La patruzeci de zile după Marea Biruință a Învierii din morți a Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica prăznuiește Înălțarea Domnului, momentul în care Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat pentru mântuirea lumii, Se întoarce în Slava Tatălui purtând cu Sine firea omenească îndumnezeită și răscumpărată. În tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe Române, acestui mare Praznic împărătesc i-a fost alăturată și cinstirea solemnă a Eroilor neamului, ca semn al faptului că jertfa pentru aproapele și pentru valorile care dau sens unei comunități își află adevărata lumină și măsură numai în Jertfa și Biruința lui Hristos.

Anul acesta, joi, 21 mai 2026, această zi cu adânci rezonanțe pascale s-a întâlnit și cu pomenirea Sfinților Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena, cei prin care semnul Crucii a ieșit din ascunderea catacombelor și a devenit lumină călăuzitoare pentru istorie și pentru neamuri. Astfel, fără a se suprapune, aceste înțelesuri s-au așezat într-o frumoasă și providențială vecinătate: Crucea, Învierea și Înălțarea Domnului, respectiv fericita pomenire a celor care și-au pus viața în slujba credinței și a neamului.

În cadrul Dumnezeieștii Liturghii săvârșite cu prilejul acestei alese prăznuiri la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului”, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în centrul căruia s-a aflat taina Înălțării Domnului la cer, înțeleasă ca întoarcere a Fiului lui Dumnezeu în Slava Tatălui – de unde, ca Dumnezeu, n-a lipsit nicicând –, împreună cu firea omenească asumată pe deplin, răscumpărată și îndumnezeită.

Ierarhul a arătat că Biserica nu prăznuiește o despărțire și nici o retragere a Fiului lui Dumnezeu din lume, ci împlinirea iconomiei mântuirii și începutul unei Prezențe înnoite, tainice și necontenite a lui Hristos în viața omului și în viața Bisericii:

„Dumnezeu-Tatăl Cel din Ceruri a vestit, prin Duhul Sfânt, lui Moise și Profeților că va veni Răscumpărătorul. A vestit ce va pătimi El – «Omul suferințelor», cum Îl descrie Profetul Isaia – și că va gusta moartea, dar va învia a treia zi. Așa s-a petrecut! Ucenicilor nu le venea să creadă una ca aceasta. Și Domnul le-a dovedit că nu este o arătare angelică, un duh. Îngerul, chiar dacă se arată, nu are carne și oase, pe când Domnul Iisus Hristos, făcându-Se Om și luându-Și pe deplin firea omenească, Dumnezeu-Omul îmbrăcându-Se în haina noastră omenească, are și suflet omenesc și trup omenesc. Așa cum trupurile noastre au și piele, și carne, și oase, asemenea are și Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut Om. Mai mult decât atât, deși a înviat din morți, Trupul Domnului păstrează urmele rănilor și îi cheamă pe Ucenici să se convingă, să vadă că El este Cel Răstignit, nu altcineva. El este Cel Care a gustat moartea prin Răstignire pe Cruce. După ce învie, Fiul lui Dumnezeu Se arată 40 de zile ucenicilor, iar apoi Se întoarce la Tatăl, Se întoarce în Slava pe care o are dintotdeauna, pentru că este Dumnezeu! Se întoarce cu firea omenească, cu umanitatea noastră răscumpărată, și o duce în Slava Tatălui! Misiunea Fiului lui Dumnezeu nu se încheie la mormânt sau după Înviere! Cu firea omenească pe care a luat-o, îndumnezeită și înnobilată, cu această «mireasă a lui Dumnezeu», cu umanitatea răscumpărată, Fiul lui Dumnezeu Se întoarce în Slava Tatălui! Le poruncește apoi Ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, pentru ca să Se îmbrace cu Putere de Sus, împlinindu-se profeția lui Ioan Botezătorul, care spunea că el, Ioan, botează cu apă, însă după el vine Cel Care a fost înaintea lui, pentru că este din veșnicie, pentru că este Dumnezeu; dar, ca Om, Domnul Hristos Se naște după Sfântul Ioan Botezătorul. El este Fiul lui Dumnezeu, Cel Care botează cu Duhul Sfânt. De aceea, la Înălțare, Mântuitorul le poruncește să aștepte în Ierusalim împlinirea făgăduinței Venirii Duhului Sfânt, peste alte zece zile, la Cincizecime, în a cincizecea zi de la Înviere. Atunci Se pogoară Duhul Sfânt și îi îmbracă pe Apostoli cu Putere de Sus, Duhul Sfânt botezându-i în chip de limbi de foc. Astfel se întemeiază Biserica și astfel Duhul Sfânt-Mângâietorul continuă și desăvârșește lucrarea pe care Fiul lui Dumnezeu a împlinit-o pentru mântuirea noastră, întrucât Întâiul-Născut din morți, Domnul nostru Iisus Hristos, este Întâiul dintre noi și El ne deschide Drumul. Pentru că El este Calea și Deschizătorul Căii, prin care toți suntem chemați, prin Botezul Duhului Sfânt, să-I urmăm în Slava Tatălui Ceresc, în Brațele iubitoare ale Părintelui, prin tainica lucrare a Duhului Sfânt Care-L face pe Mântuitorul Iisus Hristos prezent în viața noastră, în mijlocul nostru. Deși S-a înălțat la ceruri, El rămâne împreună cu noi prin această tainică lucrare a Duhului Sfânt în Biserică.”

