Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, în ultima Duminică a lunii lui Brumar, cea de a treizecea după Rusalii, 24 noiembrie 2024, la pomenirea Sfinților Sfințiți Mucenici Clement, Episcopul Romei și Petru, Episcopul Alexandriei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în biserica închinată Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântului Apostol Andrei și Sfinților Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și Elena, a Parohiei Beiuș III. Slujirea arhierească este prilejuită de o festivă înainte-prăznuire a unuia dintre Patronii spirituali ai lăcașului de închinare, Apostolul Întâi Chemat și Ocrotitorul României.

După citirea pericopei evanghelice, care ne-a adus spre reflecție fructuosul dialog dintre Bunul Învățător și virtuosul dregător bogat, Chiriarhul meleagurilor bihorene a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, evidențiind preocuparea duhovnicească a tânărului dregător, care, animat de obișnuința de a avea bunăstarea materială a lumii, dorește să-și asigure același „confort” și în viața viitoare, a veșnicelor lăcașuri cerești, însă unde, află de la Domnul, accederea se face întru cu totul altă paradigmă decât simpla împlinire exterioară a legilor morale. Oricât de onorabilă ar fi această cale, Mântuitorul Hristos ne avertizează că nu ajunge.

În incipitul cuvântării omiletice, Ierarhul a făcut referire la gândul înțelepciunii omenești din spatele întrebării cu caracter soteriologic, tânărul bogat înțelegând neajunsurile vieții strict materiale și realitatea unei vieții viitoare care, prin gurile oamenilor lui Dumnezeu, se anunță a fi infinit și calitativ superioară celei terestre. Pericopa evanghelică de astăzi ne ajută să înțelegem ceea ce, de fapt, căuta să înțeleagă și tânărul avut, dregătorul bogat, care vine să-L întâlnească pe Cel Care este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru a ne dărui viața cea veșnică. Aceasta îl frământa și pe tânărul dregător, viața cea veșnică. El avea de toate, dar era conștient că, nefiind lipsit de înțelepciune, viața omului este scurtă. Și pentru că aici nu îi lipsea nimic, dorea să se încredințeze, păzind prescripțiile Legii, că nu-i va lipsi nimic nici dincolo. Cei vechi și toți cei care au un dram de înțelepciune, înțelegem că viața nu se oprește în pragul morții. Cu toate că sufletul omului este nemuritor, el poate să guste moartea, însă este vorba despre „moartea de-a doua”, adică suferința eternă. Este cât se poate de clar, de suferința aceasta eternă fugea tânărul bogat, viața cea veșnică fiind înțeleasă ca viața deplină, care nu se sfârșește. Viața cea veșnică este viața împreună cu Dumnezeu, doar aceasta poate asigura omului o veșnicie fericită. În afara lui Dumnezeu este moartea cea de-a doua, întunericul cel mai dinafară. Tânărul cel bogat dorea viața cea veșnică împreună cu Dumnezeu, așa cum însetează fiecare suflet credincios.

Ierarhul a mai explicat că apetența omului, și în special a celui contemporan, pentru bunăstarea materială și împlinirea interioară este o moștenire arhetipală venită de la protopărinții și strămoșii noștri dintâi, Adam și Eva, care au cunoscut plenitudinea stării paradisiace, statut primordial din cadrul căruia omului nu îi lipsea nimic și după care tânjește prin toate câte face, până în zilele noastre. Din copilărie tânărul bogat păzea cele ale Legii, pentru că dorea să se asigure că are toate șansele să moștenească viața cea veșnică. Numai că din viața de aici el a avut toate facilitățile, toate posibilitățile și înlesnirile ca să trăiască bine, să fie îndestulat cu de toate. Este, în fapt, ceea ce omul caută, cu adevărat, aici pe pământ: fericirea. De ce? Omul, nelipsindu-i nimic, ajunge să guste ceva din ceea ce își închipuie el că ar fi fericirea. În fiecare om sunt transmise toate cele pe care le-au cunoscut primii oameni. Ei au cunoscut Paradisul, au fost în Rai și au știut cât de bine este acolo. Numai că, neascultând de Dumnezeu, Care i-a avertizat de pericolul gustării din pomul cunoașterii binelui și răului, omul a ajuns să cunoască și răul. Astfel, nu mai era loc pentru oameni în Paradis și au fost izgoniți. Amintirea celor din Paradis a rămas, fiind ceea ce numesc gânditorii: „nostalgia Paradisului”. Asta îl mișcă pe om să caute fericirea. Însă, aici pe pământ, am moștenit nu doar nostalgia Paradisului, ci și posibilitatea cunoașterii răului și, mai mult decât atât, experimentarea răului în viața noastră – prin aceea că strămoșii ne-au transmis și sămânța stricăciunii: suferința, boala, neputința, sărăcia și moartea. Înțelepciunea este aici: omul fuge de toate relele și lipsurile în viața de pe pământ, dar nu poate scăpa de moarte. Poate să fugă de sărăcie, așa cum se întâmplă cu tânărul bogat care avea de toate. Așa se întâmplă cu omul din societățile civilizate, căruia i se propune o fericire terestră, fără lipsuri, fără sărăcie, având toate înlesnirile, inclusiv din punct de vedere al artelor medicale, pentru tratarea bolilor. Astfel, și în zilele noastre, mulți oameni ajung la un nivel de trai corespunzător cu cel pe care îl avea tânărul bogat. Așadar, mulți dintre noi semănăm cu tânărul cel bogat. Ei, dar la fel ca și tânărul bogat, nu putem să scăpăm de vrăjmașul nostru cel din urmă, care nu este nici sărăcia, nici boala, nici lipsurile, nici suferințele și nici durerile, ci este moartea.

