Prima Duminică a lunii lui Brumar, 2 noiembrie 2025, a făcut ca Parohia Luncasprie din Protopopiatul Beiuș să se bucure de vizita pastorală a Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, care a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica enoriei, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.

Duminica aceasta, a douăzeci și doua după Pogorârea Duhului Sfânt, este dedicată reflecției asupra uneia dintre cele mai simple și expresive parabole rostite de Domnul Iisus Hristos, bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Luca 16, 19-31), care permite omului să privească în „culisele” lumii de dincolo, ajutat de cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu Însuși, ale Fiului lui Dumnezeu întrupat.  Îndată după lectura tematică duminicală, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care a pus în lumină cum, dincolo de aparențele lumii moderne — dominată de goana după avere, prestigiu și putere — se află chemarea discretă și necontenită a lui Hristos către o viață întemeiată pe iubire milostivă, jertfă și comuniune cu Dumnezeu, singurele care pot dăinui dincolo de hotarele mormântului și ale vremelniciei.

Într-o lume tot mai grăbită să adune și să se înalțe pe sine, celebra pildă evocată ne învață că adevărata măsură a vieții nu se găsește în posesii sau glorie, ci în capacitatea de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu prin milă, smerenie și iubire față de aproapele:

„Ascultând pericopa aceasta, ne întâlnim din nou cu săracul Lazăr și cu bogatul cel fără de milă. Ne întâlnim în fapt cu realitatea duhovnicească a parabolei în viața noastră de multe ori, ba chiar am putea spune că în fiecare zi avem parte de întâlnirea cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr și, dacă suntem cu adevărat oameni ai credinței, ar trebui ca în toate aceste întâlniri, care privesc direct viața noastră, să luăm aminte la ceea ce Mântuitorul vrea să ne transmită, folosindu-Se de pilda bogatului lipsit de milă și a sărmanului cel plin de bube. Din nefericire, lumea în care noi trăim astăzi este atât de stăpânită de duhul lumesc al îmbogățirii încât pe toate căile vedem numai rețete ale dobândirii succesului, ale îmbogățirii – dacă se poate,  fără muncă și fără trudă, cât mai rapid, înșelându-i pe alții și păcălindu-te mai ales pe tine însuți –, ale bravării, ale umflării în pene, că totul ți-a venit fără să transpiri prea mult și fără să te ostenești prea tare. Pentru că lumea din care facem noi parte, iubiții mei frați și surori, seamănă tot mai mult cu lumea bogatului lipsit de milă. Trăim într-o lume crudă, nemiloasă, însetată de bogăție, de avere, de bunăstare, de fală și de glorie. Este o lume care îi formează pe oameni încă din pruncie, de la primii pași pe care îi fac în viață. Chiar dacă un copil primește în familie o educație sănătoasă, luminată de credință și de valorile Evangheliei, el ajunge inevitabil să intre în contact cu ceilalți, să se joace și să crească alături de prieteni proveniți din medii diferite, unde adesea domnește învățătura unei lumi lipsite de Dumnezeu, înstrăinate de El. O lume care aleargă neobosit după bogăție și faimă, sădind în sufletele tinere dorința de a poseda, de a străluci, de a se înălța deasupra celorlalți. Mulți dintre copiii de astăzi au parte de bogățiile și privilegiile vieții moderne, dar, în același timp, nu sunt străini de prezența celor sărmani, colegi sau prieteni care poartă pe chipul lor semnele lipsurilor materiale și sufletești. Și dacă nu primesc de acasă o educație corespunzătoare a credinței, ei ajung să se poarte cu trufie față de cei mai sărmani. Astfel, chiar dacă educația lor inițială a fost sănătoasă, odată ajuns în mediul lumii dominate de succes și setea de avere, copilul începe să-și propună ca scop în viață nu devenirea, ci acumularea, uitând că de fapt tot ce adunăm aici se risipește și că important este nu să avem ceva, ci să fim ceva. A fi ceva nu înseamnă a fi cineva slăvit de lumea de aici. A fi înseamnă a trăi, iar a trăi nu se oprește la mormânt. A trăi înseamnă pregătirea pentru viața veșnică. Pilda cu bogatul fără milă și săracul Lazăr ne arată că vine moartea, însă care nu este sfârșitul, căci trupul se pogoară în pământ, așteptând Învierea cea mare, iar sufletul merge acolo unde și-a gătit loc. Și dacă a căutat gloria de aici, slava lumii și bogăția, călcând peste ceilalți, dincolo nu se poate bucura de milă, dacă aici nu a avut milă. A fi, așadar, înseamnă a rămâne în viață. Ca să rămâi în viață trebuie să rămâi în comuniune cu Izvorul Vieții, cu Dumnezeu.