Continuând reflecția sa, Chiriarhul a arătat că Domnul Hristos Cel Înălțat nu Se retrage din lume și nu lasă Biserica orfană. Dimpotrivă, El rămâne prezent tainic în mijlocul comunității credincioșilor prin lucrarea Duhului Sfânt și prin Sfânta Euharistie. În această prezență discretă și vie, Biserica devine spațiul întâlnirii reale dintre Dumnezeu și om.

„Ce spune Mântuitorul când vorbește despre Judecata din urmă? Că El «Se ascunde» în toți cei flămânzi, săraci și marginalizați, bolnavi și închiși! Iar lui Saul, care avea să devină Sfântul Pavel, Domnul Hristos Cel Înălțat la ceruri i Se arată și îi spune – pe drumul Damascului, când acesta este orbit de o lumină puternică – faptul că El, Mântuitorul, este Cel prigonit atunci când creștinii sunt prigoniți! «Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?» Așadar, Hristos «Se ascunde» în omul smerit, «Se ascunde» în creștini! Cum Se ascunde în creștini? Prin Prezența Lui tainică, prin Sfânta Euharistie! După ce s-au îmbrăcat cu Putere de Sus, Apostolii se adunau în fiecare zi la Frângerea Pâinii, acolo unde Hristos este prezent tainic, în mijlocul comunității euharistice, în mijlocul comunității care se roagă și frânge Pâinea, în mijlocul Bisericii. Deși înălțat la ceruri, El este împreună cu noi! Da, este în Slava Tatălui, dar și aici, împreună cu noi, transformându-ne prin lucrarea Duhului Sfânt, așa cum preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său! Pentru că El, Hristos, în chip nevăzut slujește în Biserica Sa, iar noi – clerul și poporul – suntem doar «canale de transmitere»! Ce spune Domnul Apostolilor? «Veți fi martorii Mei!» Și ce le spune lor, ne spune și nouă! Noi suntem martorii Lui! Da, noi cei de acum, cei mici și nevrednici, care trăim acum pe pământ și suntem creștini, adunându-ne împreună pentru celebrarea Sfintei Liturghii! Suntem martorii Lui, așa cum au fost Apostolii și apoi toate generațiile creștine care s-au succedat, una după alta, până la înaintașii noștri imediați. Acum este rândul nostru să fim martorii Lui aici, unde suntem, în «Ierusalimul» nostru, care este Biserica, și până la marginile lumii! Adică până la marginile societății, până acolo unde se ascund cei prigoniți, cei săraci, cei umili și cei care nu mai au pe nimeni! Noi suntem martorii Lui: vestim Moartea Lui pe Cruce și mărturisim Învierea Lui! Și tot noi mărturisim cu bucurie că, da, deși înălțat la ceruri, nu ne-a lăsat orfani, ci rămâne împreună cu noi în Sfânta Euharistie, în Sfânta Biserică, în viața Bisericii, în viața noastră, în comuniunea tainică a Duhului Sfânt! Aici cad toate barierele și solzii de pe chipurile noastre, de pe ochii noștri! Aici cad măștile de pe fețele noastre și, cu toții, suntem împreună cu El! Este prezent, nevăzut, așa cum a făgăduit! «Cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului»! Atunci, Se va întoarce în Slavă și vom da fiecare răspuns pentru cât bine am făcut sau cât bine am refuzat să facem, cutezând cu obrăznicie să mergem în căile celui rău. Până atunci și până când închidem ochii, este cale de întoarcere! Tot prin Duhul Sfânt, suntem chemați la rugăciune, la întoarcere, la pocăință, la viață după Hristos, ca să crească Hristos în noi; pentru ca să crească omul cel nou al harului, iar omul cel vechi al păcatului să se împuțineze până la dispariție.”

