În ziua Joii celei Mari din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, an de an, ne aducem aminte cu smerenie de evenimentul fondator al Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, Cina cea de Taină, în cadrul căreia s-a frânt pentru prima dată Sfânta Pâine, Sfântul Trup al Domnului Hristos, și s-a gustat întâia oară din Paharul Mântuirii, din Preascumpul Sânge al Mielului lui Dumnezeu, din acest moment întreg cultul Bisericii Dreptmăritoare gravitând în jurul epicentrului al vieții liturgice.

Anul în curs, la Catedrala Episcopală din Oradea, în dimineața Joii Mari, 21 aprilie 2022, Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare unită cu slujba Vecerniei, pregătind, totodată, Sfânta Euharistie pentru cazurile de necesitate de peste an, după Tradiția strămoșească a Bisericii noastre.

Cuvântul evanghelic care s-a citit la sfânta slujbă a vizat fragmentul scripturistic de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (26,1–27, 2), care a evocat Cina cea de Taină dimpreună cu parte din evenimentele premergătoare și posterioare acestei ultime mese, în cadrul căreia, pentru prima dată, umanitatea, avându-i ca reprezentanți pe Apostolii Domnului, a putut să se împărtășească cu Preasfântul Trup și Preascumpul Sânge al Mântuitorului lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. După lectura solemnă a acestor cutremurătoare rânduri, Preasfințitul Părinte Sofronie a rostit un frumos cuvânt de învățătură, care a pornit de la cuvintele Mântuitorului Hristos înainte de începerea calvarului mântuitor: Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită.

Episcopul Oradiei i-a învățat pe credincioși că aceste cuvinte, pentru generația noastră, par să fie mai de folos ca oricând, Domnul Iisus Hristos oferindu-ne remediul pentru oceanul de letargie și tulburare în care lumea noastră se scaldă. Aceste cuvinte ale Domnului răsună peste veacuri și mai ales pentru noi, cei de astăzi. Cu atât mai mult cu cât lumea din care facem parte se află în multe, mari și grele ispite de multă vreme și nu sunt semne că s-ar termina, că s-ar sfârși încercările, ci dimpotrivă, că ele se vor înmulți și că timpul sfârșitului lumii acesteia se apropie. Însă pentru noi, creștinii, întoarcerea Domnului Hristos este împlinirea nădejdii și semnul biruinței finale.

Trezvia și vigilența duhovnicească permanentă sunt răspunsul creștinului la înștiințările Domnului Hristos Care ne-a pus în inimi că Se va întoarce biruitor, pe norii cerului, iar nu pe mânzul asinei, ca odinioară, însă a Cărui întoarcere este inopinată. Nu știm când Se va întoarce Domnul, pentru că Mirele Bisericii, Arhiereul și Păstorul sufletelor noastre vine atunci când nu ne așteptăm, când nimeni nu se așteaptă, așa cum Îi cântăm în troparul Miezonopticii din zilele care au trecut, la Denie: „Iată, Mirele vine în miezul nopții. Și fericită este sluga pe care o va afla priveghind”. De ce „priveghind”? Pentru că privegherea se face întru rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu. Cele două, privegherea și rugăciunea, sunt aripile cu care sufletul se înalță spre cele înalte și se desprinde de încercările, ispitele și răutățile lumii, petrecând în pace și liniște, în comuniune cu Dumnezeu, de la Care vine toată darea cea bună și tot darul spre desăvârșirea omului. Privegherea și rugăciunea sunt cu atât mai necesare nouă, creștinilor, pentru că, îndeobște, lumea a uitat să mai stea în stare de trezvie, în lupta cu gândurile și întunericul, abandonând lucrarea de rugăciune. De aceea, apelul Domnului Hristos către Ucenicii Săi, care ne este transmis și nouă, peste veacuri, este foarte actual!

Preasfinția Sa a subliniat atât caracterul comunitar al privegherilor creștine, cât și intensitatea acestora, profunzimile spirituale la care suntem invitați să ne adâncim mintea și inima, precum și amplitudinea slujbelor care oferă contextul duhovnicesc prielnic introspecției și reflecției. Cum putem să facem noi, dragii mei, privegherea și rugăciunea altfel decât împreună, în comuniune la sfânta biserică, pentru ca să putem avea puterea și energia necesare pentru a continua privegherea și rugăciunea în particular, acasă, în biserica de acasă, în familie. De aceea, slujbele Bisericii, încă de la începuturi, nu sunt scurte, ci lungi și solicită sufletul și trupul la cât mai intensă participare, mintea cu atenție la rugăciune și trupul cu nevoințe, într-o stare incomodă în raport cu bunăstarea și confortul din lume, tocmai pentru că dorim ca și trupurile să participe la efortul de rugăciune al minții noastre. Așadar, rugăciunile Bisericii nu sunt scurte și ne pregătesc pentru viața cea veșnică, care înseamnă neîncetată rugăciune de preamărire a lui Dumnezeu. Cine se plictisește aici, pe pământ, la slujbele Bisericii, cum va rezista, oare, la imnele de adorație neîncetate din Împărăția Cerurilor?

La sfârșit, credincioșii au primit îndemnul Chiriarhului de a stărui și de a rămâne în această stare de rugăciune și priveghere, pregătindu-se nu doar pentru întâlnirea sărbătorească de peste câteva zile cu Hristos Cel înviat, ci pentru marea întâlnire din Ziua cea de apoi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu nu doar în ziua aceasta, ci în toată viața cât a mai rămas sau până când Se va întoarce Domnul, ca pururea să căutăm prin priveghere și rugăciune să ne apropiem de El, pentru ca să nu lipsească din viața noastră Lumina Sa, puterea iertării Sale și, mai ales, cuminecarea cu preacuratele, de viață făcătoarele, cereștile și înfricoșătoarele Taine ale lui Hristos.

Arhid. Andi Constantin Bacter