În cea de a patruzecea zi de bucurie duhovnicească a Învierii Domnului, Biserica Dreptmăritoare de pretutindeni sărbătorește cu emoție vie și frică sfântă Înălțarea Domnului la Cer, o realitate obiectivă și un eveniment esențial din istoria mântuirii, situându-ne, astfel, cu un pas mai aproape de Darul primirii Preasfântului și de Viață făcătorului Duh, momentul văzut al întemeierii Bisericii și plinirea lucrării mântuitoare a intervenției directe, întrupate, a lui Dumnezeu în lume.

Tot în această zi, coborând cu un registru de intensitate spirituală, prăznuim Ziua Eroilor, ziua cea mare și sfântă care este închinată tuturor celor care și-au înălțat sinele mai presus de grija de propria viață și s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre, exiluri și deportări, pentru apărarea credinței străbune și a propriei patrii, tuturor acestor martiri ai neamului cărora li se cunosc sau nu numele în lume, dar care, fără îndoială, au fost scrise cu slove de foc în Cartea Vieții.

A patruzecea zi de la Praznicul praznicelor și Sărbătoarea sărbătorilor, 2 iunie 2022, a fost marcată liturgic prin Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie arhierească, oficiată de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, dimpreună cu un sobor de preoți și diaconi, la Parohia Înălțarea Domnului Oradea, care și-a serbat hramul.

Citirea din Sfânta Evanghelie, prefațată de lectura complementară a Apostolului (Faptele Sfinților Apostoli 1, 1-12), ne-a rezervat paragraful lucan consacrat sărbătorii (Luca 24, 36-53). În ambele fragmente neotestamentare, eruditul sfânt Luca ne relatează, într-o manieră sintetică și, totuși, cu atenție la detaliile fundamentale, evenimentul Înălțării Domnului la Cer înaintea Sfinților Săi Ucenici și Apostoli. În continuarea celor două pericope, Ierarhul cetății Oradiei Mari a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc, în care a meditat asupra dimensiunii mistice pe care o comportă Praznicul Ispasului și care se constituie într-un îndemn la responsabilizare și la înțelegerea demnității extraordinare la care a fost ridicată firea omenească.

Începutul predicii Preasfinției Sale a vizat situarea sărbătorii în matricea perioadei bisericești a Penticostarului, sărbătoarea Înălțării Domnului fiind veriga festivă ce leagă Învierea Domnului de Cincizecime, subliniind, totodată, centralitatea Ierusalimului în narațiunea mântuirii neamului omenesc; Ierusalim care, și el, se transfigurează și devine un topos spiritual ideal, aspațial și atemporal, spre care cu toții trebuie să tindem, la fel ca ideea de „popor ales” care transcende, în Creștinism, orice barieră etnică, culturală și lingvistică. Sărbătoarea de astăzi, a Înălțării Domnului, este în strânsă legătură cu celelalte două mari sărbători împărătești care jalonează perioada binecuvântată a anului bisericesc în care ne aflăm, Învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt. De acum, ne mai despart zece zile până la serbarea „zilei de naștere” a Bisericii, nașterea văzută, prin venirea Duhului Sfânt în chip de „limbi” de foc asupra Sfinților Apostoli și Botezul primelor mii de oameni care, apoi, s-au numit creștini. Evenimentele sfinte legate de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Pogorârea Sfântului Duh, care sunt esența credinței noastre, s-au petrecut, toate, la Ierusalim – inima mistică a poporului Legii celei Vechi, care a fost ales de Dumnezeu să primească Revelația, căruia, prin Moise, Dumnezeu i-a oferit Legea și, apoi, prin Proroci și prin Psalmi, a vestit mai înainte venirea în lume a Fiului Său, Înomenirea Fiului și Cuvântului veșnic al Tatălui ceresc. Toate s-au întâmplat la Ierusalim, pentru ca, de acolo, să înceapă propovăduirea Evangheliei la toată făptura, chemarea prin pocăință, adică întoarcerea la Dumnezeu a tuturor popoarelor, neamurilor, semințiilor, ginților, triburilor și etniilor; într-un cuvânt, a tuturor urmașilor lui Adam.