În fața acestei lumini necruțătoare pe care parabola o așază peste hățișul lumii moderne, reînvățăm, prin Jertfa și Crucea lui Hristos, că mântuirea nu se ascunde niciodată în prisosul bunăstării și al slavei deșarte, ci în smerenia acceptării necârtitoare a suferinței și în curajul sfințitor de a rămâne aproape de Dumnezeu, mai ales în suferință, asemenea lui Lazăr:

„Dacă Dumnezeu ar fi dorit să Își pună în aplicare Dreptatea Sa, de mult timp se sfârșea lumea aceasta. Însă Dumnezeu este Milostiv, este Milă, Îi este milă de noi și ne învață prin Fiul Său, pe Care Îl trimite pe pământ să Se sacrifice pentru noi, ce să facem ca să moștenim viața veșnică. Dar ce face Fiul Său când vine pe pământ? Vine, cu toate că este Stăpânul Universului, însă nu ca să guverneze ca un tiran, ca un autocrat sau dictator peste oameni, ci ca să Se sacrifice pentru noi toți; să moară El, ca prin Învierea Lui să ne dăruiască nouă viața cea veșnică. Deci Taina prin care noi putem să ne bucurăm de Mila lui Dumnezeu este Crucea. Este exact ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni pe care am ascultat-o adineaori, unde ni se vorbește despre o altă slavă a lumii, adică fala fariseilor care țineau Legea de formă, întrucât o călcau în taină; se tăiau împrejur ca să arate că ei sunt cei curați, cei puri, care respectă Legământul cu Dumnezeu, în schimb disprețuiau tot. De aceea, Sfântul Pavel ne cheamă pe toți, cei care Îi urmăm lui Hristos, să purtăm în noi Dragostea lui Dumnezeu, care este Dragoste jertfelnică. Crucea. Este Crucea care înseamnă răstignirea pentru lume și pentru bunăstarea ei. Așadar, bogatul cel nemilostiv, în zilele noastre, este lumea aceasta, fără milă; bogată, avută, îmbelșugată, la a cărei masă de multe ori suntem lipsiți. Este asta o nefericire? Dimpotrivă! Este binecuvântare! E o binecuvântare să fii marginal în lume, să fii batjocorit, umilit și înjosit, sărăcit și jefuit, tâlhărit și calomniat, căci înseamnă, fără a te revolta, purtarea crucii. Dacă primim crucea și mergem cu ea înainte, pe calea vieții, avem nădejde la Mila lui Dumnezeu, la Pacea și Odihna veșnică. Ce-ți folosește, omule, să aduni averi? Ce-ți folosește să strălucești înaintea lumii cu case uriașe, care nu-ți folosesc la nimic? Numai așa, pentru ca să te fălești? În timp ce săracii din jurul tău poate că nu au o bucată de pâine. Îți schimbi mașinile ca să arăți că tu ești la putere și ești în glorie! Și cu cât ai mai multe, cu atât dai lecții de bunăstare. Iubiți frați și surori, e bine să ne aducem aminte de această pildă în fiecare zi a vieții noastre, pentru că în lumea din care facem noi parte, o lume fără milă, vedem zilnic numai rețete ale succesului, vedem cum toți cei care își caută fericirea aici și acum, cu multă trufie sau chiar cu obrăznicie, vin și își arată toată slava dobândită, umilind pe toți ceilalți din jur – mulțimea sărmanilor Lazăr. Problema este, din păcate, adesea, că și mulțimea sărmanilor Lazăr se revoltă, pentru că și ei ar vrea să fie ca bogatul nemilostiv. Așa, lumea se strică. Așa, lumea se întoarce de la valorile care contează și caută succesul aici și acum. Este însă un succes întunecat, pentru că lipsește Lumina Păcii și Bunătății lui Dumnezeu. Pe când în Taina Crucii, în taina suferinței, a sacrificiului, a opririi de la atâtea bunăstări și binefaceri pe care le îmbie lumea, stă ascunsă speranța mântuirii.”

