La începutul celei mai intense perioade duhovnicești din cursul anului bisericesc, Triodul, în Duminica a treizeci și treia după Rusalii, a vameșului și fariseului, 1 februarie 2026, care a coincis cu Înainte-prăznuirea Întâmpinării Domnului, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Episcopală „Învierea Domnului”. Înconjurat de soborul slujitor al sfântului lăcaș, Ierarhul a binecuvântat astfel începutul anevoioasei, dar roditoarei căi spirituale a celor zece săptămâni care pregătesc inimile credincioșilor pentru marea prăznuire a Învierii Domnului.

După citirea pericopei evanghelice cu care debutează perioada Triodului – Parabola vameșului și fariseului (Luca 18, 10-14) –, Chiriarhul Oradiei a rostit un cuvânt de folos duhovnicesc în care a arătat că, din această zi, se deschide pentru fiecare dintre noi un adevărat examen al libertății în fața darului mântuirii, chemându-l pe om să retrăiască drama căderii umanității și speranța Învierii împreună cu Hristos prin pocăință, smerenie și lepădarea autosuficienței, a înțelepciunii așa-zis autonome, desprinse de voia lui Dumnezeu:

„Odată cu începerea Triodului, începem călătoria duhovnicească, propriu-zisă, a anului. Acum începe bucuria duhovnicească a pregătirii pentru Taina cea mare care s-a lucrat din dragostea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor. Numai că nu toți oamenii primesc mântuirea, pentru că Dumnezeu le respectă libertatea. Doar cei care primesc, cred și se botează, cei care așteaptă mântuirea și se întorc la Dumnezeu, pot să o primească în dar. Cine o respinge, rămâne pe dinafară, cu toate că Darul vine spre întreaga umanitate. Perioada Triodului este o recapitulare generală a istoriei umanității, de la Izgonirea din Rai, de la cădere, până la Evenimentul central al istoriei: Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu Înomenit și Învierea cea de a treia zi, prin Care este schimbat radical cursul istoriei umanității. Perioada Triodului este rânduită pentru pocăința întregii umanități, de care nu toată umanitatea este conștientă. Trebuie să ne întoarcem, să ne schimbăm, nu să căutăm să dominăm și să stăpânim, asemenea unei umanități care pretinde că le cunoaște pe toate, și binele și răul, ajungând astfel la false piscuri ale înțelepciunii. Este înțelepciunea minții umane căzute, nu înțelepciunea pe care Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, o dăruiește omului smerit care-și recunoaște neputințele și limitele și care cere mila lui Dumnezeu. De aceea, perioada Triodului începe în Duminica vameșului și fariseului, a treizeci și treia după Rusalii, în care îl avem pe fariseu, care crede că este îndreptățit și le are pe toate, și pe vameș, care, cu toate că era considerat păcătos și corupt, vine la Templu, se roagă înaintea lui Dumnezeu, cu fruntea la pământ, bătându-și pieptul și zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» Despre acesta, Mântuitorul ne spune că a plecat «mai îndreptat» la casa sa.

În efortul lăuntric al Bisericii din această vreme se ascunde chemarea la o pocăință care depășește granițele individualului, asumând solidar drama întregii umanități căzute și arătând că adevărata urmare a lui Hristos trece prin smerenie, răbdarea suferinței și respingerea iluzoriei glorii a lumii. Este singura cale care împiedică alunecarea omului într-o tot mai adâncă întristare și înstrăinare de Dumnezeu:

„Perioada de pocăință a Triodului, de fapt, ne invită nu doar la o simplă introspecție a vieții noastre personale, ci la toată drama pe care umanitatea înstrăinată de Dumnezeu și căzută o trăiește aici, pe pământ, în valea plângerii, în lipsa comuniunii cu Dumnezeu. Purtând firea omenească, suntem frați în umanitate unii cu alții, iar tragedia și drama și suferința omului ne este comună tuturor. Și, dragii mei, facem pocăința nu doar pentru noi înșine, ci facem pocăință pentru toată umanitatea! În toată smerenia! Cu toate că fiecare dintre noi trebuie să se recunoască pe sine ca fiind cel mai păcătos. Nu este comod, desigur, pentru un om care gândește în cheile de astăzi, să se comporte astfel. Și de aceea, noi, creștinii, care dorim să-I urmăm lui Hristos, în lumea de aici avem de suferit prigoniri, dosădiri, umilințe și mizerii fără număr – așa cum o spune Marele Pavel către ucenicul său Timotei, care împreună cu el a răbdat și îndelungă răbdare au dovedit, cum am auzit în pericopa Apostolului. Dacă întorci spatele lui Hristos și căii de pocăință – să nu uităm că Hristos este Calea, iar întoarcerea la Tatăl prin Hristos se face –, dacă Îl respingi pe Hristos-Calea, drumul Lui, care este drumul Crucii, dacă respingi Crucea suferințelor, a necazurilor, a durerilor și a prigonirilor, țintind spre măreția trecătoare și palidă a lumii de aici, răutatea se coboară prin egoismul lucrat de neputințele noastre în colaborarea cu duhurile întunericului; și atunci, răutatea pune stăpânire pe viața omului. Și, cum avertizează Marele Pavel, din rău se ajunge în mai rău, iar cine învață astfel, ajunge să tragă în înșelăciune și pe alții. Și așa se înstrăinează oamenii de Dumnezeu.”