Episcopul Oradiei i-a învățat pe credincioșii prezenți că aceeași transfigurare s-a răsfrânt și asupra trupului pământesc și îndelung-pătimitor al Domnului nostru Iisus Hristos, la Învierea Sa din morți, făcându-Se în acest fel Începător al învierii noastre de obște, iar prin Ascensiunea Sa la Cer Se începe un nou capitol, însă nu doar pentru firea omenească, ci chiar pentru întreaga Creație. Prin Învierea Sa, a dăruit trupului Său darul a fi înaintemergător pentru toate celelalte trupuri omenești spre propria înviere, adică nașterea din nou pentru Împărăția cerurilor. Mântuitorul a mai făcut ceva cu trupul, pe care l-a proslăvit, cu care a pătimit și pe care l-a arătat ucenicilor încredințându-i de Învierea Sa, l-a înălțat împreună cu firea omenească întreagă, sufletul și trupul, în Slava lui Dumnezeu, înălțându-Se la Ceruri, așa cum Se va întoarce. Înălțarea Sa la Ceruri este încununarea lucrării Sale mântuitoare, ceea ce a săvârșit ca Dumnezeu și Om, restaurând firea omenească deșirată de păcatul primilor oameni, în care s-a strecurat moartea ca plată pentru păcatul lui Adam și al Evei. Moartea nu este parte a Creației lui Dumnezeu, ci este accidentul survenit în Creație din cauza căderii în păcat a primilor oameni. Și pentru că moartea nu face parte din ceea ce Dumnezeu a creat, este un accident care poate fi învins, însă nu de orice om. Nu poate urmașul lui Adam să-și învingă propria moarte fără ajutorul de Sus.

De aceea, intervenția deplină, vindecătoare și rectificatoare, asupra Creației nu se putea realiza prin intermediari aleși din afara umanității, căci firea omenească putea fi restaurată doar din interior și în libertate neștirbită. Persoana Fiului, din iubirea milostivă a Tatălui, în Duhul Sfânt, a făcut aceasta pentru noi.   Ajutorul de Sus este de la Dumnezeu și nu de la un înger, căci dacă Tatăl ar fi trimis un înger, îngerii neavând trupuri, cum ar fi putut interveni în viața omului, care este dual? Omul nu este nici numai suflet, parte spirituală, nici numai trup, numai materie, deși noi, de multe ori, ne comportăm ca și cum am fi doar trupuri. Și cum omul este o făptură compusă, nu putea un înger, care este o făptură spirituală și poate doar să ia aparență materială, să repare ceea ce omul, făptură duală, a stricat neascultând de Dumnezeu. Nu putea să fie omul vindecat de moarte dacă ar fi venit un înger să-l mântuiască. Dumnezeu Însuși a venit ca să îndeplinească aceasta, în Persoana Cuvântului veșnic al Tatălui, prin Care totul a fost creat și în Chipul Căruia și noi am fost creați.

Pentru o mai bună înțelegere a termenilor care se folosesc adesea în astfel de contexte sărbătorești ce găzduiesc un consistent și complex caracter dogmatic, Ierarhul a făcut o glosă la conceptul de fire omenească.  Mântuitorul Hristos S-a făcut în toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru că nu avea cum să-Și ia fire omenească împovărată de păcat, câtă vreme firea omenească n-a fost creată de Dumnezeu păcătoasă, însă cu libertatea omului de a alege. Firea omenească nu este o abstracție, o entitate filosofică, ci este purtată de oameni, adică de subiecți, de indivizi, dacă ar fi să vorbim în mod mai rudimentar, de persoane, dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce cu adevărat ar trebui să fim, adică făpturi, într-adevăr, create după Chipul lui Dumnezeu și gata de comuniune întreolaltă, așa cum și Dumnezeu este Comuniune de Iubire a Tatălui, în Fiul, prin Duhul Sfânt. Firea omenească a fost creată de Dumnezeu cu multe posibilități,  dar omului căruia i s-a dat această fire, Adam și soției sale, Eva, i s-a dat această libertate de a alege, ca mai apoi să ajungă să nu asculte de Dumnezeu, ci de un duh necurat, înfățișat sub forma șarpelui. Astfel, rupându-se de comuniunea de dragoste a lui Dumnezeu, Adam ajunge să fie izgonit din Rai și să pătimească și moartea. Ei bine, când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, El Și-a luat firea omenească curată, fără de păcat. Firea, pe care Și-a luat-o și cu care a făcut minuni, firea pe care a descoperit-o, pe Tabor, Ucenicilor Săi, plină de Slavă, a trecut-o prin moarte, cu trupul în mormânt, cu sufletul în iad ca un Dumnezeu, dar întotdeauna fiind pe Scaunul Slavei împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că noi folosim cuvinte pentru a vorbi despre Dumnezeu, Care este de negrăit și netâlcuit. „Scaunul Slavei”, „Scaunul de Heruvimi”, „Dreapta Tatălui”, toate desemnează, din puținătatea vorbelor care ne stau nouă la îndemână, adevărul despre Slava lui Dumnezeu cea necreată, care nu are un loc geometric în care să stea, dreapta sau stânga, care nu are un perimetru, un tron, în care să se limiteze. Însă, pentru a înțelege, noi folosim  astfel de cuvinte convenționale, de categorii, ca să ne putem exprima cât mai aproape de realitate, pentru a exprima autoritatea lui Dumnezeu, însă toate fundamentate pe temeiuri biblice.