În final, Chiriarhul locului a așezat cuvântul său ca o încununare a întregii meditații, evidențiind o dată în plus că adevărata moștenire a credinței nu se clădește pe averi trecătoare sau pe făgăduințe străine de Duhul Evangheliei, ci pe răbdare, pe demnitatea de a purta crucea propriei vieți și pe neobosita lucrare a iubirii, cea care păstrează vie în noi lumina înaintașilor și ne unește, dincolo de vremi și de vremuri, în comuniunea Împărăției lui Dumnezeu.

„Cine își cultivă aici egoismul și crede că este stăpân și peste viața sa și peste celelalte vieți, își întunecă sufletul și se îndepărtează de Dumnezeu, ajungând ca încetul cu încetul întunericul să fie mai mare, mai dens, mai pâclos, iar încheierea călătoriei este cât se poate de tristă. Așadar, iubiți frați și surori, nu legea bunăstării, nu societatea de consum, nu goana după avere călăuzește viața creștinului, ci Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care se ascunde Taina Învierii și a Vieții celei veșnice. Asta ne-au învățat pe noi scumpii noștri înaintași. Nu și-au pierdut credința, nu și-au schimbat-o pentru niște ajutoare sau pentru niște bani sau beneficii, pentru burse în străinătate pentru copii sau oportunități de afaceri! Puteau foarte bine să își schimbe credința și să se convertească la credința celor puternici și bogați, devenind astfel și ei stăpâni ai altora. Dar și-au păstrat credința înaintașilor, rămânând în biserici smerite, cuminți în familii, în credință și curăție crescându-și copiii, strămoșii și părinții noștri. Ei ne-au transmis și nouă bunătatea, răbdarea, îngăduința și chemarea neîncetată a ajutorului lui Dumnezeu în toate împrejurările vieții. De aceea, iubiți frați creștini, nu vă lăsați amăgiți de toată nebunia lumii. Chipul ei trece, așa cum și viața noastră se scurge. Ceea ce astăzi este succes, mâine e dezastru. Ceea ce astăzi îți asigură fericirea, mâine te duce la ruină. Pe când Pacea, Dragostea, Bunătatea, Iertarea lui Dumnezeu sunt inepuizabile. Lumea lui Dumnezeu e fără sfârșit și este o lume a Luminii, a Bunătății, a Speranței. Este o lume în care am intrat deja prin Taina Sfântului Botez, însă pentru ca să putem rămâne e nevoie să ne purtăm cu demnitate, fără crâcnire, cu răbdare, cu smerenie crucea propriei vieți, iar,  la nivelul propriei comunități, crucea pe care o avem de purtat și noi ca neam, ca toate celelalte neamuri rânduite de Dumnezeu să trăiască pe pământ în pace și armonie, pentru a ne putea regăsi apoi cu toate semințiile credinței în Comuniunea de Dragoste nepieritoare, veșnică și atotmilostivă a Atotputernicului Dumnezeu.”

La finele slujirii sfințitoare, Părintele Marian-Vasile Popa, Protopopul Beiușului, a rostit o alocuțiune festivă, iar Părintele paroh Andrei-Radu Balint a adresat un cuvânt de recunoștință față de Chiriarhul locului, mulțumindu-i pentru bucuria sufletească de a-l avea în mijlocul comunității în ajunul serbării zilei de naștere a Preasfinției Sale. În semn de prețuire, preotul paroh a oferit Ierarhului o cruce de binecuvântare și un aranjament floral.

În cele din urmă, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, i-a binecuvântat pe credincioșii din Luncasprie, îndemnându-i să se ferească de gândurile rele și de asalturile nevăzute ale duhului lumii, chemați fiind să-și așeze resursele lăuntrice în tihna prețioasă a timpului petrecut alături de cei dragi – mai ales de copii și nepoți, care au nevoie de dragostea și atenția noastră, nu de fascinația falsă a mediului virtual și a noilor tehnologii.

pr. Andi-Constantin Bacter