurile din pușcărie cad și toate ușile se deschid! Romanii aveau educația lor foarte riguroasă, iar cei care aveau o poziție importantă, atunci când pierdeau sau aveau umilințe publice, își luau viața cu sabia. Era considerat un act de demnitate în societatea de-atunci, pentru că era o societate care nu cunoștea Lumina și Bunătatea lui Dumnezeu.  Iar gardianul închisorii, care era cetățean roman, asta vrea să facă, pentru că judecă în felul acesta: și-a pierdut demnitatea! Văzând că, în timp ce el păzea, ușile închisorii s-au deschis, gardianul primește în mintea lui închipuirea nesiguranței, pentru că n-avea de unde să știe că ar fi fugit deținuții. Cine a sădit în inima lui nesiguranța asta? Nu doar sentimentul datoriei neîmplinite, ci a fost și un duh necurat, care așa lucrează. Cine seamănă nesiguranța și cine ridică suspiciuni în inimile noastre? Duhurile necurate. În literatura filocalică, în literatura duhovnicească, acestea se numesc atacuri demonice. A avut un atac demonic. Un demon i-a șoptit că ar fi fugit toți prizonierii și, din acest motiv, vrea să își ia viața. Pavel strigă pentru că vede, în Duhul Sfânt, ce se întâmplă: «nu-ți fă niciun rău, că toți suntem aici!» Și atunci, răspunsul la nesiguranța lumii și la cum să scăpăm de griji sau, altfel spus, la cum să ne mântuim, ni-l dă Sfântul Pavel. De fapt, întrebarea o pune chiar gardianul, iar răspunsul îl dă Pavel: «Crede în Domnul Iisus!» Cine este Domnul Iisus Hristos? Lumina lumii! Ce se întâmplă apoi? Da, gardianul îl duce pe Pavel și pe Sila acasă, îi ospătează, însă ajunge să creadă și el și toată casa lui, cerând să fie botezat – și el, și casa lui! Sunt botezați toți cei care erau acolo. Când spune «casă», Sfântul Luca – care a scris Faptele Sfinților Apostoli – nu se referă numai la adulți, ci la toți care erau acolo; și nu se referă doar la familia propriu-zisă, ci și la servitorii care erau acolo și, eventual, dacă ar fi avut, la sclavi. Așadar, toată «casa» a crezut și s-a botezat. Cum se mai numește Taina Sfântului Botez? Sfânta Luminare. Toți cei din casa gardianului, crezând, au fost luminați prin baia Sfântului Botez.”

Divinația sau presupusul dar al prezicerii sau deslușirii celor viitoare n-a fost un fenomen ocult izolat al acelor vremuri, ci și în vremurile noastre trăim un evantai de îngrijorătoare avataruri ale acestor curente oculte, unele cu pretenție științifică, cu precizii discutabile, însă suficient de convingătoare pentru mulți, rătăcind astfel de la Calea pe care suntem chemați să pășim și să trăim:

„Nu trebuie să ne gândim că cele ce s-au petrecut atunci nu se repetă și astăzi. Și lumea care se pretinde civilizată și educată citește horoscoapele, vrea să vadă ce spune zodia, caută prezicători, caută clarvăzători, caută mediumuri, caută fantasticul, caută miracolul cu orice preț! Doar-doar va veni, la pachet cu căutările, și antidotul pentru nesiguranța noastră. Mai știi, poate se află când se termină cutare război sau cutare criză, când se mai face câte ceva! Toate acestea se realizează însă doar prin lucrarea duhului pitonicesc, adică inspirat de duhurile necurate, care își bat joc de mintea noastră rătăcită, punându-ne înainte soluții false și amăgindu-ne. Așadar, iese duhul pitonicesc din femeia prezicătoare și nu le mai poate prezice viitorul. Ce fac oamenii, cum să scape de griji, cum să se mântuiască? Răspunsul îl dă Pavel, cel care cu puterea Domnului Iisus Hristos – pe care au avut-o toți Sfinții Apostoli –  scoate afară demonul. Nu cu așa ceva se mântuiește omul, prin prezicerea viitorului de către cel care are duh pitonicesc, cum sunt și «clarvăzătorii» zilelor noastre, care pretind că le știu pe toate, ci credința în Domnul nostru Iisus Hristos este cea mântuitoare! El este Lumina lumii, El ne vindecă pe noi de toată întunecarea, de orbirea în care am ajuns, bâjbâind prin întuneric și căutând ce mai spune horoscopul și, oare, care e ghicitorul sau ghicitoarea cea mai potrivită care să îmi spună cum mi se rezolvă problemele personale sau, la scară mai largă, problemele naționale sau internaționale, cum se rezolvă conflictele sau războaiele care se petrec.”