În încheiere, Episcopul Oradiei a făcut referire la cea de a doua fațetă a sensului sărbătorii împărătești a Înălțării Domnului. Sărbătoarea de astăzi, dincolo de bucuria pe care o simțim an de an, își păstrează, totuși caracterul eshatologic. Adică, văzându-L pe Domnul Iisus Hristos înălțat, să avem conștiința că așa Se va și întoarece și că timpurile se vor sfârși! Toate necazurile și neputințele vor înceta și, atunci, Împărăția cerurilor va fi inaugurată cu putere! De aceea, noi serbăm și Înălțarea și A Doua Venire a Domnului, iar când Se înalță la Tatăl, împreună cu firea omenească asumată, într-un gest ultim de despărțire față de Ucenici, Domnul Hristos îi binecuvintează. Adică, le lasă binecuvântarea Sa, cea care se va trimite mereu în Biserică, prin Duhul Sfânt Care S-a pogorât din Cer sub forma „limbilor” de foc. De aceea a și rezistat Biserica în timpul istoriei, în ciuda prigoanelor, opreliștilor și persecuțiilor, a închiderii și distrugerii lăcașurilor de cult, iar credința n-a putut fi nimicită și Liturghia nu s-a oprit, ci viața spirituală a continuat. Căci noi, dragii mei, la slujbă, nu suntem singuri. Avem o Prezență nevăzută, permanentă și atotputernică, Dumnezeu. El Își apără Biserica și ne apără pe noi, toți, fiii și fiicele Sale înfiate prin Taina Sfântului Botez. De aceea, nu vă lăsați doborâți de nicio forță ostilă din lumea aceasta, nici în lupta cu păcatul și nici când vedeți cum curg răutățile în jur, pentru că Dumnezeu nu-Și părăsește poporul Său! Dumnezeu este cu noi și noi să rămânem cu El!

În cadrul Dumnezeieștii Liturghii, Chiriarhul locului a oficiat pomenirea solemnă a tuturor eroilor neamului românesc care s-au săvârșit pe câmpurile de luptă în numele credinței, libertății și demnității poporului nostru, aducând cu admirație și evlavie rugăciune sfântă de mijlocire a Bisericii luptătoare înaintea Preabunului Dumnezeu pentru sufletele curajoase și jertfelnice ale celor care au trecut în veșnicie, îndesind rândurile Bisericii triumfătoare.

La finele sfintei slujbe, Părintele paroh Paul-Eugen Erdei a adus mulțumiri Preasfințitului Părinte Sofronie pentru slujirea arhierească care a împodobit și a sporit și mai mult bucuria serbării hramului, spre edificarea sufletească a tuturor credincioșilor care au venit cu râvnă și inimă bună la sfânta biserică.

În încheiere, Ierarhul Oradiei a mulțumit părintelui paroh pentru cuvintele frumoase și i-a felicitat pe credincioși pentru prezența numeroasă la sfânta slujbă, îndemnându-i să se străduiască în înălțarea duhovnicească a propriei vieți sufletești, încercând să iasă din zona de confort și să ceară ajutor de la Dumnezeu atunci când simt că puterile sunt vlăguite sau i-au părăsit.

 Arhid. Andi Constantin Bacter