Există în viața fiecărui om experiența așteptării, tăcerea dintre promisiune și împlinire, dintre pierdere și regăsire. Biserica ne arată că Hristos nu elimină această tensiune, ci îi schimbă sensul: așteptarea nu mai este gol, ci devenire, iar dacă pentru om orice plecare pare să lase un gol, în logica Evangheliei despărțirea devine începutul unei prezențe mai adânci:

„Înălțarea Domnului Hristos întru Slavă este Binecuvântarea pe care Mântuitorul o lasă nu doar Ucenicilor Săi, ci Bisericii, iar prin Biserică o lasă lumii întregi! Orice plecare lasă un gol. Ucenicii, când S-a înălțat Domnul la cer, s-au simțit văduviți de Prezența Lui mântuitoare. Sigur, se bucurau că sunt binecuvântați, dar, totuși, erau nedumeriți! Ei cui rămân? Cu toate că Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus că vor fi îmbrăcați cu Putere de Sus, doar trebuie să rămână în Ierusalim și să aștepte! Nu mult, zece zile, dar să aștepte. Ei, dar știm noi, toți oamenii, cât de greu este să aștepți ceva. Și atunci, ca să-i întărească, Dumnezeu trimite doi Îngeri – cei doi bărbați îmbrăcați în haine albe; așa cum a fost Îngerul la mormânt, pe care l-au văzut Femeile purtătoare de miruri, când au ajuns și au văzut că piatra era răsturnată, Mormântul era gol, însă acolo era Îngerul binevestitor. Tot așa au venit Îngerii, ca să-i întărească. Îngerii erau străini, nu-i cunoscuseră, nu erau fețe cunoscute! Și totuși, vorbesc cu certitudine, vorbesc cu hotărâre, vorbesc ceea ce știu, ceea ce Dumnezeu le-a dat să vorbească! «Nu stați așa! Așa cum S-a înălțat, așa Se va întoarce!» Ei sunt purtătorii certitudinii, Solii lui Dumnezeu care aduc mângâierea! Așa este, așa trebuie să fie! Și sigur, Mântuitorul Se înalță. Ei sunt întăriți, dar rămân în așteptare. Timpul așteptării Venirii Duhului Sfânt. Astfel se întâmplă și în viața noastră când pierdem, când simțim golul în noi, vidul sufletesc. Este ceea ce, în vremurile actuale și chiar mai bine de o sută de ani încoace, filozofii contemporani, dar nu numai existențialiștii, numesc «angoasa, frica, disperarea». Toate acestea sunt semne ale unei așteptări neîmplinite, dar pentru noi, creștinii, așteptarea este împlinită! Pentru că Dumnezeu Se milostivește de poporul Său. Și Venirea Duhului Sfânt desăvârșește întru deplinătate ceea ce Domnul Hristos voiește pentru noi: să-I urmăm pe Calea Învierii. Este o așteptare, dar o așteptare încredințată de bucuria viețuirii împreună cu Dumnezeu, în tainica rugăciune a Bisericii, culminând cu Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.”

Atât la ectenia pentru cei adormiți din cadrul Sfintei Liturghii, cât și după încheierea slujbei, la parastasul îndătinat, au fost înălțate rugăciuni pentru eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și locurile, care s-au jertfit pentru apărarea țării noastre și a credinței ortodoxe strămoșești.

În ajunul acestei mari sărbători, ca o prelungire liturgică și simbolică a Prezenței neîntrerupte a Mântuitorului Hristos în viața Bisericii, Preasfințitul Părinte Sofronie a săvârșit, la Catedrala Episcopală, slujba sfințirii noilor Antimise care urmează să fie oferite slujitorilor Sfintelor Altare din întreaga Episcopie a Oradiei, cu prilejul Conferinței preoțești de primăvară, desfășurate la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului” în săptămâna următoare. După rânduiala Bisericii noastre, acestea au fost binecuvântate cu apă sfințită, înmiresmate cu apă de trandafiri și apoi pecetluite cu Sfântul și Marele Mir, urmând ca în locul special rânduit să fie așezate părticele din sfintele moaște ale Martirilor.

Semn al comuniunii liturgice și al binecuvântării arhierești, Antimisul este una dintre condițiile sine qua non pentru săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii. Așezarea în el a părticelelor din moaștele Sfinților Martiri păstrează vie conștiința că jertfa și mărturia acestora nu au fost altceva decât o participare deplină la Jertfa mântuitoare a Domnului Hristos și o adeverire prin propria viață a credinței Bisericii.