În partea finală, Preasfinția Sa a insistat asupra tâlcuirii a ceea ce înseamnă nelipirea sufletului de ofertele unei lumi pe care noi înșine ne-am făcut-o vrăjmașă prin tentațiile iluzorii ale unui paradis alternativ, mundan, făurit după chipul și asemănarea omului căzut: ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Și atunci, pentru viața cea veșnică, de ce avem nevoie? De ceea ce a spus Mântuitorul. Da, este important să se împlinească Legea, dar mai este ceva: să nu-ți lipești sufletul de lucrurile trecătoare, de bogăție, de averi, de conturi în bancă, de case, de bunăstare. Să te gândești că toate acestea sunt efemere, că nimic nu dăinuie din toate bunurile materiale, ci Dumnezeu este Singurul Care este veșnic. El este Viața și El o garantează. Comuniunea cu Dumnezeu asigură Viața cea veșnică. Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă să le primești pe toate – și bune și mai puțin bune – să nu te răzvrătești, dar mai ales, să ierți, să fii îngăduitor, răbdător, să-l iubești pe aproapele pe care-l vezi, așa cum zici că-L iubești pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi. A iubi înseamnă: a nu nedreptăți pe cineva; a nu aduna averi, pentru a nu face nedreptăți; a nu-ți aduna comori pe pământ, care se distrug, ci să-ți îmbogățești sufletul în Dumnezeu. Este un lucru greu de primit pentru o lume îndepărtată de Dumnezeu, o lume care nu-ți asigură ție, o, omule, veșnicia! Viața veșnică și fericită ți-o poate oferi doar Dumnezeu. Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu  putință la Dumnezeu. Și dacă la oameni este cu neputință să-și asigure propria lor fericire, Dumnezeu, înțelegând micimea noastră, Se micșorează El – Cuvântul lui Dumnezeu – și Se face Om pentru a ne salva din perisabilitatea morții și a ne dărui veșnicia prin Învierea Sa. Prin credința în Învierea din morți a Mântuitorului nostru Iisus Hristos moștenim propria înviere și scăpăm de moarte, intrând încă de aici în viața cea veșnică, tocmai prin credința în Învierea Lui. De aceea, dragii mei, în întâlnirea cu Dumnezeu pe care o avem astăzi, întrebându-L ce să facem pentru a moșteni viața cea veșnică, El ne răspunde nouă, creștinilor, de asemenea, cu întrebarea: Voi cine ziceți că sunt Eu? Iar noi răspundem: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu – așa cum I-a răspuns Petru. Și atunci, El ne spune: Fericit ești tu, creștine, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri, Tatăl Cel Bun. Prin această mărturisire intrăm pe făgașul cel bun al vieții veșnice, pentru că El ne-o dăruiește. El nu minte, ci ne spune în continuare: cel ce crede în Mine nu mai moare. Chiar dacă moare trupul, sufletul merge spre viața cea veșnică și așteaptă învierea. Nu fericirea aici, pe pământ, nu averile, nu mulțimea funcțiilor și a importantelor poziții sociale, fie și aceea de conducător de națiuni; nu asta îți asigură viața cea veșnică, ci credința lucrătoare în Fiul lui Dumnezeu înomenit, Care a venit în lume să ia asupra Sa păcatele noastre și să ne dăruiască viața cea veșnică. Aceasta e cu neputință la noi, să scăpăm de moarte cu puterile noastre și cu ce ne învață lumea și filozofia oamenilor. Viața cea veșnică și izbăvirea de moarte ne-o aduce doar credința în Cel Care a biruit moartea prin Învierea Lui. 

La momentul corespunzător al Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Sofronie al Oradiei a hirotonit în treapta slujirii diaconale pe tânărul teolog Lucian-Darius Stan, pe seama bisericii parohiale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Belejeni, Protopopiatul Beiuș.

Finele programului liturgic a fost marcat de cuvântările ocazionale ținute de Părintele Marian-Vasile Popa, Protopopul Beiușului, și de Părintele paroh Cosmin-Ioan Faca-Balint, care și-a manifestat recunoștința față de Ierarhul Oradiei pentru cuvântul ziditor de suflet și frumoasa slujire arhierească, serbarea Sfântului Apostol Andrei, atât de îndrăgit de comunitatea euharistică încredințată spre păstorire, fiind prefațată și împodobită de prezența Arhipăstorului Eparhiei.

În încheiere, Chiriarhul locului a adresat un cuvânt de binecuvântare și de mulțumire față de slujitorii și bunii credincioși din Parohia Beiuș III, îndemnându-i pe toți cei prezenți la exercitarea concretă a dreptului de a vota, cu prilejul primului tur al alegerilor prezidențiale organizate la nivel național, fiind un privilegiu câștigat cu mari sacrificii de vieți omenești și o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm în calitate de decidenți nemijlociți ai alegerii persoanei care va ocupa funcția de Președinte al României.

pr. Andi-Constantin Bacter