Ierarhul a mai subliniat că adevărata schimbare a lumii nu pornește printr-o lucrare exterioară, ci din convertirea inimii prin pocăință și rugăciune, trăite în solidaritate cu întreaga umanitate și orientate spre nădejdea Împărăției lui Dumnezeu, unde binele biruie definitiv nebunia efemeră a acestei lumi:

„Așadar, nu este al nostru a schimba lumea cu ideile sau cu mișcările noastre revoluționare. Schimbăm lumea schimbându-ne pe noi înșine! Schimbându-ne pe noi înșine, lumea în noi se schimbă. Și când facem pocăință, să nu o facem doar pentru noi. Taina cea mare aceasta este: frați în umanitate suntem cu toții și când unul face pocăință, el face pentru toți. Face pentru sine și face pentru toți. Și schimbându-ne noi prin rugăciune, se schimbă lumea noastră. Și rugându-ne pentru toată lumea, se schimbă toată lumea! Încet. Cu îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. Pentru că, dragii mei, lumea nu merge spre pieire, ci spre clipa Întoarcerii Mântuitorului, când vor pieri toate cele rele și va așeza lumea din nou, cu Cerul nou și Pământul nou, având loc învierea morților. Și atunci, fiecare, cu ce și-a ales. Pe Hristos sau nebunia lumii. Nebunia lumii merge în întuneric. Bunătatea lui Dumnezeu este veșnică și nu trece. Pentru că rugăciunea aceasta, simplă și smerită: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» se face pentru toată lumea! La Sfântul Munte, în chiliile răzlețe, unde nu sunt cărți de cult, monahii care trăiesc viața pustnicească se roagă pentru toată lumea. Un pelerin ajuns la Muntele Athos, într-o zi, găsește pe malul mării un părinte în vârstă rugându-se. Și îi cere să se roage și pentru el. Iar bătrânul îi arată mătăniile și îi spune: «ești și tu aici, în rugăciunea mea» De unde înțelegem că rugăciunea noastră smerită are forța să se răsfrângă asupra întregii lumi, chiar și asupra celor care nu știu sau nu vor să se roage. Pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.”

În încheiere, Preasfinția Sa a încredințat credincioșii binecuvântării lui Dumnezeu, dorindu-le ca timpul Triodului să le fie prilej de apropiere lăuntrică de Hristos, de întărire în harul Duhului Sfânt și de statornicie în bucuria care nu poate fi stinsă de încercările și răutățile lumii:

„Vă doresc, pentru frumoasa perioadă care ne așteaptă, multă pace, lumină, har, putere și ajutor în rugăciune, ca să fim cât mai aproape de Dumnezeu, cât mai mult împreună cu Dumnezeu, cât mai mult să-L lăsăm pe Dumnezeu să locuiască El în viețile noastre, în inimile noastre! Să ne umple sufletul de bucurie, de lumină și de har, pentru ca nimic din răutățile, neputințele, frigul și răutatea lumii să nu poată atinge sau stinge focul Duhului Sfânt Care încălzește inimile noastre, din mila, din darul lui Dumnezeu, pentru noi, cei mulți și păcătoși – dintre care cel dintâi sunt eu –, care avem nevoie de mila lui Dumnezeu! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi și lumea Ta! Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi și toată lumea Ta! Amin!”

Atât la Dumnezeiasca Liturghie, cât și la slujba de pomenire ce a urmat, Ierarhul Oradiei și soborul slujitor au înălțat rugăciuni pentru odihna și mântuirea sufletului bunicului patern al Preasfinției Sale, Ștefan Drincec, la împlinirea a 45 de ani de la mutarea la cele veșnice, de praznicul Întâmpinării Domnului.

În cuvântul rostit la finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Sofronie le-a urat credincioșilor prezenți să parcurgă această perioadă cu bogate roade duhovnicești, având răbdare și curaj în fața ispitelor îngăduite în vremea postirii. Ierarhul i-a îndemnat, totodată, să nu uite de zâmbetul izvorât din credință și să trăiască un creștinism destins și distins, eliberat de crispările și tensiunile care adesea ne marchează viața cotidiană. Creștinul, a subliniat Preasfinția Sa, este chemat să fie lumină a lumii, sare a pământului și izvor de speranță și bucurie în familie, la locul de muncă și în comunitatea din care face parte.