În contrapondere cu „păruta” lumină a prezicerilor, a speculațiilor și a tuturor formelor de rătăcire și relativizare spirituală care sporesc neliniștea omului contemporan, Preasfințitul Părinte Sofronie a concluzionat cu un îndemn prin care a arătat că adevărata luminare și vindecare a omului se descoperă numai în Hristos și în viața de har a Bisericii, locul prezenței iubitoare și lucrătoare a lui Dumnezeu în lume:

„Nu așa se rezolvă! Ci prin Dragostea lui Dumnezeu față de noi, Care Își trimite Fiul, Lumina lumii, să ne lumineze în întuneric! Vrem să știm care este soluția tuturor problemele cu care ne confruntăm – de la lipsa banilor și precaritatea sănătății, până la marea dramă a morții noastre? Nu la oameni trebuie căutat răspunsul! El vine prin Iisus Hristos. Să nu uităm, Sfântul Pavel Îl cunoaște pe Domnul Iisus Hristos pe drumul Damascului, când Domnul este deja înălțat la Ceruri. Și Domnul i Se arată lui Pavel atunci când orbește, pentru că ne amintim că Pavel însuși a fost lovit de orbire pe drumul Damascului. A orbit și L-a văzut, în lumină, pe Iisus Hristos Cel înălțat la Ceruri, Care l-a întrebat: «Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?» Or, Domnul este înălțat la Ceruri, dar El este Capul Bisericii. Iar Saul prigonea Biserica! Cum lucrează Domnul Hristos? Cu Puterea Duhului Sfânt, în și prin Biserică! Aici este răspunsul, în Biserică și la Biserică! Nu pe rețelele de socializare, nu de la puternicii lumii, nu de la știrile televizate, nu din mass-media, nu din bârfele de la colțul străzii, nu prin știrile care circulă ca păsările migratoare! Ci prin statornicia Iubirii lui Dumnezeu, prezentă, activă și lucrătoare în lume prin Sfânta Biserică, unde suntem toți cei botezați, cei luminați prin Sfântul Botez. Și dacă noi, creștinii, ne lăsăm influențați de toată răutatea lumii, am ajuns mai de plâns decât toți oamenii. Unde e credința noastră? În bani? În proprietăți? În succes în carieră? În ceva care se termină la mormânt? Sau în speranța dobândirii vieții celei veșnice din Dragostea lui Dumnezeu? Așa că, iubiți frați și surori, nu avem voie să ne lăsăm călcați în picioare de duhurile necurate, care ne terfelesc mintea și clatină inimile noastre aducând în viața noastră întuneric, spaimă, frică, cutremur. Nu avem voie! Domnul Iisus Hristos spune că este Lumina lumii, dar El le spune și ucenicilor – și, prin ei, ne transmite și nouă: «Voi sunteți Lumina lumii». De aceea, noi suntem chemați să aducem semenilor noștri siguranță, echilibru, stabilitate, unitate, iar nu destabilizare, nu frică peste frică, nu clătinare, nu nesiguranță sau superficialitate. Să aducem pace, lumină, încredere în puterea, în ajutorul și lucrarea lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră!”

Încheierea programului liturgic a fost marcată de emoționantul cuvânt festiv rostit de Părintele protoiereu Gheorghe Nemeș, care și-a exprimat profunda recunoștință pentru binecuvântările nenumărate revărsate de Dumnezeu asupra slujirii sale și asupra întregii sale familii de-a lungul deceniilor. Totodată, a adresat alese mulțumiri Chiriarhului locului pentru onoarea și bucuria de a-l avea în mijlocul comunității și al familiei la acest binecuvântat ceas aniversar. În același context festiv, fostul paroh al „Bisericii Albastre” – așa cum este cunoscut lăcașul de cult de către orădeni – a adus un omagiu distinsei doamne preotese Paula Nemeș, evocând spiritul de jertfelnicie, discreția și dragostea statornică prin care aceasta a temeluit și a împodobit cei 60 de ani de căsnicie și de slujire în Biserica lui Hristos, mărturisind că fără sprijinul și dăruirea oferite nimic din cele împlinite nu ar fi fost cu putință. Un cuvânt de aleasă recunoștință a fost îndreptat și către numeroșii membri ai familiei preoțești Nemeș – fiice, gineri, nepoți și strănepoți – care i-au fost aproape cu iubire, rugăciune și necontenită purtare de grijă. Nu în ultimul rând, Părintele octogenar Gheorghe Nemeș a mai evocat cu emoție și marea familie duhovnicească a credincioșilor Parohiei Oradea-Vii, mulțumind pentru comuniunea, buna înțelegere și legăturile de suflet care au înflorit în curgerea binecuvântată a timpului.

La final, în semn de aleasă prețuire și recunoștință pentru viața și lucrarea lor pilduitoare, închinate slujirii lui Dumnezeu și aproapelui, Preasfințitul Părinte Sofronie a oferit Părintelui protoiereu Gheorghe și distinsei doamne preotese Paula Nemeș o icoană a Maicii Domnului Prodromița și un aranjament floral, binecuvântându-i și adresându-le calde felicitări și mulțumiri pentru cele șase decenii de împreună-slujire în Biserica lui Hristos. Chiriarhul Oradiei a evidențiat, de asemenea, valoarea unei vieți trăite în credință, jertfelnicie și statornicie, precum și moștenirea duhovnicească pe care cei serbați astăzi o transmit mai departe urmașilor și comunității eclesiale pe care au slujit-o și au clădit-o cu dragoste.

pr. Andi-Constantin Bacter